Combaterea teoriei imigrtioniste (roesleriene)
Este cunoscuta teoria formulata cu mai bine de un secol in urma, potrivit careia cucerirea unei parti din Dacia de catre romani si apoi retragerea aureliana din anii 271 - 275 ar fi pus capat continuitatii istorice pe teritoriul nord-dunarean, mai intii prin exterminarea totala a dacilor , iar in al doilea rind prin retragerea intregii populatii de la nord de Dunare la sudul batrinului fluviu, eveniment cu importante consecinte demografice, golul de populatie creat in acest spatiu geografic constituind un punct de plecare pentru negarea etnogenezei romanesti la nordul Dunarii.
A fost o vreme cand cu greu se putea combate o asemenea teorie creata pe baza unor simple afirmatii ale unor scriitori romano-bizantini care au trait la citeva secole dupa evenimentele evocate mai sus, in lipsa de argumente temeinice (in afara celor de ordin logic).Primele decenii ale secolului al XX-lea, dar mai cu seama perioada interbelica aduceau unele marturii pentru infirmarea teoriei mai sus pomenite; ele nu erau insa suficiente pentru a o combate temeinic. A fost nevoie de mai bine de un sfert de veac de cercetari , in cea mai mare parte arheologice, folosind mijloace si metode perfectionate, prin care s-a facut un enorm pas inainte in cunoasterea vietuirii romanesti pe teritoriul Romaniei in decursul primului mileniu al erei noastre, in determinarea culturii materiale si spirituale traditionale a populatiilor care au trait alaturi de aceasta in secolul al IV-lea si imediat dupa aceea, pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. S-a demonstrat in felul acesta cu toata temeinicia continuitatea de viata in cadrul aceluiasi teritoriu a populatiei dacice si apoi daco-romane dupa 271 - 275, romanizarea acestuia, proces care a consfiintit, prin sinteza dintre cele doua mari civilizatii ale antichitatii, cea romana si cea dacica, nasterea noului popor: poporul roman.
Ceea ce da sentimentul stabilitatii, statorniciei si prin aceasta al continuitatii de vietuire unor comunitati umane sunt tocmai structurile economice fundamentale axate pe productia propriu-zisa, ca de pilda , ocupatiile agrare, miniere sau mestesugaresti, ale caror vestigii au fost scoase la lumina prin numeroase cercetari arheologice.
indeletnicirile agrare ale acestei populatii, cultura plantelor cerealiere in primul rind , atat de generos evidentiate de numarul impresionant de mare al inventarului agricol descoperit in asezari , evolutia ascendenta a tehnologiei de elaborare a uneltelor agrare ( plugul trilateral la cel patrulater propriu-zis cu brazdar asimetric, cor mana si avantren); cultivarea unor specii de griu ce presupun un inceput de rotatie simpla a culturilor, evolutia tehnicilor agrare in general (pina la folosirea ingrasamintelor naturale- loci fimatae), comparativ cu cultivarea promotiva a cerealelor de catre populatiile migratoare, demonstreaza cu toata taria caracterul sedentar al comunitatilor autohtone de pe teritoriul vechii Dacii , in tot cursul epocii marilor migratii. Contactul direct cu civilizatia romana care a provocat importante prefaceri in domeniul structurii agrare, prin receptarea si asimilarea de noi tipuri de unelte agricole superioare ca randament economic celor traditionale , precum si introducerea in mediul autohton a unor institutii si structuri agrare romane, se integreaza deplin in procesul general de romanizare a populatiei autohtone, fenomen care a contribuit la devenirea istorica a populatiei respective, dindu-i o identitate si un destin propriu. O asemenea activitate productiva nu putea fi compatibila cu nomadismul, cu pendularea sau migrarea populatiei pe mari spatii geografice. Populatiile nomade nu aveau asemenea ocupatii .Relatarile scriitorilor bizantini sunt clare in aceasta privinta. Referindu-se la obiceiurile hunilor si ale altor neamuri, Ammianus Marcellinus arata ca acestea , nu salasluiesc niciodata in case si se feresc de ele ca de niste morminte. La dinsii nimeni nu ara si nici nu pun vreodata mina pe plug; caci toti umbla de colo pina colo fara salasuri statornice, fara camin si fara lege impreuna cu carutele lor in care locuiesc,, .
