MOMENTELE DE GLORIE SI SUFERINTA ALE JAPONIEI DIN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

Japonia,’Tara Soarelui rasare’ a prezentat mereu un viu interes atat pentru oamenii de stiinta cat si pentru oamenii de rand a caror atentie a fost atrasa de operele literare scrise pe aceasta tema. Aceste romane ne prezinta Japonia din cele mai variate puncte de vedere, dar toate ne deschid o fereastra catre o lume cu totul diferita si ne imbogatesc vocabularul cu termeni noi : taifun, samurai, gheise, harakiri, seppuku sau kamikaze, care mai nou este folosit cu un inteles extins, el fiind aplicat nu numai japonezilor ci si arabilor care isi sacrifica propria viata pentru a indeplini unele misiuni. Lectura tuturor acestor carti, de la banala carte a lui Thomas Raucat ‘Aventura in Japonia’, la exotica ‘Doamna Crizantema’ a lui Pierre Loti releva a Japonie incantatoare, fantastica si stranie in acelasi timp, cu munti ridicati din plina mare, cu pagode din lemn lacuit, ascunse in paduri de pin cu ramuri ciuntite, cu case din bambus si hartie, inconjurate de gradini minuscule, infiorate de parfumul florilor de sakura, o lume misterioasa si exotica, populata de samurai cruzi, vesnic invrajbiti si inclestati intr-un cortegiu neintrerupt de crime sangeroase, o tara a placerilor rafinate, cu gheise fermecatoare, ce-si bovarizau destinul nefericit in drame dulcege, cu iz provincial.

Toate acestea, avand o baza cat de cat reala, alaturi de alte evenimente care au facut ca istoria acestei tari sa fie unica, au contribuit de-a lungul anilor la formarea spiritului nipon, acest spirit care ne atrage de fapt atentia intotdeauna si care se pare ca nu a disparut nici in zilele noastre cand Japonia este inconjuarata de tehnologia de ultima ora, dar care stie sa se intoarca la vechile traditii in timp de sarbatoare.

Din punct de vedere istoric evolutia Japoniei nu seamana cu a altor state, dar care nu au impiedicat-o sa ajunga astazi in topul celor mai dezvoltate state din lume. Intregul decalaj a pornit inca din paleolitic cand aceste teritorii erau acopetite se ape; abia cand Europa trecea prin neolitic, rasaritul lungilor coaste extreme ale Asiei de azi semana cu spinarea de munti a unei iguane fantastice, amorrtita la marginea unui ocean rotund si intins, plin ochi de apa. In timpul ce s-a scurs incepand cu secolul III i.e.n. cand se evidentiaza prezenta grupurilor de pescari si agricultori schimbarile nu au fost semnificative. Pana in anul 1868, anul initierii revolutiei Meiji, Japonia se prezenta ca un stat agricol cu oranduiri feudale care alesese izolarea fata de celelate state ale lumii. Aceasta izolare nu a fost cauzata doar de situatia sa insulara ci si datorita manifestarii fenomenului politic din interior. Departe de a proceda la fel ca Marea Britanie, care se afla in aceeasi situatie ca si Japonia, dar de cealalta parte a lumii si care a ramas deschisa catre lume, Japonia si-a impus claustrarea, inchizand portile tuturor veacurilor la rand sau deschizandu-le cu teama, limitat, anihilandu-si propria-si ‘ospitalitate’. Aceasta a determinat o evolutie sui generis a istoriei, a relatiilor sociale, a culturii, a spiritului, o mentinere a statuquo-ului din primul mileniu pana in penultimul secol al celui de-al doilea mileniu al istoriei, respectiv o mentinere a relatiilor feudale, in formel tipice ale evului mediu japonez. Aceasta fiind prima particulitate ce poate fi aplicata poporului japonez, o a doua ar purtea rolul important pe care l-a jucat si il joaca trecutul in prezentul acestui popor. Putine tari din lume au pastrat atat de puternic amprentele trecutului. Un exemplu este shintoismul, cultul stramosilor, de fapt cultul acestui trecut national. Daca religiile se degradeaza pe masura ce stiinta progreseaza, shinto nu este atins pentru ca esenta lui nu este mistica. Shinto este usa prin care japonezul intra in contact cu trecutul, cu strabunii lui. 18988exv28jkq9z

