Cezar si Pompei
In timp ce Caesar supunea Gallia prin lupte grele, la Roma bantuia anarhia. Un fapt petrecut chiar la inceputul anului 52 avea sa ascuta si mai mult neintelegerile, rivalitatile si pasiunile politice. Este vorba de asasinarea lui Clodius.
In dupa-masa zilei de 1 ianuarie 52, Milo impreuna cu sotia sa, insotiti si de o garda de gladiatori, a intalnit pe Calea Appia pe Clodius, care tocmai se intorcea de la Aricia. Clodius era calare, urmat fiind de o garda de sclavi. Intre cele doua cete dusmane, invectivele s-au transformat curand in incaierare.
Vechea rivalitate dintre populari (Clodius) si optimati (Milo) gasi prilejul unei confruntari in afara disputelor ideologice. Clodius a fost ranit si s-a refugiat intr-o casa din apropiere. Milo socoti ca a sosit momentul sa sfarseasca cu rivalul sau si porunci gladiatorilor sa-l omoare.
Asasinarea lui Clodius n-a ramas fara urmari. Partizanii politici ai acestuia ii transportara trupul in curia Hostilia, unde senatul isi tinea sedintele, expunandu-l publicului care, atatat de sefii partidului popularilor, cerea razbunare. Multimea, alcatuita mai ales din plebe si sclavi, cereau razbunarea aceluia pe care-l socoteau ca pe un patron gata sa le indeplineasca si in viitor legitimele lor doleante. Se crease o imprejurare primejdioasa pentru clasa optimatilor.
In fata acestei situatii, senatul inspaimantat declara patria in primejdie si, l-a insarcinat pe proconsulul Pompei, impreuna cu cativa dregotori, sa restabileasca ordinea, acordandui-se depline puteri. Acesta, apropiindu-si armata de portile Romei, reusi sa potoleasca spiritele agitate, castigand totodata si incredera senatului. Senatorii au vazut in Pompei omul de care aveau nevoie si in februarie 52 Pompei a fost ales pentru a treia oara consul unic.
Ocupand pe cale legala suprema magistratura, Pompei socoti ca a venit momentul sa-si consolideze puterea, netezindu-si drumul spre apogeul carierei sale politice.
In acest scop el incerca sa faca doua lucruri: sa-si inlature adversarii si sa castige sprijinul neconditionat al ordinului senatorial.
De unul dintre rivali - e vorba de Milo a scapat in aprilie cand a fost condamnat la pedeapsa capitala.
Mai ramanea Caesar, care era angajat intr-o lupta grea in Gallia. Pompei isi dadea seama insa de capacitatea rivalului sau si de popularitatea de care se bucura acesta.
Caesar trebuia sa devina simplu cetatean inaintea lui Pompei, care urma sa-si pastreze functia de proconsul, deci comanda militara.
Potrivit legii, candidatii la inaltele magistraturi romane nu puteau detine o comanda militara; candidand, trebuiau sa renunte la aceasta. Astfel Caesar i-a cerut lui Pompei sa intervina pentru a se vota o lege care sa-i ingaduie in mod exceptional sa candideze la consulat fara a depune insignele puterii militare. Pentru a nu se demasca , Pompei a intervenit si, legea a fost votata, desi nici formularea textului nu era din cele mai limpezi si nici legalitatea lui neindoielnica.
Dupa un razboi de 8 ani de zile, Gallia intreaga,de la Pirinei la Rin si de la hotarele provinciei romane, de langa Mediterana, pana la coastele oceanului era supusa Romei., asta, la sfarsitul anului 50.Trupele romane aveau in fruntea lor un genial conductor: Caesar. Gallia n-a fost transformata imediat dupa infrangere in provincie romana; triburile ei au ramas in continuare in raporturi de alianta cu Roma. Supravegheate de conducatorul provinciei romane de la miazazi, triburile de galli n-au fost supuse jafului, confiscarilor, ci doar indatorate sa plateasca un tribut de 40.000.000 de sesterti. Pe de alta parte, Caesar a lasat continuarea unor traditii politice locale, spre satisfactia aristocratiei gallice, si pastrarea vechilor rivalitati dinastice si oligarhice pe care romanii au stiut sa le foloseasca, intotdeauna, din plin.
Razboiul din Gallia, grabind trecerea de la Replubica la Imperiu, a avut o covarsitoare importanta pentru istoria Cetatii Eterne. Biruinta lui Caesar a deschis noi perspective politicii sale, iar uriasele bogatii capturate in cei opt ani de lupte grele l-au imbogatit pe el si pe prietenii sai si i-au ingaduit sa duca o politica sub unele aspecte demagogica, prin care plebea din Roma, atrasa de spectacolele, serbarile si darurile ce i se ofereau, devenea tot mai legata de telurile urmarite de generalul biruitor al gallilor.
