1. Egiptul in timpul faraonilor

Civilizatia egipteana veche a existat aproape 3000 de ani aparent intr-o forma neschimbata ,lasand mostenire capodopere arhitecturale monumentale si comori fabuloase.Piramidele,Sfinxul si mormantul lui Tutankamon sunt admirate si astazi de intreaga lume.

Aparut in desert ,Egiptul era la o suficienta distanta de tulburarile Orientului Apropiat.Dupa ce s-a constituit civilizatia egipteana s-a dovedit a fi destul de stabila , conservatoare si longeviva.Desi au eiostat schimbari in viata tarii,acestea au fost atat de lente,incat popoarele antice vedeau Egiptul ca o societate misterioasa,fara varsta.

Un istoric grec a denumit foarte inspirat Egiptul ca ,,Darul Nilului''. Locurile propice asezarilor oamenilor erau pe malurile fluviului Nil care parcurge sute de kilometri prin desert,varsandu-se in Marea Mediterana printr-o delta.

Spre deosebire de alte rauri Nilul se revarsa si se retrage annual, lasand in urma un sol foaret bogat ,fertil,astfel incat cei care au trait acolo,au putut construi un sistem de irigare bine proiectat.Indirect fluviul Nil a contribuit la realizarea capodoperelor arhitecturale fara precedent.

Primele izvoare scrise ale istoriei Egiptului dateaza din 3000 i.e.n., din vremea cand Menes sau Narmer,regele Egiptului de Sus (de Sud) prin cucerirea Egiptului de Jos(Delta) a unit cele doua state.Aceasta uniune a ramas intacta timp de mai multe milenii,s-au succedat 33 de dinastii.Intemeietorul primei dinastii a fost Menes,iar regina ultimei dinastii Cleopatra.,care s-a sinucis aproximativ in anul 30 i.e.n. lasandu-se muscata de un sarpe veninos.

In perioada antica regele este privit ca un zeu ,desi denumirea de faraon,care inseamna ,,Casa mare'', s-a raspandit doar in Era Noua a Imperiului.Religia egipteana era foarte complicata si se concentra mai ales pe viata transcedentala.Pentru viata fericita din lumea de dincolo ,ei vroiau sa pastreze corpul intact,ceea ce a dus la dezvoltarea unor tehnici de mumificare,pentru a conserva corpurile domnitorilor.A aparut in societatea respectiva o structura sociala administrativa si preoteasca foarte puternica.

Pe timpul Imperiului Antic (2600-215 i.e.n) Egiptul a fost un stat foarte puternic si preocupat eclusiv de problemele interne.Constructiile de piatra au inceput imediat ,cele mai vestite monumente fiind uriasele morminte regale ,piramidele .

Langa Memphis,capitala din acea vreme,se ridica piramida din Saccara,care a fost construita pentru faraonul Djoser,dupa proiectul realizat de cancelarul si arhitectul principal al acestuia .Imhotep,primul arhitect caruia se cunoaste numele .El a devenit mai tarziu zeul medicinii.

Cea mai mare piramida este cea a faraonului KHEOPS (KUFU) din Ghiza.Desi erau orientate exact dupa punctele cardinale ,au fost construite cu mijloacele cele mai primitive.

In Era Centrala a Imperiului (1950-1785i.en)Egiptul a fost reunificat .

Capitala a fost mutata de la Memphis in Egiptul de Sus la Theba.Valea Regilor este locul unde sant inmormantati multi suverani ,iar Karmac si Luxor au devenit locul constructiilor unor lacasuri de cult. gigantice.

Tutankamon este numele unui faraon extrem de tanar, copil ajuns pe tron la numai 10 ani,si a domnit cativa ani .A fost inmormantat in Valea Regilor si mormantul sau a fost acoperit de sfarmaturile rezultate din construirea cavourilor urmatoare.

Cu 3000 de ani mai tarziu ,in 1922 s-a descoperit mormantul lui Tutankamon umplut pana la refuz cu comori..Astfel a devenit Tutankamon cel mai renumit faraon al Egiptului antic.

RAMSES al II-lea (1279=-1213 i.e.n) a inceput ridicarea unor costructii marete,atunci a fost construit Hala de la Karnac,-Porticul Templului si Templul de stanca din Abu Simbel.Razboaiele lui Ramses au epuizat Egiptul ,care dupa moartea faraonului a inceput sa decada.

In 525 i.e.n Egiptul a devenit parte a Imperiului Persan ,mai tarziu fiind cucerit de Alexandru Cel Mare.

Independenta Egiptului a luat sfarsit odata cu moartea Cleopatrei.

1.2 Cultul mortilor in Egiptul Antic

Dincolo de moarte exista o lume care poate fi dobandita doar daca omul se pregateste in timpul vietii.

Vechii egipteni erau, din fire, un popor optimist. Ei iubeau viata si se simteau legati de viata de zi cu zi. In acelasi timp, insa, asa cum sublinia si Herodot in Istoriile sale, ei credeau cu tarie in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de mormant. Probabil, tocmai de aceea, acest popor cunostea o singura notiune pentru a desemna cele 'doua' vieti, respectiv ankh, care inseamna 'viata'. Pentru egipteni, viata viitoare nu reprezenta altceva decat o continuare a vietii de pe pamant. Singura deosebire intre cele doua stadii ale vietii era aceea ca mortii locuiau undeva in Apus, Imentet, pe cand cei vii traiau in rasarit, pe Nil. Mortii erau 'poporul Apusului', Imentiu.

In pofida abundentei documentelor scrise si nescrise, cercetatorii sunt, totusi, foarte divizati atunci cand incearca sa explice conceptia egipteana despre suflet si nemurire sau despre cultul mortilor. Dificultatea provine din faptul ca, in atatea milenii de istorie, credintele si practicile religioase egiptene au cunoscut o evolutie consecventa, asa incat nu se poate vorbi despre o conceptie limpede si unitara cu privire la suflet si viata viitoare.

1.2.a. Conceptia despre suflet

In genere, din cercetarile intreprinse de multi egiptologi pare sa reiese faptul ca, pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea si personalitatea pe care noi, crestinii, obisnuim sa le conferim sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul era scindat, comportand o serie de 'suflete' care, in sine, nu erau decat aspecte, componente sau subdiviziuni ale activitatii spirituale ale omului in general. Fiecare dintre aceste 'suflete' sau subdiviziuni avea o denumire proprie.

1.Ba sau Bai reprezenta 'sufletul' propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul pentru ca dupa moarte sa treaca intr-o alta viata. El poate fi inteles, in general, ca o 'putere', ca o 'capacitate' a omului. Dupa moartea trupului, ba il paraseste pe om sub chipul unei pasari. Aceasta pasare mijloceste apoi legatura dintre cel raposat din mormant si cei vii. In acelasi timp, ba poate lua si alte chipuri, cum ar fi, de pilda, acela al unei lacuste, care in conceptia vechilor egipteni era tot o pasare.

2.Ka, a doua subdiviziune a activitatii spirituale, constituie, dupa parerea unor cercetatori, un fel de 'dublu', de 'chip invizibil' al omului, iar dupa altii o reminiscenta a conceptului de totem primitiv. Insa, cea mai plauzibila parere este aceea potrivit careia ka reprezinta un principiu vital strans legat de trup, care dupa moarte nu paraseste corpul, asemenea lui ba, ci coboara in mormant, pastrandu-se atat timp cat se pastreaza trupul. Din credinta existentei unui ka legat de trup a luat nastere preocuparea deosebita a egiptenilor pentru mumificari si piramide, ca morminte durabile. In eventualitatea ca, totusi, trupul ar fi suferit dupa imbalsamare vreo stricaciune, egiptenii au avut grija sa faca statui cat mai asemanatoare cu defunctii, pentru a oferi posibilitatea lui ka sa locuiasca in ele. In plus, ka trebuia hranit din belsug si ingrijit, pentru a nu veni ca strigoi printre cei vii.

3.Ran reprezenta, de asemenea, o existenta reala de sine, sub forma numelui celui decedat, nume ce trebuia pastrat cat mai mult timp cu putinta pe pamant in memoria descendentilor si pe pietrele funerare. A sterge numele unui raposat de pe mormantul sau echivala cu o mare crima.

4. Akh, ca ultima subdiviziune a activitatii spirituale, reprezenta inima, sediul tuturor faptelor bune sau rele comise. Din acest motiv, la judecata lui Osiris de dupa moarte, inima defunctului era cantarita pe o balanta, spre a vedea daca a savarsit mai multe fapte bune sau rele, daca se va numara printre cei buni sau rai.

1.2.b. Destinul sufletului dupa moarte

Se presupune ca, la inceputurile istoriei egiptene, exista o conceptie destul de grosolana despre eshatologie. Conform descoperirilor arheologice, in perioada preistorica egiptenii isi ingropau mortii in pozitia numita 'chircita', punand in preajma lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. 'Locul de veci' al mortilor din acea perioada trebuia sa fi fost mormantul insusi. Incepand cu dinastia a IV-a, insa, apare credinta potrivit careia sufletul celui decedat poate parasi mormatul pe o perioada mai mult sau mai putin indelungata, ba chiar isi poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum a aparut si credinta in existenta unei lumi indepartate a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si primejdii. Pentru calauzirea sufletului spre aceasta lume s-au compus acele Carti ale mortilor, veritabile ghiduri pentru lumea postuma.

In general, izvoarele provenite din diferite centre principale ale Egiptului antic prezinta diverse variante privind destinul sufletului dupa moarte, in functie de caracterul special al divinitatii locale. De pilda, la Memfis se credea ca sufletele mortilor vor merge intr-un loc trist, spre Apus, in desertul Libiei; potrivit teologiei heliopolitane, sufletele vor calatori fericite, impreune cu zeul Re, pe barca aestuia, de asemenea spre Apus, iar la Abydos se credea ca intrarea in lumea de dincolo se afla la apus de acel oras, acolo unde barca Soarelui disparea in fiecare seara, in imparatia mortilor, printr-o crapatura a muntelui.

Regele defunct si, mai tarziu, fiecare raposat se identifica dupa moarte cu Osiris si primeste o noua viata. Asemenea vietii plantelor care se reinnoieste in fiecare an, tot la fel se reinnoieste si viata lui Osiris si, totodata, si a defunctului transformat in Osiris.

Astfel, intr-un text din sarcofage se spune: 'Eu traiesc, eu mor, eu sunt Osiris . Eu traiesc, eu mor, eu sunt orzul; eu nu dispar'. Dupa cum Osiris, dupa moartea sa, a fost declarat drept si a primit demnitatea sa de rege in lumea subpamanteana, tot la fel regele defunct este 'justificat', 'indreptat', iar urmasul sau apare ca mostenitorul sau de drept al lui Horus. Ulterior, fiecare defunct devine un Osiris si primeste epitetul de 'justificat': 'Tu esti pe tronul lui Osiris, ca reprezentant al Celui dintai intre cei aflati la Apus (respectiv Osiris). Impartaseste-te din puterea lui, primeste coroana lui.'

Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia lui Osiris, Campiile lui Iaru sau Imentet, unde sufletele duceau o viata fericita, unde se bucurau de conditii mult mai favorabile decat in viata de aici, intrucat fertilitatea Campiilor lui Irau era mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului, granele crescand mai inalte decat omul si dand roade mai bogate.

Imparatia mortilor apare, insa, plasata in lumea subpamanteana, strabatuta de Soare in timpul noptii. Aici persista tot felul de primejdii, iar scopul textelor din Cartea mortilor este tocmai acela de a-l ajuta pe defunct sa le evite sau sa le biruiasca. Exista drumuri gresite, care trebuie evitate, exista ape care trebuie traversate cu ajutorul unui ghid, exista monstri ingrozitori, care pot fi biruiti cu ajutorul unor formule magice. In acelasi timp, cel decedat trebuie sa cunoasca, de pilda, numele monstrului, pentru a avea putere asupra lui, sau sa se identifice cu o divinitate puternica sau alta, pentru a iesi biruitor.

Este, deci, evident faptul ca aici conceptiile si practicile magice joaca un rol deosebit. Luata in sens strict, chiar si judecata lui Osiris face parte dintre aceste pericole. In fata tribunalului lui Osiris si a celor 42 de judecatori ai sai, defunctul trebuia sa-si sustina cauza, sa faca acea 'confesiune negativa', sa-si dovedeasca nevinovatia, pentru ca altfel era devorat indata de judecatori, de monstru sau era obligat sa se intoarca pe pamant la o viata mizerabila, intrupandu-se chiar in animale necurate.

1.2.c. Rituri de inmormantare

In perioada preistorica, vechii egipteni isi ingropau mortii intr-un mod similar tuturor popoarelor cu o civilizatie inferioara. Astfel, consemnam inmormantarile in pozitie 'chircita', cadavrul fiind culcat pe partea stanga, cel mai frecvent cu capul spre sud si cu fata spre apus. In anumite cazuri, trupul defunctului era taiat in bucati si capul asezat deoparte, pentru ca mortul sa nu devina periculos pentru cei vii, venind printre ei ca strigoi. De retinut este faptul ca in acea perioada inca nu exista practica mumificarii.

Insa, incepand chiar din perioada Regatului Vechi, a inceput sa se practice tehnica mumificarii sau imbalsamarii cadavrelor, care avea sa devina in mod treptat o adevarata arta. Acest procedeu demonstreaza, in primul rand, faptul ca vechii egipteni considerau absolut necesara conservarea trupului. In viziunea lor, viata viitoare nu era decat o continuare a celei de pe pamant, ea fiind, de asemenea, legata de trup. Insusi Osiris, asa cum s-a vazut, n-a putut invia, inainte ca trupul sau sa fi fost reconstituit din partile taiate si imprastiate in urma luptei cu Seth.