Ceea ce face subiectul acestei lucrari este faptul ca Japonia dupa, un trecut prezentat mai sus a reusit ca intr-o perioada de numai 40 de ani sa se alinieze marilor puteri ale lumii dar in stilul sau propriu.Evolutia ei dupa revolutia Meiji este considerata ca un miracol, ca ‘unul din faptele cele mai surprinzatoare ale istoriei’. Unicitatea acestei ere rezulta din imbinarea originala intre dinamismul modernizarii si suportului solid al traditiei, imobil la prima vedere, reunind insa energii in stare latenta, care puteau fi catalizate de aceeasi forta care le infransese pana atunci. Cert este faptul ca la sfarsitul acestei ere Japonia nu numai ca nu mai era un stat izolat ci unul care avea mari ambitii in Pacific si care il vor implica in mari conflicte si mai ales in al doilea razboi mondial.

Pentru Japonia cel de-al doilea razboi mondial a inceput oarecum in anii `30 cand aceasta, condusa de un partid militar a intreprins unele raiduri in China de Nord, raiduri a caror amploare a crescut pana la un razboi in toata regula dus impotriva Chinei dar care era nedeclarat. Dar adevaratul inceput a fost atacul de la Pearl Harbor din dimineata zilei de 7 decembrie 1941. Deteriorarea relatiilor dintre S.U.A si Japonia dateaza in principal din momentul emiterii Actului de Control al Exportului din 2 iulie 1940 care autoriza presedintelui sistarea exportului de materiale de razboi. In septembrie acelasi an a fost anuntat faptul ca Japonia nu mai putea cumpara fier vechi. In acest moment ambasadorul Japoniei Kensuku Horinouchi a protestat in fata Departamentului de Stat clasificand aceste acte ca fiind „neprietenesti”. Pana in iarna dintre 1940-1941, Japonia nu mai putea cumpara arme, produse petroliere, utilaje, fier, fier, zinc, aluminiu sau alte materiale strategice de pe piata americana. Olanda si Marea Britanie s-au alaturat Statelor Unite si au intrerupt legaturile comerciale cu Japonia. In aceasta situatie Japonia era nevoita sa apeleze la bogatiile Indoneziei, mai ales la titeiul acesteia. In aceasta privinta Statele Unite prevenisera Japonia sa nu-si extinda influenta in Pacific caci vor interveni. In martie 1941, ambasadorul Kichisubaro Nomura a declarat la Washington preocuparea Japoniei fata de embargoul american, fiind de parere ca nu vor mai exista alte actiuni militare ale Japoniei decat acelea fortate de aplicarea embargoului. Cu alte cuvinte ambasadorul sublinia ca Japonia nu era agresoarea, ci toate intreprinderile facute se datorau embargoului. In timpul acestui conflict diplomatic, in iulie 1941 Japonia a transferat o serie de forte militare in sudul Indochinei. Pe 26 iulie presedintele Roosevelt a emis un ordin prin care erau sistate orice legaturi economice intre cele doua state. Pe 17 august presedintele american a dat Japoniei prin ambasadorul ei un ultimatum prin care spunea ca, daca Japonia mai intervine in orice alta tara din imprejurimi, Statele Unite vor fii obligate sa ia orice masura pentru a-si asigura securitatea.. Cand la mijlocul lunii noiembrie Saburo Kurusu a sosit in Statele Unite cu misiunea de a-l ajuta pe ambasadorul Nomura sa gaseasca o alta formula de pace, misiunea sa nu a fost primita cu un sentiment de usurare ci a intarit ideea ca amenintarea din Pacific era doar o cacialma.

