Benito Mussolini
Viata lui Mussolini
Mussolini s-a nascut la 29 iulie 1883 in Predappio - un orasel din Romagna. Mama sa era invatatoare, iar tatal, Alessandro, era mester fierar, cam palavragiu si vorbaret, amator de femei si de bautura, corespondent al ziarelor anarhiste din Forli si care se mandreste ca scrie despre socialism si revolutie.
Familia Mussolini o scoate greu la capat. Tatal a izbutiti totusi sa construiasca o mica batoza, pe care o inchiriaza taranilor, iar mama, Rosa, nascuta Maltoni, contribuie cu salariul ei la gospodarie. Cand moare, in 1905, la varsta de 46 de ani, istovita de munca dupa o viata de devotament, Alessandro se instaleaza ca hangiu la Forli. Acolo traieste cu Anna Giudi, vaduva unui taran ruinat.
Alessandro, cu toate ca e privilegiat in comparatie cu umilii zileri, cunoaste si el, in mod direct, vitregia timpurilor. In noua lui familie, caci Anna Guidi are cinci fete, cea mai tanara dintre ele, Rachele, nascuta in 1892 si care va deveni mai tarziu nevasta lui Benito, conduce gospodaria Chiadinilor, din Forli, pentru un salariu de trei lire pe luna. Seara, in familia Mussolini, ca a multor altor italieni, singura mancare era mamaliga, "polenta", carnea fiind o mancare cu totul rara, daca nu chiar necunoscuta. Cu toate acestea, Mussolini nu cunosc mizeria propriu-zisa si nici saracia lucie in care traiau atunci numeroase familii italiene. Copilaria lui Benito se desfasoara la adapostul grijilor legate de munca si de foame. E un baiat bataios, certaret, care-si disputa cu inversunare partea lui din micile furtisaguri la care se dedau copiii tuturor satelor in vagabondajele lor.
"Acum douazeci si cinci de ani eram un copil mandru si violent - va scrie el - Unii dintre tovarasii mei mai au si astazi pe cap cicatrice lasate de pietrele aruncate de mine. Nomad din instinct, mergeam de dimineata pana seara de-a lungul fluviului si furam cuiburi de pasari si fructe. Mergea, la slujba la biserica o insoteam pe mama Il ajutam pe tata in munca lui umila si grea"
Familia Mussolini locuia pe atunci intr-o casa simpla - trei odai sumar mobilate - dar inzestrata cu strictul necesar: pat de fier, dulap, bufet; una dintre odai, atata vreme cat a trait mama lui Mussolini, era folosita ca sala de curs. Mama, pe care Benito a iubit-o cu duiosie, a avut grija sa-i asigure o invatatura temeinica. Ea il inscrie la colegiul Salesienilor din Faenza, unde disciplina este stricta, iar tratamentul diferit al elevilor - regula. In sufragerie, de pilda, exista trei mese: pentru nobili, pentru bogati si pentru saraci. Musolini, mandru, certaret - i-a spus mamei lui: "Intr-o zi Italia se va teme de mine" - spumega in tacere, arunca o calimara unui profesor in obraz, incearca sa fuga, este adus inapoi, il raneste cu briceagul pe un coleg de clasa. Totusi este mentinut, fiind un elev bun, dar familia n-are bani si trebuie sa-l retraga pe Benito de la colegiu dupa ce-i fusese respinsa o cerere de bursa.
Se inscrie ca intern la colegiul din Forlimpopoli. In curand este exclus din cauza comportirii lui si continua cursurile ca extern, locuind la o batranica. Continua sa fie acelasi strengar fara bani, care se pasioneaza pe neasteptate pentru muzica. A fi licean e un privilegiu de care nu se bucura toti italienii de varsta lui.
In 1896, Mussolini nu-i decat elev la colegiul din Forlimpopoli; canta din trombon in fanfara, e un element turbulent si asista intr-o zi la plecarea emigrantilor in Brazilia.