Pregatirea mumiei incepea cu extragerea creierului si a viscerelor care, impregnate cu parfumuri, se pastrau in patru urne. In locul inimii sau, uneori, chiar pe mumie in dreptul inimii se punea un scarabeu, ca simbol al invierii si reinnoirii, din argila sau dintr-o piatra dura, avand gravata o formula magica ce pleda in favoarea raposatului, atunci cand acesta va ajunge in fata tribunalului lui Osiris. Apoi, corpul era umplut cu produse rasinoase si aromate; in continuare, i se reconstituia forma cu paie sau cu tampoane de stofa, dupa care era tinut timp de 70 de zile intr-o solutie de carbonat de sodiu si, in fine, infasurat - dupa spalare - in foarte multe panze de in imbibate intr-un ulei aromat. In mainile mortului si intre benzile mumiei erau asezate texte sacre, rugaciuni si mai ales Cartea mortilor care il ajuta sa invinga dificultatile calatoriei in lumea cealalta si sa poata raspunde cum trebuie in fata judecatii lui Osiris. In cele din urma, mumia era inchisa intr-un sicriu de lemn de forma trupului. Acest sicriu era pictat in interior cu figuri si scene simbolice in culori, avand si un text religios-funerar in hieroglife, iar in exterior era pictat cu portretul celui decedat.

Tot la fel, mormintele in care erau asezate mumiile dispuneau de o serie de desene si picturi pe peretii lor, incercand sa-l redea pe defunct si pe viitoarea sa familie, inconjurati de slujitori si animale domestice. Probabil ca toate aceste reprezentari vroiau sa creeze pentru cel decedat o atmosfera de viata si ambianta similare celor de pe pamant.

In plus, incepand cu perioada Regatului Mediu, apare tot mai frecvent obiceiul de a aseza in mormant langa mumie si anumite statuete din lemn, lut sau metal, care-l reprezentau pe mort. Mai ales din perioada Regatului Nou devine tot mai limpede ce rost aveau aceste statuete. Practic, ele se doreau sa fie un substitut aal trupului celui decedat, in eventualitatea ca respectiva mumie n-ar fi fost bine conservata, servind ca salas lui ka, fie ar fi reprezentat un slujitor in mormant pentru defunct. Conceptia vechilor egipteni potrivit careia existenta dupa moarte nu este decat o continuare a vietii actuale presupunea faptul ca orice activitate, orice munca necesara in viata de pe pamant ramanea, de asemenea, absolut necesara si in imparatia mortilor. Ogorul trebuie ingrijit, semanat si recoltat pe mai departe si acolo, animalele trebuie ingrijite, iar hrana pregatita. Iar pentru aceasta, mai ales cei bogati aveau nevoie si in imparatia mortilor de ajutorul unor slujitori. Astfel, in capitolul 6 din Cartea mortilor exista un loc in care un defunct constrange o asemenea figurina, numita uschebti, prin intermediul unei formule magice, sa lucreze in locul sau.

Fireste, orice inmormantare presupunea un ceremonial cu totul special. De retinut, intre altele, ar fi faptul ca preotul, imbracat intr-o blana de pantera, atingea fata si gura mortului cu un topor si cu o foarfeca, in credinta ca acesta ar redobandi puterea de a se misca si de a vorbi. La sfarsit, preotul sacrifica un animal, inainte de a fi introdus cadavrul in mormant si de a inchide mormatul.

1.2.d. Mormintele

Inca din cele mai vechi timpuri, dar si mai tarziu, 'locul de veci' pentru oamenii simpli era o groapa obisnuita, nu prea adanca, sapata in nisip, sau o scobitura intr-o stanca, astupata apoi cu o piatra mare, pentru a nu patrunde acolo sacalii. Mormintele regale si nobiliare, in schimb, aveau inca din cele mai vechi timpuri infatisarea unor adevarate fortarete cu peretii oblici spre centru, purtand astazi denumirea araba de mastaba.

Intr-o astfel de mastaba, chiar deasupra mormantului, se afla o capela in care se celebrau riturile funerare, mobilata cu o masa pentru ofrande; alaturi era o stela pictata sau gravata, in dosul careia se afla 'coridorul', zidit, continand statuile defunctului. Acesta comunica - prin statuile care il reprezentau - cu familia sa care, prin niste fierastruici mici, ii aduceau ofrande si fumul de tamaie. Capela era decorata cu scene pictate sau sculptate in basorelief, reprezentand diferite activitati din viata care, pe cale magica, il mentineau pe cel raposat 'in viata'. Mastabele erau grupate, regulat, in jurul piramidei faraonului. O mastaba a unui defunct foarte bogat putea avea si alte incaperi, comunicand intre ele prin diferite coridoare. Un alt tip, mai evoluat de morminte, aparut in timpul dinastiei a III-a, il reprezenta piramida in trepte, care aminteste - ca aspect - de ziguratul babilonian sau de piramidele in trepte ale aztecilor si mayasilor.

Primul mormant de acest fel a fost construit de vizirul si arhitectul Imhotep pentru regele Djoser, fondatorul dinastiei a III-a, la Sakkara. Aceasta piramida, reprezentand o suprapunere in diferite etape peste o mastaba patrata, are dimensiuni impresionante: laturile bazei dreptunghiulare de 109 m si 121 m, iar inaltimea de 61 m.

In timpul dinastiei urmatoare au fost construite marile piramide de la El Giseh, inaltate pentru a adaposti mumiile a trei regi din dinastia a IV-a: Kheops, Khefren si Mykerinos, dupa ortografia greceasca, Hufu, Hafra si Menkaura, dupa denumirea egipteana.

Piramida construita de Kheops si considerata una dintre 'cele sapte minuni ale lumii antice' are o inaltime de 137 de metri, aceea a lui Khefren de 136 m si cea a lui Mykerinos de numai 62 m. constructia acestor monumente presupune eforturi si o imaginatie incredibile. De pilda, gigantica opera de constructie a marii piramide a lui Kheops a durat 30 de ani, timp in care, asa cum consemneaza Herodot in Istoriile sale, 'au muncit fara intrerupere cate o suta de mii de oameni'. Blocurile de piatra - unele de 20 de tone - au fost aduse la mari distante, pe tavalugi, pe sanii trase pe nisip sau intre doua barci; ridicate cu ajutorul parghiilor si a unor puternice balansoare de lemn, pe rampe si planuri inclinate, ele erau inaltate pe terase succesive de pamant si caramida, terase inlaturate apoi, dupa terminarea constructiei.

Incepand cu dinastia a XVIII-a, insa, datorita faptului ca jefuitorii de morminte incepusera sa opereze intr-un mod din ce in ce mai ingrijorator, faraonii au adoptat tipul de mormant complet subteran, cu mai multe incaperi, sapate in pereti de stanca, in asa numita Vale a Regilor, la vest de orasul Teba. Aceste sapaturi erau foarte adanci, trecand de 100 de metri, si aveau peretii decorati cu diferite scene si texte ce prezentau viata regelui defunct in lumea de dincolo. In aceasta perioada, templele funerare erau construite departe de aceste morminte, respectiv in apropierea Nilului, unde erau aduse si sacrificiile funerare.

1.3. Piramidele

In ultimile zeci de ani piramidele au fost unul dintre cele mai vorbite subiecte.

Regii Imperiului Vechi, urmati de regii Imperiului de Mijloc , de la dinastia a III-a pana la dinastia a XII-a au dispus timp de 1000 de ani construirea Piramidelor ca morminte regale.

O camera mortuara, in care era depus un sarcofag din piatra dura se afla in aceste monumente egiptene. La Sakkarah apare pentru prima oara piramida (cea in trepte) , datorita talentului arhitectului regelui Zoser, renumitul si genialul Imhotep. Scara simbolica pe care urca sufletul regelui , inaltandu-se catre parintele sau, Ra, era reprezentata de aceste trepte ale piramidei.

'Ei au adus o scara pentru Teti, ei au instalat o scara pentru Teti; scara iat-o apare . Apare si numele tau pe care l-au rostit zeii' rostesc Textele Piramidelor.

Din epoca regelui Snefru dateaza piramidele cu fete triunghiulare. Ni se povesteste ca aceasta trecere de la una la alta a fost foarte simpla. Ea s-a efectuat in momentul in care arhitectul a materializat in piatra traiectoria triunghiulara in care se inscrie profilul in trepte al monumentului. Astfel Inaltarea a sufletului regelui era inlesnita atat de pantele al caror varf se ridica la cer , cat si de treptele gigantice construite pana atunci .

Pentru slavirea vesnica a numelui lor, faronii, pe langa mormintele regale, inaltau un anasmblu intreg de constructii legat de aceste piramide cum ar fi: temple , capele, incinte etc.

De exemplu piramida lui Sneferu de la Dahsur era flancata , pe latura estica de templul de sus, destinat sa primeasca ofrandele pentru cultul regelui zeu, iar pe latura sudica o mica piramida . O incinta inconjoara tot ansmablul si comunica printr-un drum de legatura , uneori fiind acoperit, cu un templu de acces , care probabil la inceput avea ca destinatie operatiile rituale de mumificare.

La nordul si sudul piramidei se gaseau deseori canale mari, taiate in roca platoului, care adaposteau 'barcile lui Ra', simboluri ale calatoriei faraonului catre Duat ' cerul de jos' si al dreptului capatat de faraon, devenit zeu, de a-l insoti pe Zeul Soarelui, Ra, in barca sa cereasca , in calatoria facuta aproape in fiecarre zi. Recent s-au decsoperit trei canale de acest fel , langa piramida lui Keops si cinci canale langa cea a lui Kefren .

Dupa moartea regelui cultul sau funerar era oficiat in aceste temple.

Aproape de drumul care duce la Piramida lui Keops strajuieste Marele Sfinx, cioplit dintr-o stanca. Leu , cu cap de om, paznic al apusului unde odihneste Ra, Sfinxul masoara treizeci si noua de metri in lungime si saptesprezece metri in inaltime.

Marea piramida a lui Gizeh, masurata in coti regali egipteni (0. 524 de metri), prezinta o baza de 440 de coti, circa 230,5 , metri si o inaltime teoretica de 280 de coti, circa 146,7 metri. Panta sa excata este de 51de grade, 50 de minute , 35 de secunde.

Aceasta piramida are o serie de coridoare care duc la camera regelui. Aceasta piramida este construita din blocuri de granit perfect asezate si lustruite ; pe axa N-S se afla un frumos sarcofag din granit rosu, fara capac , deoarece acesta nu a fost inca descoperit.

In camera regelui si a reginei sunt plasaste doua canale de ventilatie. Datorita acestor canale, care au contact in permanenta cu exteriorul , chiar daca intrarea piramidei este inchisa, in interior si mai ales in camera regelui si a reginei, orice activitate omeneasca poate continua. Aceste canale de aerisire ale camerelor , iesind in exterior spre nord si spre sud si incalzirea in mod diferit de catre soare a fetelor piramidei, permit o ventilatie suficienta.

De la faraonul Keops nu ne-a ramas decat amintirea unui mare rege, deoarece mormantul sau a fost pradat de hoti. Keops, acest mare rege, zeu pe pamant, a dorit sa lase generatilor viitoare un monument demn de numele sau si parintele sau, Ra.

Piramidele domina intinderea nesfarsita a desertului , continuand in veci sa slaveasca maretia acestor regi trecuti in nefiinta.

1.4. Scrisul in Egiptul Antic

Egiptenii antici credeau ca scrisul era un dar de la zeul Thoth. 'Hieroglifele'-cuvantul pe care il folosim pentru a descrie simbolurile antice egiptene, vine de fapt dintr-un cuvant grecesc care inseamna 'inscriptie sacra'. Aceasta idee ramane si astazi in Egiptul Modern. Limba oficiala este acum araba iar musulmanii cred ca varianta scrisa a limbii este o arta sacra inchinata zeului lor-Alah.

Timp de multi ani, oamenii de stiinta au crezut ca fiecare hieroglifa era o imagine care inlocuia un intreg cuvant. Dar indiferent cat de mult au incercat, nu au reusit sa rezolve puzzle-ul. Apoi soldatii francezi au descoperit Piatra Rosetta in Egiptul nordic si tot misterul se deslusi incetul cu incetul. Un om de stiinta francez, Jean Francois Champollion care cunostea greaca antica si coptica-o forma de egipteana veche, inca vorbita in parti ale Egiptului si Etiopiei-a deslusit pana la urma ca semnele hieroglifice pot functiona ca literele unui alfabet modern, si a venit cu prima traducere precisa a hieroglifelor.

ROLUL UNUI SCRIB

Scribii erau atat de vitali pentru egiptenii antici la fel cum sunt astazi pentru noi doctorii, inginerii si mecanicii. Scribii erau atat de importanti incat nu trebuiau sa munceasca pe teren, sa ajute la construirea de temple sau sa lupte in armata. Scribii egipteni erau deseori aratati sezand cu o foaie de papirus pe genunchi.

Scribii scriau pe lungi bucati de papirus, facute din plante ce cresteau pe malurile Nilului. Unele dintre bucati puteau fi mai lungi de 30m. Din pacate, pentru oamenii de stiinta, papirusul nu rezista atat de mult ca tabletele din piatra, astfel incat majoritatea chestiunilor scrise de egipteni nu au rezistat pana in timpurile noastre.

Faraonii ordonau armatelor de muncitori sa construiasca temple si monumente, ca obeliscul acoperit cu inscriptii. Monumentele ca obeliscul de la Karnak nu erau terminate pana cand nu venea un scrib care sa aprobe toate hieroglifele.

CANTECUL SI DANSUL

Ar fi o mare greseala sa credem ca egiptenii isi petreceau tot timpul facand mumii si morminte. Daca ai putea participa la o petrecere din Egiptul Antic ti-ai forma o alta parere. Le placea sa petreaca la festivaluri publice si banchete private si nici o petrecere nu era completa fara muzica si o trupa de dansatori.

Egiptenilor antici le placea sa-si traiasca viata la maxim iar picturile rupestre demonstreaza cat de mult le-a placut muzica. Femeile invatau de cele mai multe ori sa cante la instrumente cu corzi cum ar fi lira sau harpa. Unele instrumente erau inalte cat o persoana si aveau 20 de corzi.

