FORMAREA POPORULUI ROMAN SI A LIMBII ROMANE-Teorii privind etnogeneza romanilor

FORMAREA POPORULUI ROMAN SI A LIMBII ROMANE

Teorii privind etnogeneza romanilor. Studierea problemei etnogenezei (din greaca, etnos inseamna 'popor', genesis - 'nastere'), adica a originii oricarui popor, consta in determinarea urmatoarelor aspecte: cand, unde, din ce parti compo­nente si in ce conditii s-a format comunitatea etnica respectiva. Aceste cerinte se refera si la problema originii neamului romanesc.

Etnogeneza romanilor este una din cele mai fundamentale probleme ale istoriei noastre nationale. Ea a atras nu numai atentia istoricilor romani ci si straini. De multe ori, insa, conzluziile istoricilor, mai cu seama ale celor straini erau dictate de anumite interese geopolitice. in acest caz credem oportun sa ne referim succint la cele maj importante teorii ale etnogenezei romanilor, expuse in literatura istorica.

In operele autorilor medievali, incepand cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constata ca romanii, numiti de ei vlahi, sunt colonisti romani adusi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, ca vlahii erau 'pastorii romanilor', ca ei locuiau in Panonia pana la venirea hunirlor (sec. V).

Umanistii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papa Pius al Il-lea s.a.) de asemnea erau de parere ca romanii 'sunt de neam italic'. Cronicarii si savantii romani din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentantii Scolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Sincai) au demonstrat originea comuna a romanilor din Transilvania, Tara Roma­neasca si Moldova din 'vechii romani', care au locuit in Dacia. Dimitrie Cantemir a mentionat si aportul dacilor la formarea poporului roman. Reprezentantii Scolii Ardelene considerau, insa fara temei, ca dacii au fost exterminati in timpul razboaielor cu romanii. Cercetarile ulterioare ale istoricilor au combatut aceasta afirmatie. Tot nefondate sunt si teoriile cum ca romanii s-au format numai pe suportul dacic, fara o contributie substantiala a romanilor.

La sfarsitul secolului al XVIII-lea, in conditiile expansiunii Imperiului habsburgic in Principatele Romane, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau ca romanii s-au format ca popor la sud de Dunare si au revenit la nordul ei in secolul al XII-lea. Aceasta idee este reluata in 1871 de istoricul si filologul german Robert Rosler in lucrarea 'Studii asupra romanilor'. Lucrarea lui a aparut in conditiile cresterii miscarii de emancipare a romanilor din transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spatiului locuit de ei din vremuri stravechi.

R.Rosler a incercat sa argumenteze ideea originii balcanice a romanilor, care numai in secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunare, adica atunci, cand pe pamanturile Transilvaniei locuiau deja ungurii, sasii si secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric al romanilor asupra pamanturilor unde ei locuiau.

Argumentele lui Rosler erau urmatoarele:

- dacii au fost nimiciti in razboaiele cu romanii;

- dacii nu au putut fi romanizati in doar 165 de ani (timpul stapanirii romane in Dacia);

- provincia Dacia a fost parasita in intregime de populatie la 275;

- limba romana nu contine cuvinte germanice vechi, desi pe teritoriul Daciei a stationat tribul germanic al gotilor;

- exista cuvinte asematoare in limba romana si albaneza, dovada a convetuirii lor la sud de Dunare;

- nu exista izvoare care sa ateste prezenta romanilor la nordul Dunarii inainte de secolul al XlII-lea;

- dialectul daco-roman cel de la nord de Dunare se aseamana cu dialectul macedono-roman de la sud de Dunare;

- prezenta influentei sud-slave asupra Bisericii romanilor;

- romanii erau pastori nomazi.