Se inscrie in 1900 in Partidul socialist si timp de un an incearca sa se angajeze insa nimeni nu-l accepta. La 18 ani se dedica cu disperare aventurilor amoroase, alearga dupa fete, le poseda pe scara, in mod brutal, incercand sa-si calmeze dorinta si sa-si consume puterile, sa se potoleasca in acest soi de frenezie. Frecventeaza balurile satului, se ia la bataie. Din aceasta perioada dezordonata ii va ramane toata viata gustul gustul pentru cuceririle rapide si un sifilis prost tratat. Din fericire pentru el, in februarie 1902 este ales ca suplinitor si astfel din februarie pana in iunie va preda in scoala, va cunoaste viata de invatator, insa il plictiseste.
Nesatisfacut, in iunie 1902 se gandeste sa plece in Elvetia si o si face. In Elvetia Benito este un necunoscut care trebuie sa supravietuiasca. Munceste din greu ca zidar, indura foametea; opulenta hotelurilor de lux pentru turisti il revolta. Hainele ii sunt botite, murdare. Petrece o noapte intr-o lada sub podul mare din Lausanne si cand iese de acolo dis-de-dimineata e arestat pentru vagabondaj. Traieste intr-o saracie lucie. Dar aceasta perioada e scurta. Printre emigrantii italieni, intelectualii sunt putini. In scurt timp, Mussolini se afirma ca un revoltat curajos. In curand este remarcat. Devine secretarul Asociatiei zidarilor din Lausanne, da lectii de italiana, scrie cateva articole.
In locul mizeriei, incepe o viata boema, dezordonata si exaltata. Isi formeaza o cultura, cunoaste oameni in fata carora se afirma.
Reuseste sa se faca atat de bine cunoscut incat, la 6 aprilie 1904, este expulzat din cantonul Geneva, dupa ce a fost semnalat consulului Italiei ca anarhist. Trece in Franta, unde ramane un timp la Annemasse. Apoi se reintoarce in Italia unde isi desfisoara cadrul militar si unde da dovada de o disciplina de invidiat insa dupa eliberare isi reia viata dezordonata. In casa parinteasca acesta se indragosteste de Rachele - care are 16 ani - cea mai mica fata a Annei si care-i va deveni sotie. Rachele e blonda, gratioasa, si se vorbeste ca ar fi fiica adulterina a Annei si a tatalui lui Benito, dar lui putin ii pasa. La 1 septembrie 1910 se naste Edda, fiica lor.
Intemeindu-si altfel un camin cu Rachele, Benito nu mai cauta post de invatator. Conduce, redacteaza, pagineaza, pentru 120 de lire pe luna, ziarul socialist din Forli. Articolele lui sunt violente, anticlericale, si antireformiste: "Socialismul - scrie el - este poate cea mai mare drama care a agitat colectivitatea omeneasca." Si ia chiar parte la luptele taranesti din Romagna.
La 14 octombrie 1911, in timp ce Mussolini sta pe terasa cafenelei "Garibaldi" este arestat. Benito Mussolini este transportat la inchisoarea San Giovani in Monte, din Bologna, prezentandu-i-se opt capete de acuzare: indemn la greva insurectionala, violente impotriva agentilor autoritatii, sabotaj. O luna mai tarziu are loc la Forli procesul. Este condamnat la 6 luni inchisoare.
Faptele sale l-au ajutat sa avanseze in randurile Partidului Socialist, iar la eliberarea sa din inchisoare, in 1912, a fost numit redactor al ziarului de partid "Avanti". Stilul sau jurnalistic era agresiv si coroziv trecand cu vederea folosirea violentei si condamnand statul liberal si pe acei socialisti reformisti care vroiau sa colaboreze cu acest stat. El declara raspicat ca singura politica pe care trebuie s-o urmeze Partidul Socialist este revolutia.
Izbucnirea primului razboi mondial avea sa schimbe spectaculos cariera lui Mussolini. Partidul Socialist din care facea parte condamna razboiul ca pe o lupta imperialista dusa pe cheltuiala claselor muncitoare din Europa si cerea ca Italia sa ramana neutra. Dar Mussolini vedea conflictul ca pe un eveniment care avea sa zguduie din temelii societatea, netezind drumul spre revolutie. In noiembrie 1914, el si-a dat demisia de la "Avanti" si a infiintat o noua publicatie, "Il Popolo d Italia". Publicatia sustinea ca este socialista, dar milita pentru intrarea Italiei in razboi. Exclus din Partidul Socialist, Mussolini a acceptat acum sprijin financiar din partea unor companii, ca Fiat, care aveau de castigat din contractele pentru armament, in eventualitatea intrarii in razboi. Articolele lui au ajutat la declansarea revoltei din mai 1915 in favoarea interventiei, iar el avea sa declare mai tarziu, fara justificare, ca aceste dezordini publice au impins un guvern sovaitor in razboi.