Egiptenii sarbatoreau totul, de la o recolta buna pana la vizita unui vechi prieten. Ca orice petrecere buna, aceste ocazii speciale cereau multa mancare, bautura, muzica si dans. Insa barbatii si femeile nu dansau niciodata impreuna. In schimb, se bucurau de petrecere si priveau dansatoarele cum se miscau pe ritmul muzicii.

TOT CE STRALUCESTE

Aur-egiptenii il transformau in pretioase bijuterii, sicrie masive si obiecte sacre. Zeii din picturi si din statuete erau impodobiti cu aur. Pentru a castiga protectia zeilor, oamenii bogati purtau simboluri mistice facute din aur si argint. Regii luau toata averea cu ei in mormant. Dar oricare ar fi scopul lor, pretioasele obiecte create de meseriasii din Egiptul Antic inca stralucesc, datorita priceperii creatorilor lor, dupa mii de ani.

Armele erau printre cele mei importante exemple ale priceperii unui meserias. Sabiile erau la inceput doar lame din arama, dar pana cand cei ce faceau arme au invatat sa lucreze cu fierul, acestea nu erau prea utile in lupta. Cand soldatii aduceau inapoi arme din Mesopotamia, Siria si alte imperii, meseriasii egipteni imitau manerele si lamele decorative din bronz si fier.

Cele mai elaborat decorate arme nu se murdareau niciodata de sange. Faraonii, generalii si soldatii le purtau la parade militare pentru a-si arata puterea si bogatia.

Regii se 'infasurau' in aur-in viata sin in moarte-. Mormantul lui Tutankamon era plin cu obiecte din aur. Mumia sa era inchisa intr-o cutie din aur masiv care cantarea aproape 110 kilograme. Dar detaliile fine ale mastii sale ne erau doar pentru frumusetea cutii. Trebuia sa semene cat mai mult cu fata baiatului pentru ca spiritul sau sa-l recunoasca si sa se reuneasca cu trupul.

In Egiptul Antic, nici un barbat sau femeie nu se considera imbracat cum se cuvine pentru o petrecere sau un festival, fara bijuterii. Purtau cu mandrie tot felul de inele, lantisoare, cercei si bratari. Pentru a satisface zeii, multe bijuterii erau facute in forma sacre-cum ar fi scarabeul-gandacul despre care se spunea ca impingea soarele pe cer.

Chiar si faraonul Tutankamon avea urechile gaurite. A purtat cercei ca baiat si i-a luat cu el in mormant.

VIATA PE NIL

Mai mult decat o sursa de apa, Nilul aducea viata Egiptului. In fiecare an, raul iesea din matca aducand pamant nou si fertil terenurilor fermierilor. Oamenii foloseau de asemenea noroiul subtire pentru a fa ce caramizi pentru case.

La sud de delta mlastinoasa, toata viata de zi cu zi se tinea intr-o fasie ingusta de pamant ce avea sute de kilometri lungime dar niciodata mai mult de 21 kilometri latime. Doar soldatii si comerciantii mergeau mai mult de cativa kilometri de malurile Nilului.

O ferma din Egiptul Antic avea multe animale de la vaci si capre la oi si porci. Vacile erau in mod special folositoare. Trageau la plug, dadeau lapte si ajutau la ingrasarea si fertilizarea solului. Multi oameni isi masurau averea dupa numarul de vaci pe care il detineau.

O barca simpla din papirus era tot ce aveai nevoie pentru a vasli prin mlastina deltei sau pentru scurte plimbari in sus sau in jos pe Nil. Facute din manunchiuri de stuf de papirus, aceste barci usoare si simple erau ieftine si usor de manevrat. Totusi, pentru a urca mai sus pe Nil sau pe marginea coastei, era nevoie de barci mai mari. Pentru expeditii comerciale, meseriasi priceputi construiau barci rapide care puteau duce incarcaturi mari si intrece piratii.

In fiecare an fermierii incepeau sa lucreze terenurile in Octombrie, cand apele Nilului se retrageau dupa inundatii. La fel ca fermierii egipteni de astazi, ei plantau grau, orz si vegetale cu pluguri simple din lemn. Inainte ca apele sa se intoarca, primavara tarziu, toti membrii unei familii munceau multe ore grele pentru a strange recolta cu mana.

Vizitand satele ce se afla pe malulNilului e ca si cum ai pasi in trecut. In fiecare dimineata poti vedea oamenii care-si spala rufele, fac baie sau inoata in rau, la fel ca stramosii lor, acum mii de ani. Oamenii inca mai folosesc unelte vechi pentru irigarea terenurilor si o barca este inca cel mai bun mod de a calatori prin Egipt.

2. Teba

Egiptul de sus a dat nastere celei de-a doua mari capitale a regatului egiptean dupa circa un mileniu si jumatate de la unificare. Imbratisand strans ambele maluri ale fluviului datator de viata, Teba a crescut, a inflorit, si a infruntat doua deserturi, unul la rasarit, spre Marea Rosie si altul la apus, Sahara nesfarsita. Cele doua pustiuri s-au impletit strans cu religia, cu miturile, cu destinul si chiar cu originile egiptenilor. Le-au incorsetat vietuirea pe malurile stramte dar rodnice ale Nilului dar le-au asigurat si linistea, constituindu-se in tinuturi ce nu puteau asigura vietuirea unor inamici. Intreaga aventura istorica multimilenara a regatului egiptean s-a desfasurat pe axa nord-sud, strans legata de capriciile sezoniere ale apelor ce cresteau sau scadeau misterios la date fixe ale anului si care isi aveau originile legendare foarte departe in interiorul lumii negre si salbatice. Lumea neagra din sud era oprita de cataractele inspaimantatoare ale fluviului, cataracte pe care le depaseau de obicei armatele faraonilor in expeditii de jaf si de pacificare.

La nord, lumea asiatica cu intentii ostile trebuia sa strabata alte tinuturi desertice si sa patrunda prin si pe marginea Deltei Nilului spre valea lui infloritoare. Acolo inca din timpurile imemoriale ale faraonilor legendari, egiptenii ridicasera tabere militare si fortificatii de aparare. Cu toate acestea, cu foarte putine exceptii, toate nenorocirile si toate devastarile s-au abatut asupra regatului numai pe aceasta ingusta cale, singura punte terestra dintre Asia si Africa.

Valurile de nomazi, mai mult sau mai putin norocosi, au traversat Peninsula Sinai sau nisipurile de la apusul Deltei si au provocat pagube imense poporului de agricultori si constructori, izolat pe prelunga vale a Nilului. Tocmai expunerea prea directa a Egiptului de Jos, a Deltei extrem de bogate, a determinat probabil, nasterea unei capitale cat mai indepartate de acele locuri, cu rol de cuiburi de rezistenta greu de atins si greu de cucerit, in arsita zdrobitoare dintre deserturi. Teba a fost, pur si simplu, un copil al Nilului, departata cu circa 800 de kilometri de briza si curentii racorosi ai Mediteranei si coplesita de nisipurile purtate de vanturi sufocante. La Teba oamenii si Nilul au infaptuit un miracol. Nilul a dat Tebei hraan si viata iar oamenii au crescut-o si au purtat-o spre nemurire.

Dintre toate capitalele lumii vechi Teba se poate compara numai cu Babilonul, contemporan ei, si cu Roma de mult mai tarziu. In Egipt nu a existat nici un alt oras care sa egaleze aceasta noua capitala, prin maretia si grandoarea constructiilor arhitectonice.

Pe timpul Regatului Vechi, Teba era o asezare obscura. S-a afirmat in istorie abia in timpul dinastiei a 11-a, cand dinastii locali ai Tebaidei, cu resedinta la Teba, au trecut la unificarea statului dupa o perioada de faramitare si de slabire a regalitatii. Sub dinastia urmatoare, a 12-a, resedinta regala s-a mutat temporar spre nord, langa Oaza Faium, in apropierea localitatii actuale El Lisht. Teba a ramas totusi resedinta celui mai puternic sfetnic al faraonului si locul de cult al zeului Amon, divinitate locala cu audienta din ce in ce mai mare.

Dupa 1786 i.H. a urmat o lunga perioada de dezordine si criza a regatului Egiptean, conducand in final, la destramarea unitatii statale si la constituirea a doua regate cu resedinta la Teba si Xios. Intre 1786-1603 i.H., numai in partea apuseana a Egiptului, cu capitala la Xios, au domnit 76 de faraoni efemeri.

Pe deasupra luptelor interne, asupra vaii Nilului s-a abatut cucerirea hicsosilor care au intemeiat doua dinastii, cea de-a 15-a si cea de-a 16-a. Dinastiile hicsosilor au dainuit separat in sudul si nordul Egiptului intre 1674-1567 i.H.

In paralel, intre 1650-1567 i.H., monarhii din Teba au adoptat titulatura faraonica si au organizat eliberarea regatului.

Transformarea Tebei intr-una dintre cele mai vestite metropole ale antichitatii s-a produs in timpul dinastiilor a 18-a si a 19-a, din epoca Regatului Nou. Atunci Teba a luat locul Memfisului nu numai ca resedinta a puterii faraonice dar si ca centru religios.

Ca centru de cult al divinitatii supreme a statului, zeul Amon, impus de tebani, Teba a fost impodobita cu impresionantele monumente de la Karnak, Luxor, din Valea Regilor si Valea Reginelor.

Incercand sa sfarame atotputernicia preotimii lui Amon, faraonul Amenofis al IV-lea a dat Egiptului un nou zeu unic, zeu al soarelui, numit Aton. Faraonul si-a schimbat numele in Akhenaton ('Folositor al lui Aton') si a parasit Teba, construind o noua capitala la peste 200 de kilometri mai la nord, pe malul rasaritean al Nilului. O vreme puterea a stralucit in noua capitala, Ahetaton, intunecand maretia Tebei.

Reactia antisacerdotala si antitebana a singuraticului si hotaratului faraon a constituit un intermezzo fara urmari majore pe firul istoriei din valea Nilului. O zguduire in plus pentru colosul unei civilizatii de care si timpul se speria. Dupa mai putin de doi ani, cel de-al doilea succesor, Tutankhaton, a cedat presiunii puternicilor sacerdoti ai lui Amon si a mutat din nou capitala la Teba. Acolo a trecut la vechiul cult si a luat numele semnificativ de Tutankhamon. Era aproape un copil cand i-a urmat pe preoti iar domnia lui s-a dovedit complect nesemnificativa pentru regat. Numele sau a patruns in constiinta omenirii deoarece cavoul sau din Valea Regilor a fost singurul care a scapat de jefuire, inainte de accesul arheologilor. Desi a fost un faraon lipsit de ranume, pierdut in uitarea posteritatii, mormantul sau a uimit omenirea prin bogatia sa intrinseca si artistica. Probabil ca bogatia incaperilor funerare ale marilor faraoni s-ar fi dovedit inimaginabila. Acelea insa nu s-au bucurat de sansa de a strabate timpurile pana in zilele noastre.

In cursul celei de-a treia epoci intermediare de mari framantari si rasturnari de situatie, Teba si Tebaida si-au redobandit o cvasiindependenta, sub dinastia a 21-a.

Cucerirea asiriana a deschis drumul ireversibilului declin pentru Egipt, pentru civilizatia sa unica si pentru marturiile acesteia, printre care capitala Teba. Sub stapanirea persana, elenistica si romana, Tebaida a rezistat ca o provincie distincta in cadrul Egiptului. La data vizitei lui Strabon, in ultimii ani ai erei anterioare, Teba, 'Orasul celor 100 de porti' cantat de Homer, nu mai era decat un modest sat.

Ruinele templelor de la Teba, uimesc lumea prin dimensiunile lor gigantice. Coloanele uriase, giganticele statui, puzderia de basoreliefuri si hieroglife, incaperile de cult sau depozitare, imprejmuirile, pilonii de la intrari, palatele si aleile de sfincsi se afla in ruina, macinate de intemperii si atinse de mana omului. Se prezinta totusi frumoase si pline de maretie.

Coloanele sculptate pot fi cuprinse doar de sapte oameni cu bratele intinse. Numarul lor

mare face ca intreg ansamblul unui templu sa para rodul eforturilor unor uriasi cu puteri supranaturale.

Teba dainuia intr-o portiune pitoreasca a Vaii Nilului, adapostita de lanturile muntoase ale Arabiei si Libiei in fata deserturilor de pe ambele maluri.

Fluviul formeaza un hotar natural intre orasul celor vii de pe malul rasaritean si orasul mortilor, de pe cel de apus.

In epoca de marire, orasul celor vii, de pe malul rasaritean adapostea o multime de temple, palate, locuintele nobililor si preotilor, precum si intinse cartiere de oameni simpli, nu prea mult deosebite de cartierele sarace ale oraselor africane de astazi.

Orasul mortilor sau nocropola, se intindea pe malul apusean, pana sub peretii sterpi si galbeni-rosiatici ai inaltimilor ce marginesc Sahara. Se desfasura ca un labirint de morminte, cavouri si camere mortuare, unde se depuneau trupurile imbalsamate ale rudelor faraonilor, ale nobililor si preotilor. Necropola era dominata de templele funerare dedicate unor faraoni sau regine, constructii magnifice ce aveau ca fundal prapastiile stancoase cernite de voaluri de nisip saharean.

Teba, in totalitatea sa, a inceput sa creasca abia in secolul al XVI-lea i.H., adica la inceputul Regatului Nou. A avut parte de o dezvoltare vertiginoasa. Faraonii razboinici din dinastia a 18-a au ales asezarea strabunilor lor drept capitala si loc de inchinaciune consacrat parintelui si ocrotitorului lor divin, 'regele zeilor', Amon-Ra. Din zeu local al noimei Teba, Amon a fost ridicat la rangul de zeu suprem al intregului Egipt. In cinstea acestui zeu s-au inaltat cele mai grandioase temple, in sud la Luxor si in nord, la Karnak.