Dar la Tokyo decizia intrarii in razboi fusese luata. Pe 5 noiembrie, cu 9 zile inainte ca Kurusu sa fi sosit in Statele Unite cabinetul si inaltii demnitari ai armatei si marinei, la o intrunire ce a avut loc in prezenta imparatului, ajunsesera la un consens: vor incepe ostilitatile daca pana pe 29 noiembrie nu se ajungea la un acord satisfacator cu Statele Unite. Acest plan de razboi era cel mai mare facut de un singur stat vreodata. Prima miscare avea sa fie un atac surpriza asupra flotei americane de la Pearl Harbor, in acelasi timp cu o invazie a Thailandei si atacuri aeriene asupra Malayei o parte din actuala Malaezie si Luzon; acestea trebuiau sa fie urmate de cucerirea Filipinelor, Malayei, Burmei, Indiilor Orientale daneze si al altor insule din Pacific. Daca flota de razboi americana putea fi invinsa dintr-o singura lovitura era considerat ca Japonia isi putea mentine vastul imperiu exploatand bogatele resurse ale tinuturilor capturate. Marina japoneza era mai puternica decat flota americana, aceasta din urma fiind slabita de recentele transferari in oceanul Atlantic; dar totusi armata japoneza era atat de solicitata in China, Manciuria si Coreea incat nu a putut sa ofere decat 11 divizii si 700 de avioane pentru atacul din sud. In perioada 10-18 noiembrie flota nipona a fost mutata la bazele de unde avea sa atace; ordinul final de atac asupra bazei Pearl Harbor a fost dat pe 2 decembrie. In dimineata zilei de 7 decembrie Pearl Harbor dormea, ce exceptia catorva militari care erau de cart. Din flota americana, acolo se aflau 7 nave mari de razboi ancorate la dane si una la doc, 8 cuirasate, 41 de distrugatoare si 5 submarine. Toate cele 3 portavioane erau plecate in diferite misiuni. Aceasta aliniere a flotei nu oferea nici un indiciu asupra vreunor pregatiri de razboi. Fortele aeriene japoneze nu au fost detectate si la 6 dimineata, ora locala, ele se aflau deja deasupra insulei. Misiunea a fost formata din 3 etape: primul val format din 189 de avioane a pornit de pe portavioane si pe la 7.50 ele au trecut pe deasupra punctului de control Oahu, indreptandu-se catre bazele aeriene Hicham Field, Wheeler Field si insula Field, unde avioanele americane erau stationate. In acest timp 40 de aruncatoare de torpile, urmate de 50 de aruncatoare de bombe orizontale continuau sa atace flota. In urma lor veneau 50 de avioane de lupta care trebuiau sa anihileze orice aeronava americana care incerca sa contraatace. Aceasta imensa fota militara si-a efectuat misiunea in numai cateva minute si dupa doar o ora, al doilea val a intrat in actiune, val format din 54 de aruncatoare de bombe orizontale si 81 de aruncatoare de bombe de adancime, 36 de avioane de lupta care sa distruga definitiv ceea ce primul atac nu reusise. Un al treilea atac de o mai mica anvergura a fost respins de atacurile antiaeriene pe la 9.15. dar si numai primul val ar fi fost de ajuns pentru a oferi un avantaj in prima sa runda de cuceriri. In total fusesera nimicite 19 nave de razboi. Din 202 aeronave ce apartineau marinei doar 52 mai putea zbura. Vietile a 2086 de ofiteri marini fusesera curmate. Si armata a pierdut 237 de oameni si a fost incapabila temporar sa-si foloseasca bazele aeriene si o mare parte din aeronave.