Falsitatea 'teoriei rosliene' a fost amplu demonstrata de istorici straini si romani, chiar in perioada cand ea a aparut (I.Iung, B.P.Hasdeu, A.Xenopol, D.Onciul, N.Iorga s.a.). Argumentele lor sunt urmatoarele:

- prezenta geto-dacilor este atestata de numeroase dovezi a continuitatii lor dupa cucerirea romana (vezi capitolul 4);

- romanizarea dacilor nu s-a facut doar in cei 165 de ani a stapanirii romane la nordul Dunarii, ci ea a fost atunci cea mai intensa, desfasurandu-se atat inainte de cucerirea romana cat si dupa evacuarea Daciei de catre administratia romana (vezi capitolul 4);

- continuitatea daco-romanilor este dovedita de numeroase descoperiri arheologice, date lingvistice, marturii epigrafice etc.;

- lipsa totala a elementelor lingvistice germane in limba romana a fost combatuta de numeroase studii ale lingvistilor romani;

- cuvintele comune din limba romana si albaneza sunt provenite din mostenirea traco-ilirica comuna (cu radacini in limba indoeuropeana);

- numeroase izvoare scrise atesta prezenta romanilor la nordul Dunarii inainte de secolul al XlII-lea;

- cele doua dialecte (daco-roman si macedono-roman) fac parte din limba romana comuna (sau protoromana), care s-a format pe intreg spatiul Carpato-Danubiano-Balcanic;

- influenta sud slava asupra Bisericii romane nu neaga, ci confirma prezenta romanilor la nordul Dunarii, fara de care ortodoxismul nu s-ar fi raspandit aici;

- pastoritul transhumant (sezonier) si nu nomad era una din ocupatiile romanilor din zonele montane. Ocupatia lor de baza era agricultura imbinata cu cresterea animalelor in asezari sedentare.

Nici un izvor istoric nu atesta, insa, in decursul epocii medievale o imigrare in masa a romanilor de la sud la nord de Dunare, ci dimpotriva, treceri permanente ale romanilor transilvaneni la sud si est de Carpati, inclusiv peste Dunare.

De asemenea este lipsita de temei stiintific opinia expusa de unii istorici sovietici cum ca pe baza populatiei romanizate, in urma contactelor ei cu slavii, s-au format doua popoare separate: munteni, datorita contactelor cu slavii de sud, si moldovenii - cu slavii de rasarit. Aceasta pretinsa divizare etnica ar fi servit drept baza pentru constituirea a doua limbi separate: romana si moldoveneasca.

Sustinute in scopuri politice, aceste viziuni nu-si gasesc o argumentare stiintifica in izvoarele istorice, care ii divizeaza pe romani dupa provincii istorice (moldoveni, munteni, bucovineni, olteni etc.), si nu dupa apartenenta lor la diferite etnii. Dimpotriva, izvoarele demonstreaza ca indiferent de denumirea locala ei toti formeaza un neam - neamul romanesc. Izvoarele istorice nu confirma o diferentiere stricta a influentei slave in Moldova si Tara Romaneasca, precum nici rolul ei determinant. Cat priveste limba, nici o scoala stiintifica lingvistica nu recunoaste existenta a unei limbi literare moldovenesti deosebita de cea romana. Totodata, nimeni nu neaga prezenta unui grai moldovenesc, de rand cu alte graiuri romanesti (muntenesc, oltenesc, ardelenesc etc.) in spatiul locuit de romani.

Componentele principale ale etnogenezei romanilor, in procesul de constituire a poporului roman pot fi evidentiate componentele lui fundamentale. Cel mai vechi component (numit si substrat) il prezinta tracii de nord, sau geto-dacii. Aceasta ramura a marelui neam al tracilor, aflata timp indelungat in contact cu civilizatia antica (la inceput greaca, apoi romana), a creat o cultura originala, care a atins un inalt nivel de dezvoltare. Aceasta le-a permis geto-dacilor sa creeze statul lor propriu.

Al doilea component fundamental in etnogeneza romanilor este elementul roman (sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la inceput, pana la cucerirea Daciei de catre Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai in aspect economic si cultural, iar dupa aceasta - s-a produs o sinteza etno-culturala daco­romana. Datorita prezentei partiale la nord de Dunare si influentei centrelor romane de la sud de Dunare aprofundarea acestei sinteze a continuat si dupa anul parasire! Daciei de catre legiunile romane (271-275). Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi si statornicirea in spatiul vechii Dacii a unei populatii latinofone. Acest proces s-a desavarsit catre secolul al Vl-lea, avand drept rezultat formarea unei etnii si a unei limbi romanice la nord si sud de Dunare: protoromanii (sau est-romanicii) cu o limba comuna (protoromana). Populatia est-romanica a infruntat valurile migrato-rilor - a gotilor, apoi a hunilor. Arheologii au constatat raspandirea in secolele IV-VI (dupa incetarea stapanirii hunilor) in spatiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) - in Transilvania, cu corespundere in Muntenia -Ipotesti, Candesti-Ciurel, si in Moldova - Costisa-Botosana-Hansca), care apartinea unei populatii bastinase sedentare de agricultori si crescatori de animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine, tiparnite de turnat cruci.