Templele nu s-au edificat in timpul domniei unui singur faraon. Fiecare din marii regi ai Egiptului, din acele vremuri infloritoare, a considerat de datoria lui sa impodobeasca locasurile inchinate lui Amon-Ra. Din aceasta pricina templele s-au reconstruit necontenit. Uneori sali intregi erau daramate, pentru ca in locul lor sa fie cladite altele si mai grandioase.

La Luxor, apele lenese ale Nilului sunt strajuite de un impozant templu, cladit in secolul al XV-lea i.H. Drumul catre magnificul monument porneste de la un imens chei de granit. Se poate urma imaginar o procesiune solemna spre templu.

Intr-un sir nesfarsit, merg in frunte demnitarii si nobilii, insotiti de o suita stralucitoare in vesminte scumpe, de preoti si animale destinate jertfei, impodobite cu flori. Pe drumul lung procesiunea trebuie sa traverseze multe curti, galerii si alei, inainte de a ajunge la locasul sacru. Acolo preotii isi onoreaza rolul si oficiaza slujba de proslavire a lui Amon-Ra.

Pe ambele parti ale drumului, de la chei la templu, se insiruie nenumarate statui in capete de berbeci. Sunt sfincsi care, ca o garda de onoare, par a sta de straja procesiunii. Aleea sfincsilor parcurge un teren mai ridicat, pentru ca inundatiile fluviului sa nu o acopere cu ape.

Continuand drumul, procesiunea ajunge la doua turnuri monumentale cu peretii inclinati, asa-numitii piloni. Cu forma lor de trunchi de piramida aplatizat, formeaza o poarta originala la intrarea in templu. Pilonii reprezinta o constructie mai recenta, adaugata in secolul al XIII-lea i.H. In fata pilonilorstau niste obeliscuri uriase, inalte de 25 de metri si acoperite cu inscriptii hieroglifice. Obeliscurile au fost taiate din granit de Assuan si fiecare cantareste 250 de tone.

Textele sapate pe obeliscuri nu pot fi intelese decat numai de initiati, dar superbele incrustatii de pe piloni au facut inconjurul lumii starnind admiratia. Aici a ramas intiparita pentru vesnicie memorabila batalie dintre egipteni si hititi, de la Kades, pe raul Oronte din Siria. Pe atunci in Egipt domnea Ramses al II-lea. Este o vasta compozitie conturata in piatra pilonilor, in care se relateaza admirabil intensitatea luptei, avantul biruitor al atacatorilor si impotrivirea deznadajduita a celor ce se aparau. Deasupra multimii razboinicilor si a carelor de lupta se proiecteaza figura mareata a faraonului, care in comparatie cu simplii muritori, este de zece ori mai mare.

Pe piloni se afla un intreg poem dedicat bataliei de la Kades, proslavind pe faraon si puterea zeului sau ocrotitor Amon-Ra. Alaturi stau sase statui gigantice ale 'invingatorului' hitistilor. In realitate batalia s-a terminat indecis si Ramses al II-lea s-a retras spre tara, lasanu-i pe hititi stapani pe campul de lupta.

In urma acestui razboi, mai tarziu, intre egipteni si hititi s-a inchegat un tratat de pace ce a ramas posteritatii sapat in piatra in ambele limbi si scrieri. Reprezinta primul tratat de pace din istoria veche a omenirii care a parvenit zilelor noastre.

In templul de la Luxor, ingramadirea uriasa de obeliscuri, statui si piloni, cu imagini in culori vii, scaldate in lumina puternica a soarelui, avea drept scop sa inmarmureasca pe credincios sau vizitator, sa-i starneasca o profunda admiratie si sa-l faca sa se simta neinsemnat in raport cu atotputernicia faraonului.

Depasindu-se pilonii se intra in curtea templului, care are o suprafara de 2500 de metri patrati. Ea avea menirea sa impresioneze si mai mult imaginatia egipteanului, fiind impodobita cu o intreaga padure de coloane impunatoare, nenumarate sculpturi pline de inscriptii si cu mii de imagini ce acopereau zidurile.

Se mai strabate un sir de alei strajuite de coloane, adevarate galerii de splendide tablouri, apoi o noua curte spatioasa, inconjurata de 64 de coloane si la urma un sir lung de sali luxos impodobite. Calea procesiunilor ajunge astfel la sanctuarul unde se afla statuia zeului Amon-Ra.

In camerele laterale, vecine cu salile cele mari, sunt amplasate nenumarate statui ale zeilor iar pe pereti se derulau scene religioase, sapate delicat.

La Teba, templul principal nu era cel de la Luxorul de azi, ci templul asezat mai la nord, la Karnak, templu al zeului suprem Amon.

De la Luxor o alee lunga de aproape 2300 de metri, strajuita de o parte si de alta de sfincsi, unea cele doua mari sanctuare, urmand o linie paralela cu Nilul.

Cele mai vechi edificii ale sanctuarului de la Karnak s-au ridicat in epoca Regatului Mijlociu. Generatiile urmatoare de faraoni, mai ales cei din dinastia a 18-a, au continuat peste secole sa largeasca incaperile si sa le impodobeasca, sa cladeasca aripi noi si sa le reconstruiasca pe cele vechi. Karnakul a devenit principalul locas sacru din Egipt. Prin adaugarea de noi si noi constructii, el s-a transformat intr-un complex grandios de temple.

La fel ca si la Luxor aici se contureaza siruri de piloni, curti si sali pline de coloane, ce se succed una dupa alta, toate impodobite ca in basme. Si aici se intalnesc alei - galerii strajuite de sfincsi de piatra, pereti intregi acoperiti cu imagini, obeliscuri de dimensiuni nemaintalnite si statui maiestuoase ale zeilor.

Lucrarile de finisare de la interior au necesitat o cantitate uriasa de aur, argint, electron, lazurit, malachit, onix, precum si alte pietre pretioase, lemn de cedru din Liban si fildes din Nubia.

Champollion, francezul de geniu care a descifrat scrierea egipteana, dupa ce a vizitat Karnakul a scris fratelui sau: 'Nu voi zugravi nimic din cele vazute de mine, deoarece cuvintele nu ar reda nici a mia parte din ce ar trebui sa spuna, iar daca as incerca sa schitez o imagine cat de palida a acestor ruine, as trece drept nebun'.

Doua obeliscuri strajuiesc in apropierea templului. Fiecare masoara 30 de metri inaltime si are o greutate de peste 1000 de tone. Gravat cu hieroglife, obeliscul era, in Egiptul faraonic, un simplu solar care prin forma si functiunea sa, de a capta razele astrilor, se inrudea cu piramida. El avea varful ascutit piramidal.

Frumusetea obeliscului a impresionat intr-atat incat Egiptul a fost aproape despuiat de minunatele lui 'ace' de granit. Primele le-a transportat la Ninive regele asirian Assurbanipal, in secolul al VII-lea i.H. Din timpul ocupatiei romane douasprezece alte obeliscuri egiptene au trecut marea si au impodobit orasul etern unde se afla si astazi.

Altele trei au ajuns la Constantinopol si de acolo au mers mai departe spre Europa nordica prin Venetia. Unul strajuieste in 'Place de la Concorde' de la Paris si altele la Londra, Florenta, Arles etc.

La Karnak, sala cea mai mare, cu coloane uriase, ocupa cinci mii cinci sute de metri patrati. Are 134 de coloane. Langa ele palmierii cei mai inalti par niste biete tulpini de trestie. Cele 12 coloane centrale ale salii Hipostil, care formeaza o galerie, au 21 de metri inaltime si 15 metri circumferinta. Pe partea superioara a unei astfel de coloane ar putea incape aproape o suta de oameni.

Coloanele laterale ale salii nu sunt mult mai mici in inaltime si grosime decat cele centrale. Toate coloanele au fost bogat ornamentate cu aur.

Totul este grandios in aceasta sala. Pragul de sus al intrarii cantareste 150 de tone. Uriasele basoreliefuri, care impodobesc peretii, alcatuiesc o adevarata epopee, consacrata expeditiilor razboinice ale faraonului Seti I-ul, din secolul al XIV-lea i.Hr.

In intregul sanctuar de la Karnak numarul statuilor este neinchipuit de mare. Numai in locul unde preotii depuneau statuile vechi, de care nu mai aveau nevoie, arheologii au gasit aproape 500 de statui de piatra si peste 1700 de statui si statuete din bronz. In sala nu prea mare a zeitei Mut, sotia zeului Amon, s-au descoperit 600 de statui ale acestei divinitati.

In dreptul Tebei, latimea Nilului atinge un kilometru. Trebuie vaslit cu effort timp de o ora pentru a invinge forta apelor, cu o ambarcatiune. Peste fluviu se trece din orasul celor vii, de pe malul rasaritean, in orasul mortilor, la apus. Acolo se inaltau mormintele mortilor de vaza, ridicate inca de pe vremea cand aceia erau in viata. Templele speciale unde se aduceau jertfe pentru odihna sufletului, erau amplasate mai in vale mai aproape de fluviu. Prin proportiile lor si prin luxul cu care erau impodobite, aceste temple rivalizau cu cele de pe malul rasaritean.

De la chei asezat vis-à-vis de templul de la Karnak, o alee lunga de trei kilometri, strajuita de statuile sfincsilor, ducea spre templele magnifice ridicate la limita ce despartea valea de peretii inalti, dincolo de care se intindea Sahara. Unul dintre temple s-a edificat in secolul al XXI-lea i.Hr. de catre faraonul Mentuhotep al III-lea la pragul trecerii dintre mileniile al II-lea si al III-lea i.Hr., in timpul Regatului Mijlociu. Constructia a fost remarcabila prin faptul ca reprezinta o uimitoare imbinare de templu, cavou si piramida.

Renumitul templu alb al faraoanei Hatsepsul se inalta minunat si dominant in imediata

apropiere. Dinspre malurile Nilului urca spre templu o alee marginita de sfincsi avand trup de leu si cap de om, care o reprezentau pe regina. Sfincsii erau vopsiti in culori vii. Pe piedestale albe se odihneau lei galbeni cu barbi albastre si valuri multicolore pe cap.

Aleea ducea catre o curte mare, de unde pornea o scara larga, monumentala si somptuoasa ce se oprea la nivelul unei terase, toata numai coloane. De o parte si de alta a scarii strajuiau vase de lut, cu plante aduse de dincolo de mari, iar in fata scarii, in curte, fusesera sapate mai multe lacuri artificiale care sfidau arsita si desertul de dincolo de peretii stancosi. In unele lacuri cresteau lotusi, fosneau tufisuri de papirus si inotau pestisori colorati.

De la prima terasa scara ducea la cea de-a doua terasa, impodobita cu o padure deasa de stalpi prismatici, printre care se inaltau uriase statui ale reginei Nilului, singura femeie care, in acele timpuri, a sfidat traditiile si lumea barbatilor, preluand, prin proprie vointa, puterea faraonica si atributiile religioase in mainile ei delicate.

Ridicandu-se, astfel, in trepte, printre stanci, templul reginei Hatsepsut se zarea de departe din valea Nilului, proiectandu-se alb, pe fondul muntilor mohorati. Acest sanctuar a primit de la egipteni denumirea de 'Sfanta sfintelor a lui Amon'.

Malul apusean nu era numai un cimitir trist si cufundat in tacere. Orasul mortilor avea o populatie destul de numeroasa. Construirea si intretinerea mormintelor si a templelor atrasese o multime de mestesugari din cele mai diverse domenii, impreuna cu un numar mult mai mare de ajutoare sau de salahori. Cartierele meseriasilor si ale saracimii erau izolate printr-un zid masiv, pentru a nu circula fara treaba prin necropola.

Tot pe malul apusean se inaltau si palate ale faraonilor. Unul dintre acestea, era resedinta din afara orasului, a lui Amenhotep al III-lea, faraonul care a construit Luxorul atunci cand la Karnak se atinsese apogeul.

Spre nord de palat se inalta templul in care se oficiau slujbele pentru odihna sa vesnica. Intru slava sa, Amenhotep al III-lea a construit in fata templului o alee de sfincsi si doua statui, inalte cat un bloc modern cu cinci etaje. Acele statui au intrat in istorie sub denumirea de 'colosii lui Memnon'.

Timp de secole s-a scris si s-a vorbit despre ei datorita unui fapt ciudat si interesant.

La un moment dat s-a constatat ca una din giganticele statui a inceput sa cante. Cantecul era de destul de scurt, doar cateva sunete, dar totusi era cantec.

Vestea a zburat peste intreaga tara. Faima statuii cantatoare a trecut frontierele in statele vecine, uluind lumea si intarind o spaima superstitioasa. Un numar impresionant de calatori au inceput sa se indrepte spre Teba pentru a vedea minunea. Curiozitatea le era pe deplin satisfacuta. Odata cu rasaritul soarelui unul din colosi scotea sunete prelungi si melodioase. Minunea a durat un secol si jumatate.

Explicatia este legata de cutremurul din anul 27 d.Hr. de la Teba. Atunci partea de sus a unui colos s-a prabusit, spargandu-se in bucati. Dupa aceea statuia a inceput 'sa cante'. Cantecul nu era altceva decat vibratia aerului care trecea prin crapaturile inguste ivite in urma seismului. Dimineata cand rasarea soarele si temperatura aerului se schimba brusc se formau curenti de aer.

Egiptenii si grecii locuitori ai vaii Nilului, in numar mare la acea vreme, considerau 'cantecul' drept o dovada de netagaduit ca statuia saluta ivirea zorilor.

Cu timpul, 'minunea' a fost legata de numele legendarului Memnon, eroul unei epopei grecesti, fiul zeitei Eos si nu de numele adevaratului constructor, faraonul Amenhotep al III-lea. Grecii erau niste maiestri inegalabili in teserea si adaptarea de legende.

Conform legendei, Memnon, unul din eroii razboiului troian, a pierit de timpuriu, rapus de Achile. In imaginatia grecilor, statuia de la Teba, pe jumatate distrusa, aparea drept intruchiparea celui ucis, care in fiecare dimineata isi plangea durerea, scotand acele sunete triste.