Pentru infrangerea de la Caporetto, el dadea vina pe defetismul si incompetenta guvernului, declarand ca Italia are acum nevoie de un dictator care sa dirijeze cu reala fermitate efortul de razboi. Desi inca nu o declara public, credea ca el este omul potrivit pentru acest rol. In cursul anului 1918 el a cautat sa creeze prin publicatia lui o noua miscare menita sa promoveze atat nationalismul, cat si reforma sociala. El incerca sa atraga de partea sa soldatii care n-aveau nici o tragere de inima sa se intoarca la saracia de la sat sau de la oras dupa terminarea razboiului. In iulie 1918, el a incetat sa mai sustina ca "Il Popolo d'Italia" este socialist, afirmand in schimb ca este "ziarul combatantilor si producatorilor".
Mussolini credea ca a venit timpul sa treaca de la vorba la fapta. Asadar, in martie 1919, el a organizat intalnirea inaugurala a noii miscari, "Fasci di Combattimento", adica "Grupul de Lupta". N-au venit decat 100 de persoane la intalnirea de la Milano. Acestia reprezentau un spectru larg de vederi politice, incluzand nationalisti, republicani, anarhisti precum si pictori si poeti radicali. Nu aveau prea multe in comun, in afara de ura fata de Statul liberal si dispretul fata de retorica de luptei de clasa a socialistilor. Cu toate acestea, au reusit sa schiteze un program politic care cuprindea atat tendintele expansioniste ale Italiei, catsi urmatoarele declaratii de intentie, de orientare stangista:
O noua Adunare Nationala (se va constitui)
Proclamarea Republicii Italiene
Desfiintarea tuturor titlurilor de noblete
Desfiintarea tuturor companiilor de actiuni, industriale sau financiare. Suprimarea oricaror speculatii ale bancilor sau ale bursei.
Controlul si impozitarea averii personale. Confiscarea venitului neproductiv.
Reorganizarea productiei pe baza de colaborare si participarea directa a muncitorilor la profituri.
Renumele lui Mussolini nu se datora insa autoproclamatei sale pozitii de lider al miscarii fasciste, ci era mai degraba rezultatul stilului lui gazetaresc agresiv din ziarul "Il Popolo d Italia". Dovada esecului miscarii initiate de el pare sa fi aparut in cadrul alegerilor generale din noiembrie 1919. Nu numai ca Mussolini nu a devenit deputat, obtinand doar 5.000 de voturi din cele 270.000 validate la Milano, dar fascismul a esuat peste tot. Reprezentantii sai nu au obtinut nici macar un loc in Parlament si la sfarsitul anului existau poate doar 4.000 de adepti ai fascismului in intreaga Italie. Miscarea parea sortita pieirii. Mussolini avea totusi sa fie salvat de esecul guvernului de a-i convinge pe conservatorii italieni ca puteau sa faca fata presupusei amenintari socialiste. De unde aproape ca fusesera dati uitarii in decembrie 1919, in decurs de aproape un an, fascistii au devenit o forta puternica pe scena politica.
S-au format niste brigazi numite "squadrismo" care erau mici de cele mai multe ori si lipsite de o ideologie coerenta, dar se pricepeau sa dea foc birourilor si sa-i bata pe membrii miscarii sindicale. Adesea isi fortau dusmanii sa bea litri de ulei de ricin.
La inceputurile lor, brigazile fasciste erau formate mai ales din ofiteri demobilizati si subofiteri, precum si studenti din clasa mijlocie. Multi dintre cei recrutati erau mici fermieri, arendasi si dijmasi care, departe de a fi bogati, formau taranimea instarita. Acestia erau hotarati si nerabdatori sa aiba propriu lor pamant.