Peste aceasta populatie protoromana, care ducea o modesta viata agrara in obsti satesti, s-au revarsat in secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe valea Tisei si in Moldova. Triburile slave au rupt in anul 602 granita bizantina (limesul) de la Dunare si s-au revarsat in intreaga Peninsula Balcanica pana in Grecia. Acest eveni-ment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea daco-romanica sau est-romanica).

Ca urmare, populatia protoromana de peste Dunare s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras spre sud in munti, dand nastere grupurilor etnice ale macedono-romanilor, istro-romanilor s.a.

In alta directie s-au dezvoltat relatiile populatiei est-romanice de la nordul Dunarii cu slavii. Aici populatia autohtona era superioara numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor.

Slavii au influentat intr-o anumita masura etnogeneza romanilor, alcatuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desavarsire in constituirea neamului romanesc (secolele VI-IX). Slavii, fiind agricultori si crescatori ^de animale sedentari, au convietuit mai indelungat cu autohtonii, lasand in limba romana cuvinte de origine slava (plug, prieten, drag, iubire etc.), care denota multiple contacte umane. Rolul slavilor in etnogeneza romanilor este asemanator cu cel al germanicilor in constituirea popoarelor vest - romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).

Formarea limbii romane. Formarea limbii romane a parcurs aceleasi etape ca si formarea poporului roman. O prima etapa a formarii limbii romane o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, acestia au preluat treptat limba latina vorbita (sau vulgara), in perioada de pana in secolul al Vl-lea se generalizeaza pe intreg spatiul istoric al Daciei si Moesiei o limba romanica unitara, numita de filologi limba protoromana comuna. Din limba geto-dacilor dupa diferite opinii s-au pastrat in cea romana 170-180 de cuvinte.

Sub impactul migratiei slavilor romanitatea nord si sud-dunareana estedivizata, iar din limba protoromana comuna, care avea un caracter in linii generale de o limba inchegata, se formeaza dialectul daco-roman (nord-dunarean) si dialectele sud-dunarene (aroman sau macedo-roman, megleno-roman si istro-roman). Acest proces, care se desfasoara in secolele VII-IX, a cunoscut influenta limbii slave. Influenta slava n-a schimbat caracterul latin al limbii romane, exercitandu-se prin imbogatirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slava. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii romane.

Mentiuni in sursele externe despre romani, in izvoarele straine medie­vale timpurii romanii sunt denumiti vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt varian­te ale unei denumiri, care initial desemna un trib celt, apoi a fost data de vechii germani romanilor si galilor romanizati; pe urma din lumea germana acest termen a trecut in cea slava si bizantina. Slavii de sud si bizantinii ii numeau pe romani- vlahi, slavii de rasarit - volohi, ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la 'oslasz' -denumire data de ei italienilor. Romanii de la bun inceput s-au numit romani, denumire care a evoluat in rumani, apoi romani. Ei si-au pastrat permanent constiinta originii lor romane.

Cea mai veche mentiune despre romani se intalneste in 'Geografia' savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) in care se semnaleaza 'tara necunoscuta carei ii zic Balak', (sinonim cu valach, blach_t numire germanica a romanicilor), aflata la nord de tara bulgarilor.

Persanul Gardizi (in 'Podoaba istoriilor', secolul al Xl-lea) plaseaza intre bulgari, rusi si unguri 'un popor din Imperiul Roman', care locuia intre Dunare si 'muntele mare'.

Cronica veche rusa 'Povesti vremennah let' ('Povestea anilor de demult') mentioneaza pe 'volohi' prin anul 898 in legatura cu miscarea triburilor ungare spre est. In cronica anonima, scrisa de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numita 'Gesta Hungarorum', intocmita in secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteste despre o populatie romaneasca in Transilvania in secolele IX-X. La anul 976 in cronica autorului bizantin Kedrenos sunt mentionati vlahii sud-dunareni.

Recunoasterea de catre popoarele vecine a unei comunitati etnice romanesti in spatiul Carpato-Danubian marturiseste ca in aceasta perioada poporul roman era deja constituit.