Colosul cantator are picioarele scrijelite de nenumarate inscriptii in limba latina si greaca. Reprezinta extazul celor ce au putut trei minunea si dorinta lor marunta de a ramane lipiti de nemurirea monumentului.

Printre inscriptii se regasesc versuri scrise in cinstea imparatului roman Hadrianus si a sotiei sale Sabina, care au vizitat statuia in luna noiembrie a anului 130 d.Hr. Spirit nelinistit si sensibil, de o neobosita curiozitate, Hadrianus a strabatut in lungi calatorii toate provinciile imperiului, in care a petrecut mai mult timp decat in Roma.

Impresionat de civilizatia Egiptului si de colosul de la Teba, imparatul roman Septimius Sever a restaurat statuia distrusa. Superstitiosii sperau ca ulterior statuia sa capete darul vorbirii si chiar pe cel al profetiei. Toti au ramas crunt dezamagiti.

Colosul restaurat nu numai ca nu a inceput sa vorbeasca, dar a incetat sa mai ingane si melodia scurta de salutare a zorilor. El a amutit pe vecie. Prin reparatii, fisurile 'cantatoare' se astupasera astfel ca a luat sfarsit si 'minunea'.

Egiptenii credeau in viata de dincolo de moarte, pe care o considerau drept o continuare a celei pamantene. Mortul avea nevoie, dupa credinta lor, de trup si in viata cealalta. Iar o continuare a acelei vieti nu era posibila decat prin ferirea cadavrului de descompunere cu ajutorul imbalsamarii. In morminte bine ascunse mumia trebuia sa-si pastreze integritatea pentru vesnicie, asa ca nici un rauvoitor nu trebuia sa ajunga la ea. Numai intr-o mumie intreaga, spiritul sau pazitor, care parasise trupul in momentul mortii, ar fi putut sa revina in orice clipa la locul lui.

Inca de la inceputuri faraonii si-au cladit morminte uriase, care au evoluat pana la colosalele piramide. Pentru a fi aparate de hoti, intrarile mormintelor erau acoperite cu blocuri imense de stanca, se construiau intrari false, iar cele adevarate se mascau ingenios. Drumul ce ducea la sarcofag era presarat cu puturi-capcana, pentru ca raufacatorii sa se prabuseasca in ele. Paznicii si preotii erau platiti cu cea mai mare darnicie.

Cu toate acestea, profanatorii au izbutit totdeauna sa patrunda in mormintele marcate, la suprafata, de mari monumente. Desigur ca furturile s-au facut de convenienta cu preotii paznici care locuiau in anexele monumentelor funerare si care trebuiau sa apere ultimul loc de odihna al regelui. In alte cazuri, raufacatorii aveau legaturi anterioare cu constructorii, care divulgau planurile subterane ale incaperilor mortuare sau chiar sapau intrari secrete secundare.

Faraonul Tutmes I-ul, din stralucita dinastie a 18-a, s-a hotarat sa-si pregateasca mormantul intr-o vale muntoasa mai izolata, din apropiera Tebei. Este vorba de necropola ce mai tarziu a intrunit denumirea de 'Valea Regilor', avand in apropiere 'Valea Reginelor'. Renumita necropola era despartita de Valea Nilului printr-un perete stancos.

De atunci, in locul somptuoaselor morminte, a caror asezare era cunoscuta tuturor, au inceput sa se oficieze ceremonii tainice de inmormantare in cavouri ascunse in defileuri salbatice, printre stanci, departe de templele de rugaciune plasate in 'Orasul mortilor' de langa Nil. Se banuieste chiar ca lucratorii ce incheiau o astfel de lucrare erau sacrificati.

Veacuri de-a randul, peste treizeci de faraoni au fost inmormantati in 'Valea Regilor'. Acolo, in galeriile adanci de stanca i-au insotit comori de aur, argint, nestemate si opere de arta. Faptul n-a putut ramane secret si astfel, mormintele acestor faraoni au cunoscut iarasi tradarea.

In cele din urma un faraon din dinastia a 21-a a dat ordin ca toti predecesorii lui sa fie inmormantati din nou intr-un mormant comun, cu dorinta ca cel putin mumiile sa fie salvate. Lucrul acesta s-a repetat de mai multe ori pentru unele mumii. In acest fel, treisprezece mumii au ajuns in mormantul lui Amenophis al II-lea, iar mumiile a aproape patruzeci de regi, regine, printi si printese au fost depuse in mormantul neterminat al unei regine.

Vreme de trei milenii acele mumii sau odihnit in noile morminte nedescoperite de nimeni. In 1871, arabii le-au gasit dar s-au tradat autoritatilor. Ei furau din necropola mici obiecte de aur de mare valoare artistica pentru a le vinde strainilor si comerciantilor de antichitati. Functionari ai serviciului egiptean de antichitati au reusit sa gaseasca pretioasele mumii. Ele au fost transportate la Muzeul din Cairo.

Un fapt neobisnuit si impresionant s-a intamplat in timp ce vasul incarcat cu mumiile faraonilor cobora pe Nil de la Teba spre Cairo. Vestea despre incarcatura vasului s-a raspandit ca fulgerul printre locuitorii de pe malul fluviului.

Populatia s-a adunat pe maluri pentru a saluta plina de respect pe faraonii calatori. Barbatii trageau salve de arme, iar femeile se jeluiau. Regii stravechiului Egipt se ridicasera din mormantul lor si dupa mii de ani, poporul lor ii saluta cu respectul cuvenit.

Soarta a vrut totusi ca lumea stiintei sa se bucure de o rasplata. Mormantul unuia dintre faraoni a ramas intact si a ajuns aproape intact in mainile egiptologilor. 'Norocosul' faraon a fost 'Tutankhamon'. Mort la numai 18 ani, scurta lui domnie nu s-a dovedit prin nimic remarcabila. De buna seama ca numele sau s-ar fi pierdut complect in uitare daca nu s-ar fi descoperit, in mod neasteptat, mormantul care, prin splendorile lui, a zguduit intraga lume a savantilor.

Mormantul lui Tutankhamon l-a descoperit savantul englez Howard Carter in 1922, subventionat de lordul Carnavon. Pentru dezgroparea mormantului, pentru scoaterea tuturor lucrurilor scumpe, pentru masuratori, desene, fotografii, pentru masuri de protectie impotriva distrugerii obiectelor mai deteriorate si pentru ca totul sa fie transportat la Cairo, a fost nevoie de sapte ani de munca incordata.

Cand arheologii au deschis poarta grea, inchisa cu un sistem de zavoare intrebuintat la ferecarea mormintelor regale, inaintea ochilor li s-a aratat o priveliste uimitoare. In fata lor s-a deschis o incapere, ca un adevarat muzeu, ticsita de obiecte, dintre care unele cunoscute, iar altele cu totul nemaintalnite. Numarul lor parea sa fie nesfarsit de mare.

In primul plan se gaseau trei paturi mari aurite, cu partile laterale sculptate in chip de monstri cu trupurile turtite intr-un fel anumit, dar cu capete uimitor de firesti. Acele fiare, care oricand puteau sa para inspaimantatoare la vedere, se aratau cumplite descoperitorilor care le-au smuls din intuneric prin fascicolul de lumina al lanternelor.

Parca puteri vrajitoresti dadeau stralucire poleielilor de aur, in timp ce capetele lor aruncau umbre fantastice pe perete. Doua chipuri negre ale faraonului, strajuiau amandoua in marime naturala, cu vesminte si sandale de aur, cu buzdugan si cu sceptru si cu sarpele sfant incolacit pe frunte. Asezarea lor dezordonata a intarit convingerea ca in acea incapere intrasera niste raufacatori dar nu putusera sa-si termine treaba din motive necunoscute. Cele doua chipuri ale faraonului ar fi trebuit sa strajuiasca urmatoarea usa spre cavou.

Pe langa obiectele amintite, pretutindeni stateau ingramadite multe altele, in numar foarte mare: ladite cu desene minunate si incrustatii de fildes, vase de alabastru cu frumoase motive stravezii, cutii negre nemaivazute, dintre care una continea un sarpe de aur, buchete de flori cu frunze, paturi si jilturi sculptate, un tron ferecat cu totul numai in aur, nenumarate cutii albe, aidoma unor oua, sceptre de diverse forme si cu tot felul de desene si altele.

Chiar in prag se afla un vas de alabastru straveziu, inchipuind un lotus inflorit, iar in apropiere erau ingramadite o multime de care de triumf si care de lupta, ce sclipeau de aur si incrustatii. Printre ele se inalta o alta statuie a faraonului.

Dincolo de prima incapere, care constituia un vestibul, se afla mormantul propriu-zis, compus din patru incaperi, un coridor lung si scari.

Mumia lui Tutankhamon se odihnea intr-un sarcofag de aur cu forma trupului omenesc.

Dar abia in cel de-al patrulea an al cercetarilor arheologii au ajuns la el.

In primul rand, ca sa poata intra in mormant, au fost nevoiti sa scoata cele 700 de obiecte pretioase care ticseau prima incapere. In al doilea rand, sarcofagul de aur al faraonului se afla protejat in alte sapte sarcofage uriase, din lemn, aur si piatra, introduse unul in altul. Fiecare sarcofag reprezenta o opera de arta si desfacerea lor succesiva a constituit o problema extrem de dificila.

Fata si umerii faraonului erau acoperite de o masca lucrata din aur si incrustata cu pietre scumpe, merita sa-i imite trasaturile. Mumia era impodobita cu pumnale de aur, bratari, inele, coloane si amulete. La prima vedere pare curios faptul ca cele mai pretioase obiecte, un inel, o amuleta, o bratara si lama unui pumnal, au fost confectionate din fier. In acea epoca, in Egipt, fierul era mult mai pretios decat aurul si numai un faraon isi putea permite luxul extravagant de a se impodobi cu bijuterii din fier.

Alaturi de camera mortuara a lui Tutankhamon se aflau doua incaperi ticsite cu tot felul de obiecte. Cei aflati in viata i-au pregatit tot ce i-ar fi trebuit in viata de dincolo: vase, mobile scumpe, bijuterii, care de lupta, arme, slujitori sub forma de statuete, corabii miniaturizate, mancare si altele. In cutiile albe in forma de ou s-au gasit diverse alimente, conservate destul de bine, o gasca fripta, sunca afumata si alte lucruri gustoase. Parfumurile gasite in mormant nu-si pierdusera mirosul puternic dupa trei milenii de asteptare.

Albastrelele asezate pe sarcofagul lui Tutankhamon au transmis omenirii cel mai delicat semn de iubire si adio. Probabil fusesera asezate acolo intr-o ultima clipa, departe de lumina protocolului, de o tanara sotie. Albastrelele le-a pastrat timpul cu aceeasi delicatete si piosenie, conservandu-le culoarea, petalele si frunzulitele firave. Florile milenare au ajutat pe arheologi sa determine anotimpul in care s-a stins tanarul faraon.

La Teba, pe malul de apus al Nilului, in orasul mortilor, dainuie unul dintre cele mai interesante colturi ale Egiptului antic. Impreuna cu templele inegalabile de pe malul rasaritean contureaza unul dintre punctele cele mai cutezatoare ale existentei umane antice, Teba, Memfisul si tara lor, de la radacina istoriei, rusineaza aroganta unor civilizatii moderne ostentative, rasarite dincolo de orizontul unde apunea zeul Ra.

3. Cultura si traditia chineza in antichitate

'Incearca sa patrunzi in simplitate. Identifica-te cu lipsa de diferenta. Urmeaza natura lucrurilor si renunta la orice impuls personal si astfel lumea va fi armonioasa.' -Zhuan Zi.

Pe valea fluviului Huang-Go, acum aproximativ 4000 de ani se nastea o civilizatie infloritoare, mistica, ce avea sa impresioneze peste veacuri cultura europeana. Izolata in mod natural de restul Orientului: in vest, lanturi de munti dintre cei mai inalti din lume au legat-o si totodata au separat-o de vasta zona a Tibetului, in nord, gigantica constructie, Marele Zid Chinezesc, Marea Galbena in est, si Marea Chinei in sud, adapostita de un cadru geografic vast (de la 'munti abrupti, desert sau stepa, la imense campii fertile, jungla sau zone mlastinoase) dificultatile de acces in spatiul Chinei, i-au permis tarii sa dezvolte o civilizatie in cadrul careia influentele straine si popoarele navalitoare au fost repede asimilate.'

In majoritatea tarilor, 'vechiul organism social a disparut, urmele vietii de alta data nu se mai pastreaza in mod viu, traditii si forme de cultura noi le-au inlocuit pe cele vechi.

In China insa, aceste solutii de continuitate exista, pot fi urmarite pe parcursul a aproape patru milenii. Traditiile, obiceiurile, formele vechi de cultura se pastreaza in modalitati de expresie evoluate, evident, dar asemanatoare celor antice. Pentru chinezi, traditia a ramas un rezervor spiritual activ. Civilizatia creata in mileniul al doilea i.e.n. in valea Fluviului Galben prezinta inca de atunci trasaturi distincte fundamental chineze; iar in scrierea chineza de azi se recunoaste stilizarea pictogramelor de pe 'oasele de ghicit'de acum aproape 3500 de ani.'

Traditia situeaza la inceputurile istoriei chineze un numar de imparati legendari.

Astfel, primul imparat, Fu-xi ar fi inventat plasa de pescuit si laturile vanatorilor; el a inceput cel dintai sa coaca alimentele, sa imparta tara in clanuri si sa domesticeasca animale. Celui de-al doilea, Sheng-nong, i se atribuie inventia plugului, cultura cerealelor, stabilirea targurilor si descoperirea proprietatilor curative ale plantalor.