Personalitatea lui a fost cea mai pregnanta din miscarea fascista si publicatia lui facea cunoscute acticitatile fasciste. El sustinea ca fara un lider ca el fascismul ar fi lipsit de unitate caci diversele factiuni s-ar risipi. Avandu-l pe Mussolini ca lider, fascismul putea fi prezentat ca o miscare nationala avand ca icoana o noua Italie. Ziaristul Mussolini descria violenta fascista nu ca pe o simpla forma de banditism ci ca pe un rau necesar daca Italia trebuia scapata de bolsevism. "Squadrismo" era imbratisat ca o crucuiada antisocialista. In discursul tinut in fata fascistilor din Bologna in aprilie 1921 Mussolini a incercat sa creeze aceasta imagine de cruciada.
"Noi fascistii avem un program clar: trebuie sa inaintam calauziti de o colonana de foc pentru ca suntem ponegriti si neintelesi. Si oricat ni s-ar reprosa violenta, este clar ca pentru a ne face intelesi trebuie sa lovim in capetele tari pentru a le face sa rasune. Dar noi nu facem din asta o scoala, un sistem, ori, si mai rau, violenta de dragul violentei. Noi suntem violenti pentru ca asa trebuie sa fim. Dar eu va spun ca aceasta violenta necesara din partea fascistilor trebuie sa aiba o tinuta si un stil propriu, aristocratic sau daca vreti chirurgical.
Expeditiile noastre de pedepsire, toate acele acte de violenta care apar in ziare trebuie sa aiba tinuta ripostei potrivite si a revansei legitime; pentru ca suntem primii care recunoastem ce trist e ca, dupa ce am luptat cu dusmanul din afara, sa fim obligati sa luptam cu dusmanul dinauntru Socialistii au creat un stat in stat si acest stat este mai tiranic, mai neliberal si mai trufas decat cel dinainte; acesta este motivul pentru care ceea ce facem noi astazi este o revolutie care sa darame statul bolsevic, urmand sa ne rafuim apoi cu statul liberal care ramane."
In primavara anului 1922, brigazile fasciste s-au desfasurat violent in nordul si centrul Italiei atacand comitete orasenesti socialiste si proprietati ale miscariisindicale. Fragilei coalitii guvernamentale i-a lipsit vointa politica pentru a curma cu ajutorul politiei violenta unui partid care putea deveni curand partenerul sau la guvernare. In orice caz, politia nu s-a aratat dispusa sa intervina in luptele de strada - nu-i avea la inima pe socialisti si in anumite zone chiar a imprumutat arme brigazilor fasciste. Actiunile fascistilor au impresionat clasele conservatoare de mijloc, ajutandu-le sa se convinga ca fascistilor li se putea incredinta o parte din guvernare. Incepand cu acel moment, problema nu se mai punea daca fascistii sa participe sau nu la guvernare, ci mai degraba in ce conditii.
Mussolini s-a lansat in noi negocieri cu factiunile liberale, discutand ce posturi sa le fie acordate fascistilor in guvern. Nu le-a dezvaluit ca adevarata lui ambitie era sa fie prim ministru. In acelasi timp le vorbea brigazilor despre organizarea unui coup d etat. In realitate el era foarte presat sa adopte o astfel de politica - numerosi fascisti dorisera sa incerce sa puna mana pe putere la sfarsitul grevei esuate si fusese nevoie de toata autoritatea lui Mussolini ca sa-i potoleasca. El credea ca poate ajunge la putere fara o lovitura de stat, dar luand in calcul o astfel de actiune, ii facea fericiti pe adeptii lui mai radicali si ii intimida pe liberali pentru ca acestia sa-i faca concesii. La inceputul lui octombrie Mussolini a sporit presiunea incepand sa organizeze un mars asupra Romei.
Brigazile fasciste erau organizate intr-un corp voluntar de garda rationala si planuisera sa cucereasca cele mai importante orase din nordul si centrul Italiei. Aproximativ 30.000 de fascisti aveau sa se indrepte apoi spre capitala si sa preia puterea. Daca cineva le-ar fi opus rezistenta ar fi fost zdrobiti. Multi fascisti credeau chiar ca in sfarsit, puteau da lovitura. Liderul lor insa considera acest mars ca ultima arma a santajului sau politic. Mussolini parea sa fie convins ca sub o asemenea amenintare, politicienii vor fi de acord ca el sa devina prim ministru.
