ORIGINILE ROMEI - LEGENDA SI ADEVAR
Istoria Romei este unica in comparatie cu a altor mari centre urbane.pentru ca ea cuprinde mai mult decat istoria unui singur oras."
Ronald J. Mellor
Pozitia actuala a cercetarii istorice fata de nasterea si inceputurile Romei a cunoscut o schimbare majora. Daca pana nu demult dezvoltarea Romei era conceputa ca o realitate inchisa si progresand intr-o continua miscare, de la inceputurile ei semilegendare pana la stapanirea ei asupra lumii, in prezent lucrurile s-au schimbat. Viata Romei nu si-a gasit adevarata fata decat atunci cand a fost cuprinsa in dezvoltarea intregii inimi a peninsulei. Nu se mai pune problema sa se studieze o civilizatie evoluand intr-un sistem inchis, ci in raporturile ei intime si fundamentale cu ansamblul civilizatiei latine si al civilizatiei etrusco-grecesti, in legaturile pe care le-a intretinut si cu popoarele osco-umbriene. Pentru a cunoaste originile Romei trebuie cunoscut tabloul repartitiei popoarelor in diferitele regiuni ale peninsulei.
LATIUL SI POPOARELE LATINE
Latiul este un teritoriu restrans, corespunzand vaii inferioare a Tibrului. Latinii, ocupanti ai acestei regiuni care si-a primit numele de la ei, dispuneau de un spatiu restrans in care au infiintat orase reletiv numeroase si stravechi, precum Alba Longa, Lanuvium, Ardea, Praneste si Roma. Ei erau inconjurati de populatii statornicite in regiuni muntoase, usor de aparat, si anume: la nord etruscii, la nord-est faliscii, la est sabinii, la sud-est hernicii, la sud volscii.
Soarta latinilor a fost strans legata de cea a Romei insasi, ale carei progrese rapide au lasat in umbra istoria celorlalte cetati. Inceputurile Romei au fost insa intru totul asemanatoare celor ale vecinelor sale, cu care era unita prin legaturi foarte stranse.
Din cele mai vechi timpuri, comunitatea a fost impartita in clanuri grupate in cantoane, clanuri unite concomitent prin comuniunea teritoriului si prin originea comuna. De la inceputuri, insa, aceste comunitati nu au fost privite drept unitati de sine statatoare, ci ca parti integrante ale unui edificiu politic (civitas, populus). Acesta se prezinta mai intai ca o reuniune de sate de aceeasi origine, de aceeasi limba si cu aceleasi obiceiuri, supuse acelorasi legi si bucurandu-se de aceeasi justitie, asociate intru aparare si in vederea atacului in afara. Un canton astfel organizat avea nevoie de un centru stabil, in aceeasi masura ca si clanul. Dar, intrucat membrii clanului, mai exact locuitorii cantonului, traiau in sate, centrul lui nu putea sa fie un spatiu locuit, un oras, ci numai un loc de adunare comun. Un astfel de loc se numeste in Italia "inaltime" (capitolium); acesta nu este inca un oras, dar constituie temelia unui viitor oras, urmand ca edificiile sa se grupeze in jurul acropolei si sa se imprejmuiasca mai tarziu cu o "incinta" (urbs).
In consecinta, aceste tinuturi, in care acropola indeplinea rolul de centru si care includeau un numar de clanuri, formeaza primele unitati politice, care constituie punctul de plecare al istoriei Italiei si implicit al Latiului. Pe culmile izolate ale Muntilor Albani, fortareata naturala a Latiului, au fost intemeiate primele localitati: Alba (considerata unanim drept sediul originar al populatiei latine si ca metropola Romei si a tuturor celorlalte comunitati latine), Lanuvium, Aricia si Tusculum. Culmile ultimilor pinteni ai Muntilor Sabini sunt, de asemenea, acropole naturale ale Campiei Latine si orasele Tibur si Praeneste au rezultat, la fel, din astfel de acropole ale cantoanelor. Labicii, Gabii si Nomentum, situate in campia dintre Muntii Albani, Sabini si Tibru, Roma pe Tibru, Laurentum si Lavinium pe tarm, sunt centre mai mult sau mai putin vechi ale colonizarii latine. Toate aceste cantoane au fost suverane in timpurile vechi si au fost conduse de capetenia lor, ajutata de sfatul batranilor si de adunarea barbatilor inarmati. Unitatea tuturor acestor cantoane s-a manifestat printr-o institutie religioasa si politica: federatia eterna a tuturor cantoanelor latine. Conducerea revenea la origine cantonului de la Alba, in ale carui granite se afla centrul de adunare al federatiei, federatie ce cuprindea initial un numar de treizeci de cantoane. Evenimentul central al acestor adunari era "Sarbatoarea Latina" (feriae Latinae), in timpul careia latinii, reuniti intr-o zi fixata de un magistrat, jertfeau anual pe Muntele Alban (mons Albanus, "Monte Cavo") un taur "Zeului Latin" (Iupiter Latiaris).