Urmeaza Huang-Ji, care ar fi inventat caruta si barca, arcul si sagetile, mortarul si construirea caselor, scrierea si cele 12 tonuri muzicale; el ar fi instituit riturile mortuare si sitemul preturilor, a impartit tara in provincii si a initiat cresterea viermilor de matase. Un caracter mai putin mitic, mai putin vag, au ultimii trei:Yao, Shun si Yu; primului i s-ar datora inventia imbracamintii, muzica liturgica, determinarea astronomica a lunilor si anotimpurilor, lupta contra triburilor Miao, instituirea celor 5 pedepse si a sistemului functionaresc; iar ultimilor doi-organizarea statului, reglarea cursului fluviilor si turnarea primelor trepieduri de bronz.'

Dinastiile Chinei, au influientat de-a lungul secolelor cultura si civilizatia acestei tari. Astfel, cea mai veche dinastie a carei existenta este incontestabila, este dinastia Xia(sau Hia;2205-1766 i.e.n.), succedata de dinastia Shang, din timpul careia dateaza inscriptiile pe oase si pe carapace de broasca testoasa. Forma de exprimare este foarte laconica ( intre 10 si 65 cuvinte). Un profund sentiment religios dateaza din aceasta epoca, bazat pe cultul stramosilor. Regele imparte tara in feude pe care le imparte familiei sale, prietenilor si unor capetenii tribale, in schimbul obligatiei de a-i furniza trupe in caz de razboi. Regele era seful cultului de stat. Se construiesc orase fortificate, fara importanta economica insa caci societatea chineza era una agricola, prin excelenta, iar cresterea animalelor va avea o importanta secundara de-a lungul istoriei. Cresterea viermilor fiind de mult cunoscuta, matasea devine, inca de la inceputul acestei epoci, un produs tipic al economiei chineze. Statul Shang, primul stat chinez cu o fizionomie politica si culturala definita, si care a exercitat o influenta civilizatorica si in afara frontierelor sale, s-a prabusit din cauza miscarilor sociale interne, dar si in urma presiunii triburilor Zhou.'

Desi inferiori din punct de vedere al culturii, regii Zhou au tinut sa fie considerati drept urmasi ai dinastiei Shang, iar ultimul rege al acestei dinastii a fost tinut pe tron, dar considerat vasal.

Exista o perioada de decadenta, careia ii urmeaza instalarea la conducere a regilor Qin, care introduc o serie de reforme; astfel, Marele Zid a fost reconstruit, cu mari sacrifici umane, pe o mare distanta, de peste 2500 km, cu numeroase fortarete si turnuri de paza-cea mai impresionanta opera de constructie a lumii, intrecand chiar piramidele Egiptului. S-au construit drumuri regale, rezervate exclusiv curtii, largi de 75 m, cu pini plantati pe margine, numeroase palaturi, parcuri, resedinte de vara. Aceasta dinastie a fost insa impotriva culturii si a intelectualitatii, distrugand carti, suprimand gandirea libera, scolile private, instructiunea devenind monopol de stat.

Epoca Tang a fost perioda de apogeu a civilizatiei chineze. Toleranta religioasa de care a dat dovada aceasta dinastie, a carei ilustru reprezentant a fost Tai-Zong, a permis raspandirea doctrinelor buddhiste, precum si a zoroastrismului, a manizeismului si a misionarilor crestini nestorieni. Viata culturala a capatat un puternic impuls, impuls pe care in acest timp China l-a transmis si Japoniei, tinand-o sub influeenta sa. A fost epoca de aur a poeziei, epoca in care au trait cei mai mari poeti ai Chinei: Li Taibo, Du Fu, Wang Wei, si in care au aparut marile scoli de pictura. In secolul al-VIII-lea, biblioteca imperiala numara peste 54.000 de volume (cand Carol cel Mare nu stia nici macar sa citeasca!). Sculptura se elibereaza acum de schemele religioase; iar pictura, in special cea de influenta buddhista, culmineaza cu celebrele fresce de la Dunhuang. In arta portelanului se defineste stilul caracteristic Tang al 'celor trei culori'(decoratia in galben si verde ,pe fond alb). Textele clasicior gravate pe stele de piatra sunt transferate, cu ajutorul cernelei, pe hartie. Gravura in lemn (xilografia) devine o arta foarte populara, iar pe la mijlocul secolului al-XI-lea se inventeaza de catre Pi Sheng caracterele tipografice mobile'.

'In domeniul cultural, in epoca Shong s-au facut mari progrese remarcabile. Scrierile s-au raspandit enorm, in mase tot mai largi, gratie inventiei tiparului, care din secolul XI devine de uz general. Poezia nu s-a ridicat niciodata la nivelul artistic al epocii precedente; dar acum apare genul poeziei scrise, pentru a fi cantata 'ci', precum si un gen literar nou, asemanator romanului. In arta(mai ales in pictura, cu peisajul monocrom) perioada Shong a fost perioada de aur, asa cum perioada Tang fusese epoca de aur a poeziei. Epoca Shong este reprezentata de artisti care picteaza flori , pasari, figuri umane; dar mai ales de pictori care, folosind tehnica monocroma, intalnita tot mai frecvent, vor duce peisajul la cele mai inalte culmi ale genului. Astfel este Xing-Hao, pictor de munti maiestuosi si autor al unui celebru tratat de pictura; Li sheng, care picteaza cu vigoare arborii si cu o volubila spontaneietate scenele; sau Xu Tao -ning, ale carui peisaje de iarna au o extraordinara profunzime spatiala. Cel mai mare peisagist chinez este considerat insa Guo Xi :'picturile lui sunt dramatice,abundand in episoade povestite cu vigoare .o exaltare celebrativa a fortelor grandioase ale naturii mai ales a muntilor, figurati eroic si ocupand scena asemenea unor protagonisti uriasi.'(A.Gingamino). Estetica picturii chineze , principiile, canoanele si procedeele ei tehnice sunt fundamental diferite fata de cele ale picturii europene. Apropiata picturii chineze este doar pictura japoneza care , de alminteri, s-a nascut din pictura chineza.

Potrivit conceptiei confuciene, un pictor nu poate atinge in arta sa sublimul daca el insusi, ca persoana, nu este un caracter eminamente moral observa G.Rowley; adaugand ca, spre deosebire de arta europeana, cea chineza nu leaga aceasta conditie etica inderogabila de o premisa de ordin religios. Si citeaza in acest sens semnificativele versuri pe care le adresa artistului un cunoscut poet chinez:

'Purifica-ti inima si iti vei spulbera framantarile vulgare;

Citeste mult, spre a patrunde in taina regescului taram al principiilor; renunta la faima ta de odinioara si te vei implini, puterea ta de cuprindere fiind acum mult mai mare;

Intovaraseste-te cu oameni cultivati, pentru ca astfel sa iti imbogatesti manierele si stilul.'

(Shen Tsung-chien, sec. XVIII)

Pentru chinezi, natura intreaga este patrunsa de o esenta divina; in ea se integreaza si din ea se desprinde si natura umana cereasca si ea, in ultima instanta. Un principiu comun de ordine regleaza atat mersul Universului, cat si cel al societatii umane. Natura si societatea alcatuiesc o societate intima. Omul trebuie sa isi conformeze comportamentul potrivit ritmului ordinei cosmice.

'Muzica reflecta armonia naturii si bazele morale ale societatii umane; principiul uman sta la baza legilor universului '(R.I.Gruber). Si in China este evidenta legatura stransa intre muzica si lirica; cu atat mai mult cu cat fonetica limbii chineze, unde intelesul cuvantului se schimba in functie de intonatie, obliga muzica vocala sa urmeze intr-un mod perfect adecvat intonatiile vorbirii.

Prezenta la ceremonii religioase si civile, cat si in procesul de munca, muzica chineza s-a pastrat in Cartea Cantecelor sub forma unor melodii datand din secolul VI i.e.n., caci chinezii posedau inca din antichitate un adevarat sistem muzical. In acest sistem vechi, care folosea numai 5 sunete, s-au introdus ulterior alte doua trepte suplimentare, ajungandu-se in cele din urma la un sistem muzical de 12 sunete. Muzica chineza se distinge printr-o foarte mare melodicitate; predomina registrele inalte si de multe ori sunete stridente. Foarte des chinezii foloseau un ritm liber, sincopat, precum si alternarile de masuri pare cu masuri impare. Dar, in principal, caracterul timbrelor este determinat de marea varietate a materialelor folosite pentru confectionarea instrumentelor: piatra, argila, arama, pielea instrumentelor, lemnul, matasea, ceea ce da o mare bogatie de culori paletei sonore. Intre instrumentele cele mai raspandite, un loc principal il ocupa kin-ul, un instrument de percutie constand in diferite pietre sonore, care dau un sunet dulce. De asemenea, instrumentul de suflat Cheng, o cutie de rezonanta cu 12 pana la 17 tuburi de bambus cu ancii de metal. Numeroase sunt tipurile de instrumente cu coarde-cu arcus, ciupite sau de percutie (clopote, gonguri, tobe, bete de lemn, lame de fier; instrumente de suflat: flaute diferite, trompete, goarne, ocarina, teracota.

'Revenind la Cartea Cantecelor, acesta este o colectie de 311 poezii, cele mai vechi datand din secolul IX i.e.n. Temele acestora sunt foarte diverse: cantece pentru sacrificii sau diferite ceremonii agrare, poeme descriptive, episoade de viata rurala, bucati satirice, nuptiale, idile, cantece de dragoste, de dor, de munca, de razboi, etc. China n-a creat mari poeme epice, dar in lipsa acestora, ansamblul bucatilor din Cartea

Cantecelor reconstituie cadrul complex al vietii taranilor, supusa calamitatilor, dezastrelor razboiului sau abuzurilor, coruptiei si rapacitatii stapanilor si slujbasilor lor:

'Cum traiesc in libertate gastele salbatice

Odihnindu-se in arborii stufosi ai fluviului Yu!

Dar noi, taranii, niciodata odihnindu-ne, vesnic lucrand pentru stapan,

Nu ne putem nici macar semana meiul sau cultiva orezul.'

Prin varietatea temelor si intensitatea sentimentului, prin naturaletea desavarsita a tonului si plasticitatea imaginilor, prin spontaneitatea notatiei detaliilor de viata zilnica si prospetimea permanentului sentiment al naturii , Cartea Cantecelor reconstituie imaginea cea mai fidela a vietii si mentalitatii poporului chinez. Totodata, constituind traditia cea mai de pret si mai autentica, a exercitat o influenta profunda si continua asupra poeziei chineze de mai tarziu.

Primul mare poet cunoscut, Qu - Yuan a participat activ la viata politica. In amplul poem Tainele, a poetizat traditii, mituri si legende . Dragostea de tara si deznadejdea surghiunului la care a fost supus-in dizgratie find-, si-au gasit o patetica expresie in ode, elegii si in cele 370 de versuri ale operei sale capitale, Li Sao(Tristetea instrainarii):

'Ah,nu-i nimeni in tara asta sa ma inteleaga!

De ce sa ma mai duca, atunci, dorul spre ea?

Ah, nu mai e nici un sfetnic s-o slujeasca cu credinta,

De aceea, alege-voi si eu drumul lui Peng -Hien.'

'Despre Li -Bo (cunoscut si sub numele de Li- Bai,n.a.) se spune ca ar fi fost un copil precoce, care citea clasicii la o varsta destul de frageda. Retras pe muntele Min, el studiaza daoismul ca pustnic. In 724 , la Shandong formeaza un cerc literar, 'Cei 6 Trandavi din crangul de bambus', nume menit sa aminteasca de 'Cei 7 Intelepti din crangul de bambus', daoistii din familia Jin'(p.300)

Li -Bo a devenit poetul cel mai popular in Europa. Poezia sa, spiritual joc de imaginatie, sta alaturi de o poezie a tristetilor nelamurite, intr-o tonalitate de elegie intimista; tema iubirii, in poeme in care finetea notatiei se dizolva in puritatea sentimentului, alaturi de tema frecventa a contemplatiei calme, visatoare si voluptuoasa a naturii -ca in Plimbare trista:

'Lacul Nan-hu leagana luna de toamna ce se oglindeste in apele verzui.

Vaslitul lopetilor mele a tulburat cantecul de dragoste pe care nuferii il cantau Lunii.'

Pentru chinezi, cel mai mare poet al tuturor timpurilor este Du Fu. Intr-adevar, Du Fu este superior contemporanilor sai prin vibranta profunzime a sentimentului pe care i-au dat-o suferinta si mizeria. Ceea ce patrunde chiar si in scurtele poeme cu intentii initiale de pastel:

'Chiar si florile par a varsa lacrimi,

Indurerate de vitregia acestor vremuri; iar pasarile tac intristate, auzind suspinele oamenilor cand se despart de cei care le sunt dragi.'

Geniu mai putin spontan decat Li Bo, Du Fu este mult superior. Obisnuinta vietii de mizerie l-a invatat sa observe si sa simta suferinta altora. Si in multa din poemele sale sunt tablouri in care geme durerea oamenilor'(Kaltenmark). Celebre sunt in acest sens poemele ciclului Satul Ciang, in care si ororile razboiului si randuielile nedrepte ii ocazioneaza accente de revolta si de durere:

'Caci in vreme ce bucatariile bogatasilor se-mbata de aburii bucatelor alese, afara, pe campul de lupta al vieti, osemintele omului sarac se inalbesc, risipite.' (traduceri O.D.)

Inceputurile prozei literare chineze se situeaza in perioada dinastiei Tang. Din aceasta perioada dateaza primele opere in limba vorbita curent. Cel dintai roman chinez, Pestera Zanelor(Ciang Tzu), a devenit foarte popular in Coreea si Japonia. Dar marile romane chineze dateaza din timpul dinastiei Ming:Pe tarmul fluviului (nareaza intamplari prin care trec razvratitii), Romanul celor trei regate, (roman istoric), romanul de moravuri:Floarea de prun din vasul de aur. Capodopera nuvelisticii sunt nuvelele lui Pu Song-ling.