Continuandu-si pregatirile pentru mars, Mussolini a avut grija sa dea asigurari ca nu trebuie sa se teama de o guvernare fascista. El a evidentiat in mod special faptul ca fascismul si monarhia puteau colabora, dupa cum declara in urmatorul discurs tinut la Neapole in ajunul marsului:
"Fara indoiala ca unitatea Italiei se bazeaza din plin pe Casa de Savoia. Este la fel de neindoielnic ca monarhia italiana, din motive de origine, dezvoltare si istorie, nu se poate situa pe pozitii adverse noilor forte nationale. Nu s-a opus deloc atunci cand poporul italian - care, chiar daca era o minoritate, era o minoritate inteligenta si hotarata - a cerut si a obtinut participarea tarii lui la razboi. Ar avea vreun rost sa fie in opozitie azi, cand Fascismo nu intentioneaza sa atace regimul ci sa-l elibereze de acele suprastructuri care ii umbresc pozitia istorica si ii limiteaza expansiunea spiritului national?
Parlamentul si toate accesoriile democratiei nu au nimic in comun cu monarhia. Si nu numai atat, noi nici nu avem de gand sa-i luam poporului jucaria - parlamentul. Spunem "jucarie" pentru ca o mare parte a poporului asa pare sa-l considere. Daca nu e asa, atunci imi puteti spune de ce din 11 milioane de alegatori, 6 milioane nu se deranjeaza sa voteze? Nu avem de gand sa i-l luam."
In ultima saptamana a lui octombrie pregatirile s-au incheiat. In noapte de 27 brigazile fasciste au ocupat primaria, palatul telefoanelor si garile oraselor din nordul Italiei. In primele ore ale diminetii de 28 octombrie guvernul lui Luigi Facta a gasit in sfarsit curajul sa actioneze si l-a sfatuit pe rege sa fie de acord cu declararea starii de asediu.
Politia si fortele armate s-au pregatit sa imprastie coloanele de fascisti care se indreptau spre Roma pe cai rutiere si ferate. Tatusi, la ora 9 dimineata regele Victor Emmanuel s-a razgandit. A refuzat sa mai autorizeze declararea legii martiale care ar fi pedepdit folosirea fortei de catre fascisti. Aceasta s-a dovedit a fi o decizie fatala: era un semn ca regele nu avea incredere in guvernul sau si voia cu tot dinadinsul sa evite o explicatie violenta cu fascistii lui Mussolini.
Afland ca regele refuza sa declare legea martiala, guvernul lui Facta a demisionat. Atunci Victor Emmanuel l-a numit pe Salandra - un veteran liberal-conservator si i-a cerut sa formeze un nou guvern. Salandra a incercat sa negocieze cu fascistii oferindu-le cateve posturi ministeriale, dar curand s-a constat ca Mussolini nu voia nici mai mult nici mai putin decat postul de prim ministru chiar pentru el. Deoarece si altii lideri liberali il contestau pe Salandra in postul de prim ministru - semn al luptei continue dintre factiuni - regele si-a dat seama ca trebuie sa gaseasca un alt om care sa conduca guvernul. In lipsa unui alt candidat care sa nu fie contestat, la 29 octombrie i s-a cerut lui Benito Mussolini sa accepte postul de prim ministru al Italiei.
La 30 octombrie 1922 Mussolini a sosit la Roma pentru a fi numit oficial prim ministru al Italiei. Purtatorii camasilor negre - fascistii sai - aveau acum voie sa intre in oras si au defilat triumfal prin fata liderului lor.
Mussolini detinea cel mai inalt post politic al tarii, dar visul sau, sa aiba puterea deplina si de necontestat in propriile maini, era inca departe de a se fi realizat. Desi multi dintre purtatorii camasilor negre credeau ca revolutia era gata sa inceapa, liderul lor se arata precaut. Mai presus de orice, Mussolini era hotarat sa nu piarda avansul castigat prin "Marsul asupra Romei". Inca nu-si putea asigura puterea suprema dar va continua sa foloseasca amenintarea cu violenta fascista pentru a intimida Parlamentul.