Intr-o ora si 45 de minute japonezii distrusesera centrul flotei americane si avantajul pozitiei strategice din Pacific. In confuzia creata de atacul de la baza navala, japonezii au putut sa se retraga la bazele lor militare la fel cum aparusera- nedetectati. In acelasi timp au fost atacate si cucerite insulele Guam si Wake. Doar la Midway armata japoneza a fost in mod clar invinsa. xk988e8128jkkq

In scurt timp Japonia si-a asigurat suprematia in Pacific. Debarcarea japonezilor in Filipine a fost precedata de raiduri aeriene, o bombardare sistematica a campurilor militare si cu aducerea in zona a numeroase unitati militare incepand cu 7 decembrie. Japonia a reusit cucerirea Manilei, capitala Filipinelor, iar generalul MacArthur aflat la conducerea armatei mixte americanoasiatice si-a retras oamenii in stare de asediu in peninsula Bataan, cea care urma sa devina un punct de rezistenta. Dupa aceasta victorie, japonezii si-au indreptat atentia spre insula Midanao si celelalte insule din sud. Dar actiunile japonezilor pot mai degraba fi numite asedii incetinite decat atacuri propriu-zise. Mai multi aparatori mureau din cauza bolilor sau a foametei decat din pricina atacurilor. Tot pe 7 decembrie au fost atacate si Malaya si Hong-Kong-ul, dar acestea au fost condamnate de la bun inceput. Japonezii au inceput prin atacurile aeriene. Pe 18-19 decembrie japonezii au invadat Hong-Kongul dupa ce in prealabil cucerisera Peninsula Kowloon, iar de Craciun garnizoana capitula. Avand bazele in Indochina, fortele aeriene japoneze au atacat Malaya de nord incepand din 7 decembrie. Sub escorta navala, expeditiile japoneze au fost indreptate spre partea estica a Malayei de Nord, au capturat doua porturi si au redeschis bazele militare aeriene. In acelasi timp flota japoneza a ajuns pana la gura fluviului Menan iar trupele de uscat au ocupat Bangkok-ul, fortand statul Siam sa semneze un tratat de alianta cu Japonia pe 21 decembrie. Din porturile estice flota nipona s-a extins spre sud si vest. Pe 2 decembrie Marea Britanie a incercat, prin acostarea a 2 puternice nave engleze in Singapore, sa garanteze securitatea navala din zona. Pe 9 decembrie acestea aveau sa navigheze spre Kuantan unde se raportase o aterizare a trupelor nipone, dar acestea au pornit fara nici o acoperire aeriana si astfel au putut fi imediat scufundate de mai multe randuri de aeronave japoneze. Dintr-o singura lovitura Japonia a reusit sa schimbe balanta puterii navale, nu numai in Pacific ci si in Oceanul Indian. Protestul englez a fost mai mult formal decat eficient.

Prin atacul lor asupra Burmei, japonezii i-au atras si pe chinezi in razboi, acestia luptand alaturi de britanici. Dar japonezii erau de neinvins. Intai au ocupat nordul Brumei si mai apoi si sudul, taind calea de acces a chinezilor. Trupele britanice au fost nevoite sa se retraga in India, care devenea la randul ei amenintata. Pe 4 aprilie 1942 o unitate formata din 3 nave de razboi, 5 portavioane, insotite de cuirasate si distrugatoare au intrat in golful Bengal si au atacat Ceylonul, multe nave de razboi britanice fiind scufundate. Submarinele japoneze au facut ravagii in randul flotei britanice aflata in golful Bengal, acestia grabindu-se sa plaseze intariri in est pentru a apara India si Oceanul Indian. Doar ploile musonice au reusit stoparea expansiunii japoneze spre vest.

In timp ce cucereau Filipinele, Malaya si Burma erau de asemenea implicati in cucerirea insulelor Borneo, Tarakan, Celebes, Timor, Bali si Ceram. Superioritatea lor navala le-a usurat misiunea. Pe 14 februarie 1942, Sumatra a fost invadata si Palemberg a fost ocupat, singura rezistenta venind din partea trupelor de guerila care au fost si ele in scurt timp invinse. O alta insula care a fost in scurt timp cucerita a fost Java, care apartinea danezilor. Acestia isi trimisesera o mare parte din flota in ajutorul britanicilor si cu fortele ramase nu au putut sa tina piept japonezilor decat 10 zile.