Crestinismul incepe sa se raspindeasca si sa se afirme in Dacia romanizata in secolul al IV-lea , adica dupa retragerea aureliana. Descoperirile arheologice dovedesc ca el se raspindeste numai in tinuturile romanizate ale Daciei, adica printre daco-romani. In nici unul dintre complexele apartinind populatiilor migratoare si datind din secolul al IV-lea nu exista obiecte cu caracter crestin; la aceste populatii ( goti, gepizi), asezate pe teritoriul fostei provincii traiane, noua credinta va patrunde cel putin un secol mai tirziu.
Continuarea circulatiei monetare pe teritoriul provinciei si dupa Aurelian, desi intr-o masura redusa fata de perioada stapinirii romane, reprezinta o alta dovada certa a dainuirii autohtonilor. Elocvent este faptul ca majoritatea monedelor post-aureliene descoperite sunt de bronz, iar altele, mai putine, de argint.Se stie ca populatiile migratoare nu foloseau si nu acceptau monedele de bronz, preferind banii de argint si, mai ales pe cei de aur. Circulatia monedelor de bronz se explica , deci, numai prin raminerea in fosta provincie a unei populatii daco-romane, obisnuite cu folosirea monedei marunte pentru nevoile vietii ei economice locale. La Sarmizegetusa, Cipau (jud. Mures), Racajdia (jud. Caras-Severin) si in alte locuri s-au aflat chiar tezaure de monede ingropate in secolul al IV-lea; adunarea unora din aceste tezaure , cum sunt cele de la Dierna (Orsova), Hunedoara, Nires (jud. Cluj) , incepuse inainte de Aurelian si continuase dupa abandonarea oficiala a provinciei, asa incit proprietarii nu puteau fi decit daco-romanii ramasi pe loc.
Dovezi graitoare ale continuitatii daco-romane ofera si lingvistica. Ea a stabilit ca numele riurilor Olt, Mures, Somes, deriva din denumirile folosite in epoca romana: Alutus, Maris, Samus. Evolutia acestor hidronime pastreaza urme ale folosirii lor de catre slavii asezati pe teritoriul Romaniei in secolele VI -VII sau mai tirziu, dar nu prezinta nici o urma de transmitere prin filiera germanica. Faptul acesta demonstreaza ca slavii au aflat denumirile riurilor respective nu de la vreo populatie germanica, ci de la daco-romanii care vorbeau latineste si care pastrau hidronimele utilizate si in vremea stapinirii romane.
Pina la sfirsitul secolului trecut, la sud de Dunare, pe coasta Dalmatiei, se vorbea o limba romanica aparte, dalmata. Daca poporul roman s-ar fi format la sud de Dunare, in vecinatatea ariei de formare a limbii dalmate, intre cele doua limbi ar fi trebuit sa existe asemanari specifice, adica asemanari proprii numai lor si diferite de limbile germanice apusene. Astfel de asemanari nu exista insa, ceea ce dovedeste ca romana s-a format departe de dalmata. Elementele lexicale comune din limbile romana si albaneza , folosite de adeptii teoriei reosleriene pentru a afirma o geneza sud-dunareana a romanilor, se explica mult mai firesc prin substratul traco-dacic al celor 2 idiomuri. De altminteri, daca romana s-ar fi format pe acelasi teritoriu cu albaneza, rezultatul ar fi fost 2 dialecte ale aceleiasi limbi si nicidecum 2 limbi complet diferite.
Descoperirile arheologice si numismatice, precum si datele lingvistice demonstreaza inconsistenta teoriei formulate de R. Roesler in a doua jumatate a secolului trecut.