Multi vor ramane convinsi cel putin pana spre sfarsitul lui 1924 ca Mussolini ar putea fi "transformat" intr-un prim ministru respectabil, chiar traditional si ca miscarea lui si-ar putea gasi un loc in cadrul regimului. Aceasta a fost o eroare fatala. Cand acesti politicieni si-au dat seama ce greseala facusera, era deja prea tarziu - dictatura era deja instalata in buna masura, Parlamentul, era din ce in ce mai lipsit de sens iar inpotrivirea pe fata era extrem de riscanta.
Camera i-a dat un vot de incredere si i-a conferit puteri extraordinare pentru o perioada de 12 luni. Mussolini a trecut apoi la consolidarea pozitiei sale. In decembrie a incercat sa-si sporeasca autoritatea asupra propriului partid, infiintand Marele Consiliu Fascist. Acesta trebuia sa fie organul suprem din cadrul miscarii, discutand propuneri pe care avea sa le supuna atentiei guvernului. El a mai transformat brigazile fasciste intr-o militie nationala platita de stat. Avea acum o armata particulara de peste 30.000 de oameni pe care continua sa-i foloseasca pentru a-si intimida potentialii adversari.
Increzator in sprijinul substantial al conservatorilor, al multor catolici si al majoritatii liberalilor, Mussolini a introdus un proiect de lege pentru reforma sistemului electoral. Acesta propunea ca partidul politic care obtine cele mai multe voturi in alegerile generale, cu conditia ca aceasta sa reprezinte un sfert din totalul voturilor validate, sa primeasca doua treimi din locurile din Camera Deputatilor. Aceasta era o idee revolutionara. Primul ministru a neglijat, desigur, sa spuna ca daca proiectul devenea lege, indepartarea fascistilor de la putere ar deveni imposibila. Odata ce comanda era data, btigazile fasciste aveau sa distruga tipografiile ziarelor ostile si sa impiedice fizic alegatorii opozitiei sa ajunga la cabinele de votare. Ca ministru de interne, Mussolini ar fi putut cere politiei sa nu intervina cand fascistii faceau prapad. Posibilitatea de a fassifica alegerile era favorizata de faptul ca ministrul promovase simpatizanti fascisti in pozitii importante din administratia locala.
Sprijinit fiind pe pozitie de aceste interese conservatoare, Mussolini a trecut la preintampinarea oricarei pozitii. In iulie 1924 el a introdus cenzura presei si in luna care a urmat a interzis intalnirile partidelor politice din opozitie. Intr-un discurs tinut la 3 ianuarie 1925 a spus in fata Parlamentului ca isi ia responsabilitatea tuturor actiunilor fasciste de pana la aceea data:
"Declar in fata intregii Italii ca imi asum intreaga raspundere pentru tot ce s-a intamplat Daca fascismul a ajuns sa insemne doar ulei de ricin si bastoane de cauciuc in loc sa fie o pasiune superba care sa-i anime pe cei mai buni tineri ai Italiei, eu sunt de vina Italienii vor liniste si pacesi sa-si vada de treaba lor. Am sa le ofer toate acestea cu dragoste daca se poate, prin forta, daca e nevoie."
El dadea acum semnalul ca va lua masurile necesare sa-si asigure o si mai mare putere. Chiar si acum discursul sau a fost primit cu urale in Camera. Mussolini si-a creat dictatura avand o majoritate neta in Parlament si fiind incredintat ca regele nu va intreprinde nimic impotriva lui.
Ultimele retusuri au fost aduse dictaturii in 1928 cand regele si-a pierdut dreptul de a-l alege pe primul ministru. Pe viitor, Marele Consiliu Fascist, aflat sub controlul lui Mussolini, va alcatui o lista de posibili candidati, iar regele va alege din aceasta lista.
Pana la 1926 Mussolini isi implineste visul de a deveni dictatorul Italiei. Putea face legi dand pur si simplu decrete. Parlamentul era in totalitate sub controlul sau - el incetase sa mai fie un forum pentru dezbateri si devenise un simplu amfiteatru in care deciziile lui puteau fi aplaudate de sustinatorii si simpatizantii fascistilor.