INCEPUTURILE ROMEI
Aproximativ la cincisprezece kilometri de la gura Tibrului, se ridica in amonte, pe ambele maluri ale fluviului, coline domoale, mai inalte pe cel drept, mai scunde pe cel stang. De acestea din urma se leaga, de cel putin 2500 de ani, numele romanilor. Se poate afirma cu destula siguranta ca, sub forma cea mai timpurie sub care ne sunt cunoscuti, locuitorii acestui canton nu se numeau Romani, ci Ramni (Ramnes). Etimologia acestui nume nu poate fi stabilita cu certitudine; este posibil ca Ramnes sa semnifice "oamenii padurii" sau ai "desisurilor". Ei n-au ramas insa singurii locuiori ai colinelor Tibrului. Comunitatea romana a fost formata prin contopirea a trei cantoane, probabil candva independente: al ramnilor, al titiilor si al lucerilor. Aceasta diviziune tripartita este atestata cu putere de faptul ca romanii rostesc, in materie de drept constitutional, in loc de "a imparti" si "parte", tribuere (a imparti in trei) si tribus (o treime). Daca ramnii si lucerii apartin familiei latine, titii sunt recunosuti ca fiind originari din Sabina.
Cu mult inaintea intemeierii vreunui oras pe Tibru, acei ramni, titii si luceri, la inceput separati, ulterior uniti, au avut acropola lor pe colinele romane si satele lor pe teritoriul din jur, pe care-l cultivau. Roma s-a nascut din aceste asezari. Desigur nu poate fi vorba de o intemeiere a orasului in sens propriu, cum este acceptata de legenda; Roma n-a fost construita intr-o singura zi.
Obiceiul latin de a locui in sate deschise si a nu se servi de acropola comuna decat pentru sarbatori, pentru consfatuiri sau pentru protectie, trebuie sa fi fost limitat, in cantonul roman, mai de timpuriu decat oriunde in Latiu. Aceasta datorita pozitiei comerciale a Romei si a spiritului pe care aceasta pozitie l-a insuflat locuitorilor sai. La Roma, pe langa si deasupra vietii agricole, s-a dezvoltat, puternic si repede, o viata urbana, care a marcat destinul ei particular.
Structura urbanistica initiala, din care Roma s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, a cuprins numai Palatinul, numit in epocile de mai tarziu si Roma patrata (Roma quadrata). Portile si zidurile acestei incinte originare s-au pastrat vizibile pana in epoca imperiului. Indicii numeoase ne arata ca aici s-a aflat centrul si vatra primordiala a asezarii urbane. Pe Palatin se gasea simbolul sacru al acesteia, "camera de inzestrare" (mundus). Aici se afla, de asemenea, edificiul unde se adunau toate curiile, pentru ceremoniile religioase sau alte scopuri. Aici se afla edificiul pentru reuniunile "saritorilor" (curia saliorum), in acelasi timp si locul de pastrare a scuturilor sacre ale lui Marte, sanctuarul "lupilor" (lupercal) si locuinta preotului lui Iupiter. Pe si in jurul acestei coline s-a tesut, in principal, legenda despre intemeierea orasului si aici au fost aratate celor de buna-credinta locuinta acoperita cu paie a lui Romulus, stana tatalui sau adoptiv Faustulus, smochinul sacru sub care cei doi gemeni au fost adusi de valuri.
Explorarile sistematice carora li s-a dedicat scoala arheologica italiana de la inceputul secolului al XX-lea incoace au dezvaluit efectiv, pe Palatin, urmele unor asezari arhaice. Primele descoperiri, care dateaza din 1907, au fost amplu completate de sapaturi mai recente, conduse dupa metodele cele mai stiintifice si mai sigure. Resturile de sate, cu aspect primitiv, dar de un interes extrem, au iesit treptat la lumina. Colibe stranse unele in altele se ridicau direct pe tuful Palatiumului si al Germalului (cele doua coline ale Palatinului). Vestigiile descoperite sunt databile gratie numeroaselor fragmente de ceramica scoase la lumina "in situ". Aceasta ceramica dateaza din a doua jumatate a secolului al VIII-lea i.Hr. In ceea ce priveste data inceputurilor Romei, legenda corespunde realitatii.