Teatrul chinez isi are originea in ceremoniile religioase care erau insotite de coruri si dansuri rituale. In secolele XIII-XIV i se fixeaza regulile: o piesa avea 4 acte, rolurile erau in numar fix de 9, personajele declamau in timp ce unul din ele canta, -partile cantate indeplinind oarecum functia pe care o avea la greci corul-. In epoca Ming teatrul nu mai avea un caracter de joc popular, ci de divertisment pentru uzul aristocratiei, jocul era mai rafinat, subiectele distinse, toate personajele alternau recitarea cu parti cantate. Din numeroasele piese ramase din aceasta perioada, sunt de remarcat: Chitara si Pavilionul bujorilor.

In timpul dinastiei manciuriene, teatrul chinez continua traditiile din epoca anterioara, dar capata un caracter net popular si ami realist. Drama Evantaiului cu flori de piersic, de pilda, prezinta aspecte din viata de coruptie a epocii. O caracteristica a teatrului chinez: actorul face uz de un bogat repertoriu de gesturi care au un sens simbolic, jocul lui fiind conventional si stilizat, alteori retoric, excesiv.

MARELE ZID CHINEZESC

De-a lungul secolelor, militaristii chinezi au construit ziduri fortificate pe langa intinsa granita de nord a Chinei. Dar lucrarea lor nu a fost completa pana in anul 214 i.H., cand imparatul Shi-huang-ti a adaugat noi ziduri si a ordonat ca toate barierele sa fie conectate intr-un singur Mare Zid. Munca apasatoare ce a urmat, a ucis mii de tarani fortati sa ajute la proiect.

Cand Marele Zid a fost terminat, se intinse deja pe mai mult de 4000 km peste teritorii izolate si montane, devenind cel mai mare proiect de constructie terminat in totalitate.

Mult din Marele Zid mai exista si astazi iar turistii inca pot merge pe de-asupra pentru cateva sute de kilometri. Dar imperiul pentru protectia caruia a fost construit, s-a destramat curand dupa ce muri primul lider.

Asadar cultura chineza a antichitatii si a epocilor urmatoare a fost o cultura infloritoare, foarte avansata in raport cu acele timpuri, deosebita prin complexitatea, dar si prin misticismul ce domina sufletul oamenilor cu ochi piezisi si cu piele galbena.

Civilizatia lor a evoluat, netinand cont de marele conflicte din lumea intreaga, adapostita de un cadru geografic ce a favorizat-o si dezavantajat-o in acelasi timp, izoland-o de restul lumii. Alaturi de popoarele europene, de egipteni, chinezii au dezvoltat o cultura bogata, care a insemnat un pas imens in dezvoltarea intregului glob.

Astfel, europenii, americanii, au preluat de la chinezi o serie de obiecte (tiparul, cerneala, sistemul ecuatorial folosit in astronomia moderna, orologiul mecanic, hartia), tehnici(procedeele de foraj, cresterea viermilor de matase), numerosi arbori, plante si flori(piersicul, portocalul, bujorul, etc).

De asemenea, adoptarea sau imitarea arhitecturii si gradinilor chineze, a mobilelor, picturilor si portelanurilor chineze au contribuit la rafinarea gustului artistic; iar cultul chinezilor pentru natura, cunoscut si apreciat acum de europeni prin produsele lor artistice, a contribuit la exaltarea sentimentului naturii pe care il va promova scoala romantica.

'Chinezii nu au conceput niciodata puterile supranaturale intr-o forma umana. In reprezentarile lor religioase, zeitele erau simboluri abstracte, aproape geometrice. Cand au inceput sa proslaveasca Cerul, ei nu l-au personificat niciodata pe stapanul universului si nici nu i-au dat un chip.'

La chinezi, 'totul este cuprins intr-o durata ce depaseste si totodata inglobeaza timpul unei existente individuale. Oamenii sunt mostenitorii faptelor lor, spune Buddha. Ceea ce avem de gand sa facem, ceea ce planuim, ceea ce ne munceste slujeste drept sprijin constiintei noastre, si pe asta se intemeiaza ea.'

6. Cele sapte minuni ale lumii

PIRAMIDA LUI KHEOPS

Neatinsa si maiestuoasa, piramida lui Kheops se inalta pe platoul stancos de la Giseh, in apropiere de Cairo. Cel mai mare edificiu al Antichitatii, este una din cele sapte minuni ale lumii. Dintotdeauna, aceasta piramida a dat nastere la o multime de speculatii.

Este oare un monument-mormant inchinat Zeului-Rege? Ori servea unor scopuri stiintifice, era un centru de observatii astronomice, un ceas solar ce servea drept calendar, un punct de reper pentru masuratorile topografice? In vremea inaltarii sale, adica acum 4000 de ani, egiptenii stiau sa calculeze cu exactitate forma pamantului. Ei au integrat aceasta cunoastere in edificiu.

Enormele blocuri de roca au fost asamblate cu o precizie incredibila, ceea ce, pe plan astronomic, este de o extrema importanta; marja de eroare nu este decat de cativa milimetri! E greu de crezut ca toate acestea nu au fost prevazute decat pentru a lasa sa treaca o singura data un cortegiu funerar.

GRADINILE SUSPENDATE ALE SEMIRAMIDEI

A doua minune a lumii antice avea cu aproape doua sute de ani mai putin decat piramida lui Kheops. Contemporanii lui Antipater au putut sa o viziteze la Babilon, care era, fara indoiala prima metropola a omenirii, insa aflat deja in ruina in cea mai mare parte inca din secolele al III-lea sau al IV-lea i.Hr. Persii si macedoneenii distrusesera cetatea Uruk, din secolul al VII-lea i.Hr. Turnul Babel din Vechiul Testament fusese transformat in cenusa cu mult timp inainte de Antipater.

Existau totusi celebrele 'Gradini Suspendate ale Semiramidei', a doua minune a lumii antice. Era vorba de sapte terase construite din dale de piatra masurand fiecare 5,45 metri lungime si 1,35 metri latime. Aceste dale erau asezate precum grinzile pe tavanul unei pivnite. Fiecare terasa se afla cu aproape 5 metri deasupra celei de sub ea, ceea ce dadea impresia unei scari gigantice.

Direct peste aceste dale se gasea un strat de trestii lipite care asigura etanseitatea; deasupra se adaugau doua randuri de tigle arse, lipite cu ipsos. Pentru ca etanseitatea sa fie perfecta, s-a turnat un strat de plumb topit. Deasupra tuturor acestora era un strat de pamant arabil, gros de 3 metri, in care puteau prinde radacini chiar arbori de mari dimensiuni.

Gradinile palatului nu erau atunci ceva extraordinar in sine. Dar gradinile suspendate din Babilon erau totusi unice pe plan arhitectonic. Si nu era cel mai mic dintre meritele sale faptul ca avea un sistem ingenios de irigatii, compus din fantani adanci, canale, mici lacuri si jocuri de apa, care alimentau terasele, aducand racoarea atat de pretioasa in climatul desertic, fierbinte si uscat, al regiunii.

Vara, sclavii pompau apa fara intrerupere. Efectul de suspendare a gradinilor era datorat unei esalonari abile de 7 etaje. Ele formau un ansamblu omogen, fiind legate intre ele prin impletituri ornamentale de plante urcatoare.

Gradinile din vechiul Babilon cuprindeau si unele minuni botanice. Nu era vorba de o simpla gradina de palat, ci de prima colectie de plante din lume. Creatorul sau, regele Nabucodonosor, isi insarcinase soldatii sa scoata cu grija, in cursul campaniilor intreprinse, toate plantele necunoscute pe care le gaseau in strainatate si sa i le trimita in cel mai scurt timp. Caravanele si navele Babilonului aduceau mereu plante noi.

Nu lipsesc descrierile acestor gradini suspendate. Se povesteste ca monarhul oferise aceste prime gradini botanice sotiei sale, o printesa persana, pentru ca, in mediul monoton al Mesopotamiei, sa se poata distra in timpul indelungatelor absente ale sotului sau. Numele reginei este necunoscut. Nu vom sti probabil niciodata de ce li s-a dat numele de 'gradinile suspendate ale Semiramidei'.

Semiramida, regina Asiriei, este bine cunoscuta de catre istorici, insa ea a trait cu mult timp inainte si ar putea mai degraba sa fi avut ideea realizarii unei astfel de gradini.

Localizarea exacta a acestor gradini este si ea invaluita in mister. Dupa 18 ani de cercetari, arheologul german Robert Koldewey a descoperit, in 1898, vestigiile stravechiului Babilon, ale turnului Babel si ceea ce el credea ca au fost zidurile de sustinere ale gradinilor suspendate. Totul pare sa dovedeasca autenticitatea acestei descoperiri, insa unii arheologi cred ca boltile descoperite de Koldewey, ingropate sub un strat de pietris de un metru, nu indica in mod obligatoriu locul vechilor gradini.

STATUIA LUI ZEUS DIN OLIMPIA

A treia minune a lumii antice era singura care nu putea fi vazuta la lumina zilei. Era o statuie a primului dintre zei, Zeus, inalta de 12 metri, aflata in Olimpia, in principalul sanctuar consacrat acestui zeu.

Vechii zei ai grecilor aveau un comportament foarte uman si impartaseau slabiciunile caracterului omenesc. Disgratia, intrigile si tradarile erau la ordinea zilei. Chronos, parintele zeilor, isi inghiteau copiii chiar de la nastere, fiindca un oracol ii prezisese ca va fi detronat intr-o zi de unul dintre ei. Rhea, sotia lui Chronos si mama copiilor, era foarte indurerata, dar in cele din urma a reusit sa-l pacaleasca pe sot. In locul noului nascut, Zeus, ea a imbracat in scutece o piatra, pe care Chronos a inghtit-o in mania sa oarba. Zeus a crescut mare, fiind ascuns de mama sa , iar mai tarziu l-a facut pe tatal sau sa bea un preparat care producea voma si care l-a obligat sa-i scoata intacti pe primii cinci copii. Chronos nu i-a iertat fiului sau aceasta manisfestare de dragoste frateasca si, in lupta care a urmat, fiind mai puternic, fiul a invins. Zeus si-a izgonit tatal in Tartar, Infernul vechilor greci si de atunci si-a atribuit primul loc in ierarhia zeilor, asa cum prezisese oracolul.

Acest eveniment divin a avut urmari asupra lumii oamenilor. Zeus a vrut sa-i fie sarbatorita victoria si vechii greci, la fiecare patru ani, ii celebrau amintirea prin tinerea competitiilor sportive de la Olimpia, cunoscut sub numele de 'Jocurile Olimpice', tinute pentru prima data in anul 776 i.Hr. Grecii au luat evenimentul foarte in serios, astfel incat acest an era considerat inceputul unei noi ere. Intervalul de patru ani dintre doua jocuri olimpice se numea 'olimpiada' si primea numele invingatorului de la ultimele jocuri. Sarbatoare regionala la origine, jocurile s-au transformat in cursul deceniilor si secolelor, impunandu-se in calitate de competitii panelenice.

Olimpia a devenit un important centru arhitectural, a carui incoronare trebuia sa fie templul lui Zeus. Cheltuielile pentru constructia acestuia au fost asigurate printr-o colecta de mare amploare, desfasurata in toata Grecia, in anul 470 i.Hr.

Peste 14 ani a avut loc inaugurarea impresionantului edificiu. Cu o lungime de 64 de metri si o latime de 27 de metri, era cel mai mare templu din intreaga lume elena. In sanctuarul sau, Cella, trona statuia lui Zeus, realizata de celebrul sculptor Phidias, asezata la inaltime pe un somptuos fotoliu de fildes.

Interiorul statuii era o structura de rezistenta armata cu fier, lemn si ipsos. Insa exteriorul uimea prin deosebita bogatie a materialului: fata, bratele, mainile si picioarele, adica toate partile descoperite ale corpului, erau din fildes sculptat. Parul, podoabele si sandalele erau din aur, avand o greutate totala de 200 de kilograme. Ochii erau doua pietre pretioase, mari cat pumnul. Picioarele lui Zeus se sprijineau pe un taburet sustinut de doi lei. Zeus tinea in mana stanga un sceptru, in varful caruia era un vultur, pasarea sa purtatoare de mesaje. Pe mana lui dreapta se afla Nike, zeita inaripata a victoriei, preluata ca o amintire de catre ingerii crestini. Ea avea dimensiunile unui om bine facut.

Asa cum el il detronase pe tatal sau Chronos, Zeus a trebuit, dupa aproape 1100 de ani de jocuri olimpice, sa cedeze locul Dumnezeului crestin. In anul 393 d.Hr., imparatul bizantin Theodosius I a interzis cultul pagan din Olimpia.

Templul lui Zeus fusese deja serios afectat, in secolul al II-lea d.Hr., de un cutremur de pamant. Soarta statuii cunoscute in toata lumea nu este sigura. Exista zvonuri care sustin ca niste talhari o daramasera deja pe la anul 350 d.Hr. Alte surse afirma ca a fost transportata la Constantinopol, unde a fost distrusa intr-un incendiu.

TEMPLUL ZEITEI ARTEMIS DIN EFES

Vechiul templu al Dianei din Efes, in Asia Mica, in fata insulei Samos, considerat a patra minune a lumii antice, a cazut si el prada flacarilor. Locuitorii din Ionia, veniti din zona continentala a Greciei, fondasera acest templu catre sfarsitul primului mileniu inainte de Hristos. Se gasea candva in apropierea unui arbore pe care triburile indigene il venerau. Acolo se afla sanctuarul unei zeite a fecunditatii, pe care si-o reprezentau ca pe o femeie cu mai multi sani. Mitologia greaca, deschisa intotdeauna la nou, a preluat-o cu entuziasm.

Dorienii au marit stravechiul templu, au asimilat-o mai tarziu pe zeita-mama Dianei, seducatoarea si feciorelnica zeita a lunii, neobosita vanatoare, protectoare a animalelor, a femeilor si a oraselor. Era, de asemenea, recunoscuta ca fiica a lui Zeus si sora geamana a lui Apollo. Pe la anul 600 i.Hr., ionienii au vrut sa-i dedice zeitei un nou templu, in apropiere de Efes, insa au renuntat din lipsa banilor necesari constructiei. In 560 i.Hr., Cresus, regele Lidiei, a atacat orasul Efes, l-a ocupat si a reusit sa-si implineasca visul de a finanta construirea templului Dianei. Costul trebuie sa fi fost foarte mare, deoarece fundatiile sirului de coloane erau neobisnuite, constituind o grea incercare.