Avand astfel pozitia asigurata, Mussolini a pornit sa-si creeze statul fascist. Acest stat trebuia sa fie o dictatura personala, deoarece telul sau principal era sa mentina si sa-si amplifice propria lui putere. Ca sa-si atinga scopul, el a incurajat un cult al personalitatii care ii scotea in evidenta geniul, puterea si faptul ca era de neinlocuit ca lider al natiunii. A incercat sa-si consolideze pozitia cautand sa stabileasca relatii constructive cu grupuri puternice de interes, in special Biserica, industriasii si fortele armate.
Italia creata de Mussolini era un stat in care el avea ultimul cuvant. Grupurile de interes, vechile institutii guvernamentale si partidul fascist luptau intre ele pentru autoritate, dar contau pe Mussolini pentru a face dreptate si pentru a lua hotararile finale. Fara el guvernul nu putea functiona si regimul se prabusea.
Cultul lui Mussolini sau "il Duce" cum avea sa fie tot mai bine cunoscut, incepuse in 1926. Se intentiona sa se construiasca sprijinul popular pentru dictator si pentru a-i coplesi pe potentialii sai oponenti, scotand in evidenta presupusele sale talente, aproape supraomenesti. El trebuia sa fie infatisat nu ca un politician oarecare ci ca mantuitorul Italiei, un barbat ales de destin pentru a mantui tara de amenintarea socialista si de politicienii democrati corupti si care sa-i redea Italiei maretia. El era un nou Ceyar - un om genial, un om de actiune, un om de cultura, un om de stat cu renume mondial, devotat renasterii Italiei.
Regimul folosea toate metodele de propaganda pe care le avea la dispozitie pentru a-si transmite mesajul. Ziare aflate sub controlul statului ii laudau marinimia si mai ales se mandreau citand parerile unor admiratori straini, mai ales daca erau oameni de stat importanti. Se povestea ca Mussolini era atat de devotat muncii sale incat trudea pana la 20 de ore pe zi in slujba guvernului. Lumina din biroul lui ramanea aprinsa aproape toata noaptea in sprijinul acestei afirmatii si pentru a masca faptul ca in realitate dictatorul se culca destul de devreme.
Ziarele mai sugereau ca il Duce era infailibil. Umbla o vorba ca "Mussolini are intotdeauna dreptate", idee pe care dictatorul o incuraja cu afirmatii de genul "de multe ori as vrea sa ma insel, dar pana acum nu s-a intamplat niciodata asa si evenimentele s-au petrecut chiar asa cum am prevazut eu".
Il Duce era foarte dornic sa fie infatisat ca un om curajos, puternic si atletic - un model pentru toti barbatii italieni Reviste si ziare publicau fotografii cu Mussolini calare pe cal, bucurandu-se de sporturile de iarna, conducand masini in mare viteza sau pilotand avioane. Se intretinea o imagine de tinerete eliminandu-se orice referiri la varsta sau la faptul ca trebuia sa poarte ochelari.
Tate acestea nu-l multumeau insa pe deplin; dictatorul tinea foarte mult sa fie vazut ca un om de cultura. Ca urmare, s-a facut cunoscut faptul ca citise si isi insusise toate cele 35 de volume ale Enciclopediei Italiene si mai citise si aproape totii clasicii literaturii europene, inclusiv operele complete ale lui William Shakespeare.
Nu se stie sigur pe cati i-a pacalit Mussolini prin "Cultul ducelui". Multi, poate cei mai multi au fost extrem de sceptici, dar pe multi italieni i-a facut sa creada ca nu se putea concepe alta varianta in afara de regimul fascist. Volumul colesitor al propagandei care proslavea puterea si geniul lui Mussolini a franat o potentiala opozitie. In aceasta directie, cultul personalitatii si-a atins cu siguranta scopul.
Obiectivul principal al Ducelui era sa-si mentina si sa-si consolideze puterea, iar actiunile sale pe plan intern i-au adus un sprijin public substantial.