Locuitorii de pe Germal si Palatium sunt in legatura cu necropola descoperita in Forum, langa templul lui Antonius si al Faustinei, si cercetata prin sapaturi la inceputul secolului al XX-lea. Pastorii latini de pe Palatin depuneau acolo ramasitele mortilor. Primele morminte sunt in forma de put si adaposteau urne sub forma de coliba, care contineau cenusa decedatilor. Apoi apar mormintele cu fosa, corespunzand ritului de inhumare.
Pe Esquilin si pe Quirinal au fost scoase, la lumina, serii de morminte cu putin posterioare celor din Sepolcreto din Forum. Singurul rit atestat aici este cel de inhumare. Aceste necropole trebuiau in mod necesar sa depinda de asezari aparute la sfarsitul secolului al VIII-lea i.Hr., dar aceste asezari nu au fost deocamdata descoperite. S-a propus recunoasterea in aceste morminte a elementului etnic sabin.
Analele sunt unanime in recunoasterea sabinilor ca un element formator in Roma primitiva. Sabinul Titus Tatius ar fi fost partas la puterea lui Romulus. Dupa disparitia celor doi si pana la venirea etruscilor, ar fi existat o alternare semnificativa de regi latini si de regi sabini. Mai intai a fost domnia lui Numa Pompilius, sabin cucernic, originar din Cures si priceput organizator al sacerdotiilor si al cultului roman. Ii urmeaza latinul Tullus Hostilius, iar acest razboinic invinge Alba, aparata eroic, dar zadarnic de Curiati. In sfarsit, un nou sabin, nepot de fiu al lui Numa Pompilius, numit Ancus Martius, domneste pana in 616 i.Hr., pana la suirea pe tron a Tarquinilor.
Regalitatea etrusca este reprezentata in amintirile romane doar de trei personaje, Tarquinius Priscus (616-579 i.Hr.) si fiul sau Tarquinius Superbus (534-509 i.Hr.), intre care se intercaleaza Servius Tullius, caruia i se atribuie organizarea armatei romane in grupuri de 100 de oameni, numite centurii, si constructia unui nou zid in jurul orasului.
Titus Livius insista asupra importantei masurilor politice si militare luate de regii toscani, asupra cuceririi de orase latine, asupra programului lor de constructii civile si religioase. Unele masuri par antedatate. Insa esentialul istorisirii sale este confirmat de sapaturi. Inainte de etrusci, Roma era mai mult o uniune de sate decat un oras adevarat. Toscanii au facut din ea o mare cetate. Un zid de imprejmuire, facut din tuf vulcanic, a fost construit atunci, dupa tehnica de opera quadrata. Aceasta intaritura, de un perimetru vast, a fost reconstruita dupa invazia galilor din 378 i.Hr. Tarquinii au amenajat de fapt un intreg sistem de canale de scurgere, Cloaca Maxima, care a desecat sesul mlastinos al forului si a facut din el, pentru prima data, locul de intrunire a adunarii poporului. Fundatiile insemnate care se pastreaza pe Capitoliu, in subsolurile Muzeului Conservatorilor, sunt resturile tangibile ale faimosului templu dedicat de Tarquini triadei capitoline in ultimii ani ai secolului al VI-lea i.Hr. Sanctuarul cuprindea , potrivit regulii etrusce, trei incaperi sacre, trei cellae, dedicate lui Iupiter, Iunonei si Minervei. Planul tripartit al sanctuarului va fi respectat intotdeauna cu prilejul multiplelor refaceri din epoca romana.
LEGENDA ORIGINILOR ROMEI
Multe legende aureoleaza originile popoarelor si ale oraselor, dar nici una n-a avut celebritatea celei privitoare la nasterea Romei.
Legenda este dubla si distinge doi timpi: prima colonizare a Latiului si intemeierea Laviniumului de catre troianul Eneas, intemeierea efectiva a Romei de catre latinul Romulus.
Legenda troiana, imortalizata in Eneida, a ramas in memoria fiecaruia dintre noi. Scapat din prabusirea Ilionului, pe care cronologia traditionala o aseaza in 1184 i.Hr., Eneas, fiul lui Anchise si al lui Venus, acosteaza, dupa un lung periplu, la gura Tibrului. Tatal sau Anchise a murit in cursul calatoriei, insa Eneas este insotit de fiul sau Julus. Aliat cu corintianul Evandru si cu etruscii, Eneas ii invinge pe rutulii condusi de Turnus si se casatoreste cu Lavinia, fiica lui Latinus, regele tarii latine. El fondeaza Laviniumul, nu departe de gura Tibrului, iar fiul sau Julus intemeiaza Alba Longa. Doisprezece regi domnesc pe rand peste acest oras. Nepoata celui din urma, Rhea Silvia, ramane insarcinata de pe urma zeului Marte si naste gemenii Remus si Romulus, caruia ii va reveni gloria de a intemeia Roma insasi.
