Obiectivul principal al Ducelui era sa-si mentina si sa-si consolideze puterea, iar actiunile sale pe plan intern i-au adus un sprijin public substantial.
Cand a venit la putere in 1922, Mussolini nu avea un program de politica externa precis conturat. Era clar ca renuntase complet la parerile antiimperialiste si antirazboinice din tineretea sa, dar nu era clar in ce masura adoptase parerile aliatilor sai politici - nationalistii. El sprijinise convingator intrarea in primul razboi mondial si condamnase rezulatatele tratatului de pace - "victorie mutilata" - dar nu era limpede in ce fel vedea revizuirea acestor rezultate.
Nu exista un "plan general" de politica externa, dar in primele luni de guvernare, noul prim ministru a inceput sa contureze un obiectiv general - in cuvintele sale "sa faca din Italia o mare putere, respectata si de temut". Italia trebuia sa obtina acest statut de mare putere prin intarirea armatei, intriga diplomatica, si, daca era cazul, chiar prin razboi. Intr-o buna zi, Italia trebuia sa fie puterea dominanta in zona mediteraneana, sa-si dezvolte si chiar sa-si extinda imperiul colonial in Africa, iar Balcanii sa constituie sfera ei de influenta. Il Duce avea sa fie arhitectul acestorlucrari in decursul carora el avea sa faca din italieni un popor mai energic si mai egresiv. A risipit sume imense de bani pe conflictele coloniale si a tarat Italia intr-un razboi mondial dezastruos, care a avut ca rezultat prabusirea fascismului, izbucnirea razboiului civil si chiar moartea Ducelui.
Opinia publica era impartita in privinta deciziei de a intra in razboi in iunie 1940. Multi italieni aveau retineri in acest sens, dar un numaar destul de mare sperau intr-o victorie rapida si profitabila. Acest optimism s-a destramat curand odata cu infrangerile din Grecia si Egipt. Au fost dezamagiti mai ales acei italieni care crezusera in propaganda fascista despre o armata de "opt milioane de baionete" si forte aeriene care sa "intunece soarele", atunci cand si-au dat seama de haosul organizatoric, armamentul invechit si saracia instructiei militare. Spre sfarsitul anului 1940 populatia Italiei se saturase de razboi pana peste cap. Increderea in infaibilitatea Ducelui le fusese serios zdruncinata. In cursul anilor 1941 si 1942 a crescut si mai mult dezamagirea populatiei italiene, pe masura ce infrangerile veneau una dupa alta, lipsurile cresteau si programul de lucru se prelungea. Gruparile din opozitie, de la comunisti la catolici, incepusera sa isi exprime nemultumirea. Regimul era perfect constient de aversiunea profunda fata de razboi si de dispretul tot mai mare fata de Duce.
Spre sfarsitul anului 1942, fruntasii fascisti, mai cu seama ginerele sau Ciano, inclinau sa faca pace. Stiind ca acesta nu va accepta, el a fost prezentat regelui iar apoi arestat. Odata cu demiterea lui Mussolini s-a prabusit si regimul fascist.
A fost eliberat de germanii din luxoasa sa inchisoare din muntii Apenini, avand sa traiasca ultimii doi ani ca un conducator marionetaal unei Italii de nord dominate de germani. Singura lui consolare a fost ca se putea razbuna pe cei care votasera impotrica lui.
La inceputul anului 1945 fortele naziste erau in plina retragere catre granita cu Austria. Mussolini incerca sa se refugieze insotit de un grup tot mai restransi de adepti. La 25 aprilie el s-a alaturat unui grup de soldati germanicare se indreptau spre Austria, imbracand o uniforma germana ca sa nu fie recunoscut. La Dongo, pe malul lacului Garda, grupul a fost oprit de partizanii comunisti italieni. Il Duce a fost recunoscut. La 28 aprilie partizanii l-au executat pe el si pe amanta lui, Clara Petacci. Cadavrele lor au fost duse la Milano unde au fost spanzurate de picioare de acoperisul unui garaj, spre batjocura populatiei.