Cand a venit la putere in 1922, Mussolini nu avea un program de politica externa precis conturat. Era clar ca renuntase complet la parerile antiimperialiste si antirazboinice din tineretea sa, dar nu era clar in ce masura adoptase parerile aliatilor sai politici - nationalistii. El sprijinise convingator intrarea in primul razboi mondial si condamnase rezulatatele tratatului de pace - "victorie mutilata" - dar nu era limpede in ce fel vedea revizuirea acestor rezultate.
Nu exista un "plan general" de politica externa, dar in primele luni de guvernare, noul prim ministru a inceput sa contureze un obiectiv general - in cuvintele sale "sa faca din Italia o mare putere, respectata si de temut". Italia trebuia sa obtina acest statut de mare putere prin intarirea armatei, intriga diplomatica, si, daca era cazul, chiar prin razboi. Intr-o buna zi, Italia trebuia sa fie puterea dominanta in zona mediteraneana, sa-si dezvolte si chiar sa-si extinda imperiul colonial in Africa, iar Balcanii sa constituie sfera ei de influenta. Il Duce avea sa fie arhitectul acestorlucrari in decursul carora el avea sa faca din italieni un popor mai energic si mai egresiv. A risipit sume imense de bani pe conflictele coloniale si a tarat Italia intr-un razboi mondial dezastruos, care a avut ca rezultat prabusirea fascismului, izbucnirea razboiului civil si chiar moartea Ducelui.
Opinia publica era impartita in privinta deciziei de a intra in razboi in iunie 1940. Multi italieni aveau retineri in acest sens, dar un numaar destul de mare sperau intr-o victorie rapida si profitabila. Acest optimism s-a destramat curand odata cu infrangerile din Grecia si Egipt. Au fost dezamagiti mai ales acei italieni care crezusera in propaganda fascista despre o armata de "opt milioane de baionete" si forte aeriene care sa "intunece soarele", atunci cand si-au dat seama de haosul organizatoric, armamentul invechit si saracia instructiei militare. Spre sfarsitul anului 1940 populatia Italiei se saturase de razboi pana peste cap. Increderea in infaibilitatea Ducelui le fusese serios zdruncinata. In cursul anilor 1941 si 1942 a crescut si mai mult dezamagirea populatiei italiene, pe masura ce infrangerile veneau una dupa alta, lipsurile cresteau si programul de lucru se prelungea. Gruparile din opozitie, de la comunisti la catolici, incepusera sa isi exprime nemultumirea. Regimul era perfect constient de aversiunea profunda fata de razboi si de dispretul tot mai mare fata de Duce.
Spre sfarsitul anului 1942, fruntasii fascisti, mai cu seama ginerele sau Ciano, inclinau sa faca pace. Stiind ca acesta nu va accepta, el a fost prezentat regelui iar apoi arestat. Odata cu demiterea lui Mussolini s-a prabusit si regimul fascist.
A fost eliberat de germanii din luxoasa sa inchisoare din muntii Apenini, avand sa traiasca ultimii doi ani ca un conducator marionetaal unei Italii de nord dominate de germani. Singura lui consolare a fost ca se putea razbuna pe cei care votasera impotrica lui.
La inceputul anului 1945 fortele naziste erau in plina retragere catre granita cu Austria. Mussolini incerca sa se refugieze insotit de un grup tot mai restransi de adepti. La 25 aprilie el s-a alaturat unui grup de soldati germanicare se indreptau spre Austria, imbracand o uniforma germana ca sa nu fie recunoscut. La Dongo, pe malul lacului Garda, grupul a fost oprit de partizanii comunisti italieni. Il Duce a fost recunoscut. La 28 aprilie partizanii l-au executat pe el si pe amanta lui, Clara Petacci. Cadavrele lor au fost duse la Milano unde au fost spanzurate de picioare de acoperisul unui garaj, spre batjocura populatiei.
Concluzii
La zece ani dupa intrarea Italiei in primul razboi mondial, regimul liberal s-a prabusit si a fost inlocuit de o dictatura fascista. Problema istorica principala a intregii perioade a fost sa se explice felul in care fascismul, aparut ca ideologie abia in 1919, si nesemnificativ din punct de vedere politic pana in 1921, a reusit sa distruga un sistem politic care dura de 50 de ani.