Nici un fapt arheologic nu confirma nici venirea unor imigranti in peninsula italica, nici prezenta unei civilizatii intrucatva mai evoluate la data timpurie pe care legenda o atribuie sosirii lui Eneas. Momentul ivirii povestirii mitice este precizat astazi de catalogul sistematic si de studiul celor mai vechi documente figurate care, in Latiu si in Etruria, reprezinta tocmai personajul lui Eneas. Acesta exista la poporul toscan si la latini inca de la sfarsitul secolului al VI-lea. Purtandu-l pe Anchise pe umerii sai, el era simbolul omului pios care ii poarta cu sine pe tatal sau si zeii patriei. Legenda eroului fugar a fost adusa poate de foceenii care, sub presiunea persana, paraseau atunci Asia Mica pentru Mediterana apuseana. Etruscii, latinii au primit-o cu buna-vointa, si Roma insasi, oras etrusco-latin la aceasta epoca, a dezvoltat pe seama ei mitul troianului, erou intemeietor. Inca din aceasta epoca timpurie, Roma si-a vadit predilectia pentru virtutea cardinala a cetateanului, dar si a capeteniei, pietas, atasamentul pios fata de parinti, apoi fata de zei.
Al doilea moment al legendei se prezinta intr-o lumina foarte diferita. Regii din Alba au domnit pe linie descendenta de la printul Eneas si succesiunea a ajuns la doi frati: Amulius si Numitor. Amulius il inlatura de la domnie pe Numitor, iar pe Rhea-Silvia, fiica lui Numitor, o face preoteasa a templului zeitei Vesta, pentru a nu avea urmasi. Iubita in taina de zeul Marte, ea va naste doi gemeni, pe Romulus si Remus.
Amulius porunceste uciderea celor doi copii, iar slujitorul Faustulus, incredintat ca acestia oricum vor muri, ii paraseste, intr-o copaie, pe malul Tibrului. Raul revarsat poarta copaia pana la o fasie de pamant, numita Cermanus, anterior Germanus, de la Germani (frati). Langa acest loc crestea un smochin salbatic numit Ruminalis, fie de la Romulus, fie de la vitele care rumegau la umbra lui. Copiii sunt alaptati de o lupoaica si hraniti si paziti de o ciocanitoare, animale considerate simboluri sfinte ale zeului Marte.
Pastorul Faustulus ii gaseste pe gemeni si, fara ca cineva sa stie, ii da sotiei sale, Acca Larentia, sa-i ingrijeasca. Romulus si Remus cresc printre pastori. De mici isi arata calitatile: frumusete, curaj si barbatie. Ei erau cinstiti, ii ajutau pe cei slabi, ii atacau pe talharii incarcati cu prazi si le imparteau pastorilor, lucruri care i-au facut faimosi.
Slujitorii lui Numitor si cei ai lui Amulius s-au certat si cei din urma i-au pus pe fuga pe primii si le-au luat vitele. Oamenii lui Numitor il prind pe Remus si-l aduc in fata lui Numitor, acuzandu-l pe el de talharie. Numitor primeste permisiunea de la Amulius sa-l judece el pe Remus. Acesta ii spune ca el si fratele sau sunt acuzati pe nedrept si ii povesteste secretul nasterii lor. Numitor afland de copaia in care au fost gasiti copiii, care avea placi de alama si o inscriptie, isi da seama ca Remus este nepotul sau si-l imbratiseaza.
Faustulus, auzind ca Remus a fost prins, il cheama pe Romulus sa-l salveze. El insusi, ingrijorat, ia copaia si fuge cu ea la Numitor. Un gardian, care fusese si el prezent la intamplare, recunoaste copaia si-l duce pe Faustulus in fata lui Amulius. Incoltit, Faustulus recunoaste ca gemenii sunt in viata, dar afirma ca sunt departe de Alba. Amulius, ingrijorat, trimite un om sa afle ce stie fratele sau Numitor, insa acesta trece de partea lui Numitor si-l indeamna sa treaca la actiune. Romulus vine in ajutorul fratelui sau si multi cetateni i se alatura. Remus instiga populatia la revolta, iar Romulus ataca din afara. Amulius este omorat si Numitor este readus la domnie. Tinerii hotarasc sa intemeieze o cetate noua, pe colinele de pe malul stang al Tibrului.