Din bazele lor aflate in insulele Caroline si Marshall, japonezii au avansat spre insulele Gilberts din centrul Pacificului si in Noua Guinee si insulele Solomon impreuna cu arhipelagul Bismarck in sud-vest. Pe 23 ianuarie au sosit in Noua Britanie, au ocupat Rabaul. Mai apoi Bougainvill le-a cazut in mana. In martie a inceput incercarea lor de a cuceri Noua Guinee prin debarcarea lor in Salamaua si Lae.

Toate aceste evenimente au precedat capitularea Filipinelor in aprilie. Inaintarea japonezilor a fost favorizata si de bolile si foametea ce au cuprins linia de lupta Bataan, singura care statea in calea Japoniei. Armamentul din dotarea acestora aparatori au devenit inutile caci japonezii atacau pe caile aeriene.

Dar, dupa cum era de asteptat japonezii trebuiau sa cunoasca si un adversar pe masura lor. Toate aceste victorii au fost obtinute in special datorita suprematiei lor navale si conditiilor grele la care erau supusi cei ce le tineau piept. Boala si foametea le-au fost aliati, ei chiar au intrerupt aprovizionarea cu apa in Singapore, singurul inamic eficient fiind clima Indiei, acele ploi musonice ce au impiedicat extinderea lor spre vest.

Dupa atacul de la Pearl Harbor, americanii au inceput refacerea flotei iar cele 3 portavioane care nu au fost afectate au reprezentat o baza de pornire. Pe un singur portavion incapeau aproximativ 80 de avioane, o unitate care daca era bine echipata putea face fata unui atac japonez.

Primele atacuri ale americanilor in Pacific s-au soldat cu mici victorii care nu promiteau prea multe dar care au fost obtinute strategic si care au ajutat Statele Unite sa preia controlul in Pacific.

Totul a inceput pe 1 februarie cu un portavion care a intreprins mai multe raiduri in insulele Marshall si Gilberts. Apoi, la scurt timp s-au succedat si celelalte preluari: Rabaul in Noua Britanie, insulele Wake, insulele Marcus, aflate la 1200 de metri sud de Tokyo, Yokohama, Nagoya si alte puncte la sud de Honshu.

In spatele acestor operatiuni minore, Statele Unite si-au consolidat linia de aprovizionare din Australia prin crearea unui lant de baze ce se intindea prin tot Pacificul; Insula Johnson a fost transformata in baza aeriana si insulele Christmas, Fanning si Canton au fost preluate si organizate.

Batalia de la Marea de Corali. Japonezii erau hotarati sa inainteze si mai mult in Noua Guinee, Noua Britanie si insulele Solomon. Cand pe 3 mai, japonezii au pornit in ocuparea Tulagi, de pe insula Florida, in Marea de Corali a patruns portavionul american Yorktown, impreuna cu 3 cuirasate si 6 distrugatoare, carora pe 5 mai li s-au alaturat o alta unitate formata dintr-un portavion, 7 cuirasate mari si 2 mici si 9 distrugatoare. In dimineata zilei de 7 mai, avioanele de pe cele 2 portavioane americane au scufundat portavionul japonez Shoho. A doua zi a avut loc adevarata confruntare si desi cele doua portavioane americane au fost grav avariate si evacuate, batalia din Marea de Corali a fost o victorie decisiva a americanilor, fiind pentru prima data cand o mare unitate japoneza a fost avariata si fortata sa se retraga.