Cum acea regiune era expusa unor frecvente cutremure de pamant, templul a fost construit deasupra unei mlastini, in ipoteza justificata ca subsolul moale ar absorbi vibratiile. Pe fundul unei gropi adanci s-au fixat, unul langa altul, trunchiuri de stejar, arsi la suprafata, fiind astfel tratati impotriva putrezirii. Apoi s-au adus blocuri mari de piatra, care au constituit temeliile templului, lung de 105 m si lat de 51 m.

Acoperisul sau de forma triunghiulara, sustinut de 127 de coloane din marmura alba, se inalta la 18 metri, ceea ce corespunde unei cladiri cu sase etaje, dupa normele actuale.

Plafoanele si structura de sustinere erau din lemn de cedru mirositor, usile batante ale sanctuarului erau din lemn de chiparos, partial aurite si acoperite cu picturi in mai multe culori. Diana insasi era reprezentata de o statuie sculptata dintr-un butuc de vita de vie, inalta de 2 metri, impodobita cu aur si argint. Gratie banilor acestui rege deosebit de bogat, al carui nume simbolizeaza si astazi destinul militarilor, a luat nastere o bijuterie arhitectonica, ce s-a bucurat in toata lumea antica de o mare faima.

Insa Herostrate, impins de nebunia onorurilor, a hotarat sa devina celebru. Cum nu ar fi reusit prin calitatile sale fizice sau intelectuale, el a dat foc, in anul 356 i.Hr., sanctuarului 'cel mai frumos, cel mai mare, cel mai elegant de pe pamant', cum il aprecia istoricul grec Ampelios, gandindu-se, fara a gresi prea mult, ca acest act va face ca numele sau sa fie pe buzele tuturor si sa devina nemuritor. Fireste ca incendiatorul a fost condamnat, dar acea condamnare servea scopului sau. Ceea ce nu prevazuse el, judecatorii au decis sa nu dea publicitatii numele sau pentru a-i refuza popularitatea atat de mult dorita. Actul criminal al lui Herostrate a dus la distrugerea completa a templului. Lemnul a are, coloanele au plesnit datorita flacarilor.

Numai statuia Dianei a ramas practic intacta. Grecii superstitiosi au vazut in acest lucru un miracol si au hotarat sa reconstruiasca imediat templul. Intreaga natiune a participat la acest effort. Sub conducerea arhitectului Cheirocrates, a vazut lumina zilei un nou templu al zeitei Artemis, si mai mare decat cel vechi, cu dimensiunile la sol de 125 de metri lungime si 65 de metri latime. Dincolo de aceasta diferenta de marime, templul semana perfect cu cel anterior.

Totusi, pentru a preveni pericolul focului, plafonul si structura de sustinere a acoperisului nu au mai fost facute din lemn, ci din piatra. Acest nou edificiu a fost apreciat de Antipater drept una din minunile lumii si trebuia sa supravietuiasca timp de secole. Astazi, un iaz mlastinos acopera locul in care se inalta candva celebrul templu.

MAUSOLEUL DIN HALICARNAS

La mai putin de 110 kilometri spre sud de Efes, pe oasta sud-vestica a Asiei Mici, se inalta a cincea minune a lumii antice. Regiunea, importanta din punct de vedere strategic pentru navigatia din Mediterana orientala, era adesea teatrul unor conflicte militare. In anul 556 i.Hr., regele Persiei Cyrus II a cucerit aceasta zona, care ii oferea acces la mare. Imperiul sau se intindea la est pana la fluviul Indus, la nord pana la tarmurile Marii Negre si la sud pana la Oceanul Indian.

Imperiul nu putea sa aiba un guvern centralizat din cauza situatiei mijloacelor de transport si de comunicare din acea vreme. Regii persi puneau deci in locul lor guvernatori: faimosii satrapi. Incepand din anul 377 i.Hr., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coasta din sud-vestul Asiei Mici. Tatal sau, Hekatominos, contribuise la inflorirea economica a portului Halicarnas.

Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De asemenea, s-a ingrijit sa lase mostenire orasului un monument mepieritor in amintirea tatalui sau si a sa, pe locurile unde au fost guvernatori. Prieten al culturii elene, el i-a chemat pe arhitectii greci greci Satyros si Phytheos. Poate fiindca nu au vrut sa ridice monumentul funerar dupa cutumele arhitectonice ale templelor din tara, acestia au castigat concursul de proiecte arhitectonice organizat de Mausol. Ei s-au deosebit de ceilalti concurenti prin planul lor pe cat de neobisnuit pe atat de impunator: nu au conceput un monument scund, traditional in Grecia, ci o constructie foarte inalta. Mausol nu a putut sa beneficieze de 'Mausoleul' sau. El a murit in anul 353 i.Hr. Vaduva sa, Artemiza, care ii era si sora, a continuat lucrarile incepute, nu fara gandul ascuns de a ridica un monument pentru ea insasi in acest fel. Deoarece cvadriga ce trebuia sa incoroneze monumentul nu era condusa de un singur conducator de car, ci de un cuplu princiar.

Insa aceasta doamna foarte emancipata pentru epoca ei nu a trait destul de mult pentru a-si vedea opera terminata. A murit la doi ani dupa sotul si fratele ei.

Platiti bine de la inceput, arhitectii au continuat constructia pana la sfarsit, realizand mai ales un monument pentru propria lor glorie, care a fost mai tarziu celebrat ca una din minunile lumii antice. Pe un soclu inalt, de cinci trepte, cu dimensiunile de 39 de metri lungime si 33 latime, se gasea un suport lung de 33 de metri, lat de 27 si inalt de 22 de metri. Pe acesta se inalta templul funerar propriu-zis, sustinut de 39 de coloane, avand 39 de metri fiecare, singura parte ce amintea arhitectura greaca traditionala. Imediat deasupra acoperisului se mai inalta o piramida cu 24 de trepte, pe al carei varf trunchiat era asezata cvadriga. Cu o inaltime totala de 49 de metri, mausoleul ar fi putut rivaliza in zilele noastre cu o cladire cu 16 etaje.

Mana omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al Antichitatii, al carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orasul Halicarnas in 334 i.Hr., au crutat monumentul si l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Hr., un puternic cutremur a distrus monumentul, rezervandu-I o soarta trista, cea de cariera pentru construirea cetatilor fortificate ale cruciatilor.

COLOSUL DIN RODOS

A sasea minune a lumii antice poate aspira la o istorie epica, poate chiar mitologica. In anul 305 i.Hr, regele Demetrios al Frigiei si al Lidiei, temut si cunoscut sub numele de 'asediatorul cetatilor', i-a invitat pe locuitorii insulei Rodos sa participe la o campanie impotriva metropolei Alexandria. In calitate de parteneri comerciali ai Egiptului, ei au refuzat cu hotarare cererea lui Demetrios. Acest refuz a dat ocazia specialistului in asedii sa atace mai intai capitala Insulei Rodos, in locul Alexandriei.

Cum succesul se lasa asteptat, Demetrios a pus sa fie construit cel mai mare turn de asediu din lume, faimosul 'Helepolis', 'distrugatorul de cetati', inalt de 30 de metri. Acest monstru, facut din lemn de stejar, putea fi apropiat de zidurile cetatii cu ajutorul unor roti. Mai tarziu, inginerii au calculat ca erau necesari 1400 de oameni pentru a-l misca. De la inaltimea turnului, se puteau arunca somoiage aprinse si se puteau catapulta pietre de cincizeci de kilograme. Din mijlocul celor noua etaje, peste cetatea asediata era coborat un fel de pod mobil, iar la baza turnului se afla un berbec, ce a produs o spartura in zidul cetatii inca de la primul atac.

Locuitorii din Rodos, infricosati, au implorat ajutor din partea protectorului insulei, Helios, zeul soarelui. In cazul in care acesta le-ar fi ascultat rugaciunile, ei i-au promis chiar si o statuie, mult mai mare si mai frumoasa decat toate reprezentarile zeilor din acea epoca. 'Ajuta-te si cerul te va ajuta!'. Ceea ce a salvat cetatea a fost faptul ca locuitorii sai au sapat in cursul noptii si in mare graba, un sant mare, in care au intrat a doua zi rotile din fata ale turnului. Colosul de lemn nu a mai putut fi miscat si a astupat bresa din zidul cetatii cu propriul sau corp. Demetrios s-a retras deceptionat.

Locuitorii Insulei Rodos si-au tinut promisiunea si au inceput realizarea statuii divine. Imoralitatea mijloacelor puse in practica pentru implinirea juramantului sacru nu parea sa-i deranjeze: astfel incat aceste mijloace au provocat ruinarea, apoi sinuciderea arhitectului Chares din Lindos, in urma unei false evaluari a cheltuielilor.

Rezultatul lucrarilor, incepute din anul 302 i.Hr. si terminate in anul 290 i.Hr, a fost un colos inalt de 33 de metri. Acest cuvant denumea in acea vreme orice statuie in picioare. Era o structura metalica acoperita cu argila. La exterior, un strat de bronz acoperea argila uscata. Mai tarziu nu s-a putut sti daca era vorba de placi din cupru fixate in argila sau daca bronzul a fost turnat pe portiuni deasupra. In vechile scrieri se precizeaza totusi ca s-au folosit peste 12 tone din acel aliaj, ceea ce corespundea unei grosimi medii de 1,6 mm. Insa referirile trebuie privite cu prudenta.

Colosul nu a stat in picioare decat 66 de ani. In anul 224 i.Hr., un cutremur l-a rasturnat. Gigantul, frant de la genunchi, a ramas in acelasi loc timp de 900 de ani, apoi arabii, in anul 653 d.Hr., au luat stratul de bronz si l-au transportat cu ajutorul caravanelor de camile la Edessa, in Mesopotamia, pentru a-l topi. 900 de camile ar fi fost necesare pentru aceasta actiune; cifra este totusi putin convingatoare: pentru cele 12 tone de bronz, fiecare animal nu ar fi avut de transportat decat 13,3 kilograme.

Nu se va mai putea gasi solutia misterului si nici amplasamentul exact al statuii uriase a lui Helios, care in mod sigur nu cuprindea sub picioarele sale intrarea in portul Rodos, asa cum crezusera candva multi arheologi.

FARUL DIN ALEXANDRIA

A saptea minune a lumii antice nu strica aceasta serie foarte diversa. Este vorba despre un far sau mai exact despre primul far al omenirii. Iar acesta era atat de puternic, incat se zicea ca lumina lui se zarea pana la capatul lumii. Considerat mai simplu, el ramane exceptional: niciodata nu s-a construit un far mai inalt. Acest semn de navigatie era si un semn exterior de manifestare a bogatiei cetatii Alexandria, pe care Demetrios, in anul 305 i.Hr. vroia sa o cucereasca apeland la locuitorii Insulei Rodos. Dar in acea vreme, turnul de asediu nu era decat in stare de proiect. El a fost terminat in anul 279 i.Hr.

Dorinta patimasa a lui Demetrios de a cuceri cetatea portuara de pe coasta africana nu era intamplatoare, pentru ca Alexandria era in acea epoca una dintre cele mai importante piete comerciale ale lumii. Cetatea avea un port interior, in care cerealele si legumele din valea fertila a Nilului erau transbordate, si un port la mare, deschis catre Grecia, Levant si Mediterana occidentala. In afara de lemnul din Liban, vinul din Grecia, condimentele si tamaia din Peninsula Arabica si metalele din Spania, nenumarati calatori treceau pe aici, veniti din cele patru colturi ale lumii: savanti, negustori, diplomati si studenti.

Circulatia maritima era atat de intensa la Alexandria incat navele, contrar obiceiurilor din acea vreme, intrau in port ziua si noaptea si acest lucru era posibil datorita farului.

Constructia a fost inceputa chiar din ordinul fondatorului acestui oras, Alexandru cel Mare. Totusi, el a murit in anul 323 i.Hr., la varsta de 33 de ani, in Babilon. Prima piatra a turnului a fost pusa abia dupa 23 de ani. Fundatiile aveau dimensiunile de 30 de metri pe 30. In centru, constructorii au inaltat mai intai o portiune dreapta, patrata, inalta de 71 de metri, care se ingusta usor spre varf.

Deasupra acesteia, continua o portiune octogonala, inalta de 34 de metri, pe care era aprins felinarul cel mare. Farul se termina printr-o colonada cu cinci piloni fusiformi, ce sustineau un acoperis conic si deasupra acestuia, o statuie a lui Zeus.

In exterior, intregul turn era imbracat in marmura alba. In interior s-a amenajat un put central, cu un ascensor pentru materiale, pentru a se putea duce cu usurinta pana in varful farului combustibilul pentru lampi, rasina si ulei. Un reflector concentra lumina catre largul marii.

S-a consemnat ca aceasta constructie a necesitat 800 de talanti, ceea ce echivaleaza cu 20.800 de kilograme de argint. Realizarea tehnica trebuia sa fi fost foarte solida, fiindca 'Pharos' - numit astfel dupa numele locului unde a fost construit - a supravietuit aproape o mie de ani. De-abia in anul 796 d.Hr., farul a fost daramat de un cutremur de pamant. Incercarile de reconstructie au esuat si, prin urmare, a suferit soarta multora dintre minunile lumii antice: a devenit cariera de piatra.

Nu au mai ramas decat fundatiile, pe care sultanul mameluk Kait Bey a poruncit sa fie construita o fortareata, care astazi ii poarta numele. Insa numele farului a supravietuit, deoarece limbile romanice au preluat aceasta denumire pentru a desemna toate farurile din lume: romanii antici spuneau 'farus', italienii si spaniolii 'faro', portughezii 'farol' si francezii 'phare'.