Cei doi frati au o divergenta asupra locului de constructie al Romei. Romulus alege locul numit Roma Quadrata, iar Remus alege un loc pe Muntele Aventin, numit Remonium, astazi Rignarium. Ei fac un concurs, castigatorul fiind cel ce vedea cei mai multi vulturi. Remus vede sase vulturi, iar Romulus doisprezece, dar se pare ca prin inselaciune. Remus, foarte scarbit de inselaciune, rade de fratele sau care tocmai sapa santul pentru zidul cetatii si pentru acest lucru este omorat. Toate acestea s-au intamplat la 21 aprilie 753 i.Hr., data de la care s-a inceput numerotarea anilor in calendarul roman: ab Urbe condita, de la intemeierea Romei.
Personajul lui Romulus conditor va fi una din componentele cele mai insemnate ale sentimentului national roman. Legende variate au dat nastere, pe de o parte, povestii gemenilor, la inceput uniti, apoi rivali pana la moarte, pe de alta parte, figurii unui rege divin, intemeietor al Orasului. Mitul gemenilor, uniti pana la nasterea Romei, este de origine latina si este greu sa se precizeze data nasterii sale. Dupa Titus Livius, fratii Ogulnii, edili curuli, au pus sa se aseze, in 296 i. Hr., langa smochinul Ruminal, o statuie de bronz care reprezenta lupoaica alaptandu-i pe gemeni. Acest grup va simboliza intotdeauna umilele inceputuri ale unei cetati pe care, de la plecare, o ocroteste bunavointa zeilor.
CONCLUZII
Minunata inflorire de scrieri grecesti si latine, de la sfarsitul Republicii si inceputul Imperiului, care evoca peripetiile genezei Orasului, a avut loc intr-o perioada cand insasi psihologia autorilor i-a facut sa deformeze involuntar realitatea. Ei aveau in fata ochilor o Roma, mare putere politica si militara, si totul in istoria pe care o scriau trebuia sa pregateasca aceasta maretie. Contemporanii lui Augustus nu puteau concepe un trecut in cursul caruia Roma se gasea unita prin legaturi complexe cu alte orase care ii serveau drept dascali de cultura si de progres. Viziunea falsa a unei Rome inchise in ea insasi s-a nascut din acest factor psihologic.
Roma, plina de glorie si maretie, avea nevoie de un simbol pe masura si acesta a fost Romulus. La Ennius, in Annales, el este deja regele fondator, unicul conditor. Interesul istoricilor romani se va extinde apoi asupra domniei lui, al carei continut va fi elaborat incetul cu incetul, asupra marilor lui ispravi razboinice, in sfarsit la apoteoza si divinizarea sa. In secolul I i.Hr., niste ambitiosi, precedandu-l ca atare pe Augustus, vor voi sa para niste noi Romuli. Figura primului rege ia atunci trasaturi ideale si intruneste cele mai rare insusiri ale intemeietorului, ale capeteniei razboinice si ale omului politic. Legenda se incarca astfel de actualitate si primeste un spor de viata devenind o tema de propaganda. Figura lui Romulus i-a servit pe pretendentii la putere, rand pe rand, pe Sulla, pe Cezar si pe Octavian, si s-a imbogatit tot mai mult. Noii stapani ai Romei ii atribuie merite in domenii in care ei insisi isi inchipuie ca intreprind o opera originala, in domeniile politic, social, economic. Invers, oponentii la orice dictatura cauta sa-l coboare pe eroul de la care se revendica ambitiosii. Pentru ei , primul rege devine tiranul brutal care actioneaza in ciuda oricarei legalitati. Mitul romulian, implicat astfel in actualitatea cea mai vie, oscileaza intre cei doi poli ai constiintei politice romane.
Multe scrieri au zugravit fidel realitatea. Sapaturile arheologice au confirmat din plin exactitatea multor date ale traditiei. Roma puternica a Tarquinilor renaste in ochii nostri cu fundatiile monumentale ale templului triadei capitoline si cu decorul variat al numeroaselor sale sanctuare. Vasele de bucchero si vasele atice din secolul al VI-lea i.Hr., antefixele de la Sant'Omobono, inscriptiile etrusce descoperite pe Capitolin si pe Palatin corespund perfect atmosferei din povestirea liviana.
BIBLIOGRAFIE
Bloch, Raymond si Cousin, Jean - Roma si destinul ei, vol. I, Editura Meridiane, Bucuresti, 1985, 53-74
Mommsen, Theodor - Istoria Romana, vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987, 34-48
Plutarh - Vietile nobililor greci si romani, traducere de Dryden J., Enciclopedia Encarta