Cele doua curente potrivnice care se infruntau in viata politica romana - aristocratic si popular - si-au gasit expresia si in alegerile noilor consuli pentru anul 51. Primul ales, Servius Sulpicius Rufus, era partizanul lui Caesar, pe cand colegul sau, M. Claudius Marcellus, era de partea oligarhiei senatoriale si, in consecinta, adversar al marelui general.
Politica impotriva lui Caesar, a acestuia din urma, se facu simtita inca de la inceputul anului sau de magistrarura, cand propuse ca Caesar sa fie inlocuit de la comanda trupelor, inainte de expirarea prerogativelor pe care le detinea in mod legal, motivand ca razboiul s-a sfarsit si Gallia a fost pacificata. Propunerea sustinuta de adversarii lui Caesar a cazut, datorita intercesiunii tribunilor si a consulului S. Sulpicius Rufus, care au dovedit ilegalitatea lui.
Dupa caderea propunerii sale, consulul Claudius Marcellus nu a incetat actiunile contra lui Caesar si, in timp ce proconsulul roman era ocupat cu inabusirea ultimelor miscari de impotrivire ale gallilor, el puse sa fie batut cu verigile un cetatean din Novum Comum, municipiu de drept latin, caruia Caesar ii acordase cetatenia romana. Faptul avea valoarea unui simbol: decretele lui Caesar nu mai erau respectate, iar aurorul lor desconsiderat.
Masura lui Marcellus, binevenita pentru oligarhie, atata insa si mai mult dusmania popularilor impotriva uneltirilor senatoriale. Pompei, socotind ca nu este cazul inca sa ia o atitudine vadit dusmanoasa impotriva lui Caesar, cauta sa temporizeze. De aceea pentru moment, el s-a retras la Tarent, sub pretextul ingrijirii sanatatii. Izolandu-se spre a da impresia ca vrea sa ramana strain de intrigele politice din Capitala, Pompei a lasat de fapt senatului rolul de a se rafui cu Caesar, avand convingerea ca el isi va putea reliza telurile mai usor ca imputernicit al senatului roman, decat ca rival personal al fostului sau coleg de triumvirat.
Senatul tinea sedintele sale in afara Romei, pentru ca la dezbateri sa poata lua parte si Pompei care, in calitate de proconsul si de commandant al unei osti, nu avea voie sa intre in incinta sacra a cetatii. Pompei lauda statornicia si indrazneala senatului si declara ca legiunile sale sunt gata de lupta, sustinand ca trupele lui Caesar ar fi nepregatite, ba chiar ar fi impotriva comandantului lui. Sigur de victorie, senatul a declarat mobilizarea si a pus la dispozitia lui Pompei veniturile tezaurului public, ingaduind, daca acestea se vor dovedi neindestulatoare, confiscarea averilor private.
Tribunii poporului au fugit la Caesar, instiintandu-l de cele ce se petreceau la Roma. Caesar dandu-si seama de gravitatea situatiei a poruncit legatilor legiunilor sale din Gallia sa treaca cu trupele Alpii, in Italia, cerand soldatilor sa-i dea tot sprijinul. In aceste momente hotaratoare lui, Romei si lumii, Caesar stia ca totdeuna sa cucereasca inimile soldatilor sai. Discursul dezvaluia pe omul politic lucid constient de faptul ca Roma avea nevoie de o noua organizare constitutionala in locul celei care se dovedea depasita.
Prin forta imprejurarilor, Caesar si Pompei se aflau fata in fata. Rivalitatea lor nu consta in conceptii deosebite de organizare sociala; in aceasta privinta ambii socoteau ca puterea centrala trebuie intarita, in vederea salvarii intereselor clasei posedante, mereu amenintate de miscarile sclavilor si ale saracimii din Italia.
Dintre toti pretendentii la conducerea suprema au ramas, numai doi: Pompei si Caesar.
Desi intre Pompei si Caesar nu existau divergente cu privire la noua forma de organizare statala totusi, fiecare din ei vedeau o alta cale de instaurare a ei. Pompei dorea ca din proprie initiativa, senatul, sa-i ofere conducerea autoritara a statului sau. Caesar, putin respectuos, fata de legile Romei, era mai increzator in caile de fapt decat in cele legale. Ca militar incercat si ca om politic bine orientat in arcanele politicii a ales sa fie dezlegat printr-o lovitura de sabie (in loc de calea constititionala ). Divergenta dintre el si Pompei, in spatele caruia se afla oligarhia senatoriala, se reducea acum la o chestiune de forta.