Batalia de la Midway. Pe 3 iunie, aeronavele americane ce patrulau in largul insulei Midway au observat o unitate militara japoneza care se indrepta spre est cu scopul capturarii insulei, acesta fiind primul pas spre cucerirea posesiunilor americane din Pacificul Central. Fortele japoneze erau impartite in doua grupuri, primul alcatuit din 4 portavioane escortate de alte nave de razboi, iar la doilea din cuirasate si unitati amfibie, necesare capturarii insulei. Prima lovitura a avut loc in dimineata zilei de 4 iunie, iar japonezii au fost intampinati la mal de unitati terestre si garnizoana de aparare care fusesera alertate si care au ripostat cu foc continuu, nimerind unele nave de razboi si 2 portavioane. Cu data de 5 iunie a inceput infruntarea directa dintre americani si japonezi, pierderile fiind mari de ambele parti, insa aceasta au asigurat suprematia americanilor in Pacificul Central.

Datorita faptului ca au obtinut o victorie decisiva la Midway, americanii au pornit intr-o mare ofensiva in Pacific. Principala problema a unei ofensive in Pacific pentru americani era strapungerea triunghiului de garnizoane japoneze aparate pe cai aeriene, situate in insulele cucerite de niponi. In timp ce planurile erau intocmite, japonezii inaintau si mai mult in Noua Guinee si in iulie 1942 si-au debarcat fortele pe coasta nordica a insulei Guadalcanal, in sudul insulelor Solomon. Deoarece acestea reprezentau o amenintare pentru posesiunile americane din Noua Guinee si Noile Hebride, o expeditie americana marina, formata in Noua Zeelanda, a navigat sub protectia a 3 portavioane, a debarcat in Florida si Guadalcanal pe 7 august si au preluat repede controlul pe cea din urma, pregatind-o de aparere. Aici s-a desfasurat un razboi crud ce a durat aproape 6 luni, scopul acestuia fiind cucerirea unei mare parti din insulele Solomon. In Batalia din Marea Savo trupele americano-australiene au pierdut 4 portavioane, dar in cele din urma japonezii s-au retras. Pe 23 august un puternic convoi japonez a fost interceptat de americani in timp ce incerca sa aduca intariri in zona. Aceste lupte din insulele estice ale Solomonului au durat 3 zile la sfarsitul carora convoiul a fost nevoit sa se retraga. Dar japonezii au insistat si la 4 zile dupa infruntarea de la Capul Sperantei de pe 11-12 octombrie, ei au debarcat puternice intariri pe insula. Si americanii au mai adus aici inca o garnizoana de infanterie si campania s-a transformat imediat intr-o criza. Principalele lupte pe insula au durat pana pe 15 noiembrie, cand a devenit clar ca victoria apartinea americanilor. Luptele au mai continuat si dupa aceea dar, din garnizoana militarii japonezii au dezertat. Pentru a indeparta pericolul japonez de Australia, americanii au cucerit de la japonezi Noua Guinee in ianuarie.

La 26 iulie 1943 a fost publicata Declaratia de la Potsdam, prin care s-a cerut Japoniei capitularea imediata si neconditionata. Guvernul de la Tokyo a respins cererea , desi erau in preajma sfarsitului militar, leganat inca de mitul „vantului divin”. Japonia pregatise impotriva unei incercari de debarcare a flotei americane pe coastele arhipelagului peste 700 de kamikaze, cu misiunea de a o ingropa in adancuri, o data cu sacrificiul lor. Nu era introdus in aceste calcule neprevazutul atac atomic. Dar daca e sa vorbim despre acest atac, el nu era cu nimic justificat. Sa analizam unde erau concentrate fortele armate japoneze la inceputul lunii august 1945: 2 milioane de ostasi in Japonia, in insulele Kurile si in Sahalinul de sud; un milion in Manciuria si in Coreea, asa zisa armata din Kwantung; 7-800 de mii in diferite regiuni ale Chinei si aproape un milion in Asia de sud-est. In schimb au fost alese ca obiective ale atacului atomic 2 orase cu mica importanta pentru potentialul militar japonez, dar unde isi duceau viata cateva sute de civili. Si acest atac avea loc dupa ce armata germana era infranta, Italia scoasa din razboi. Si dupa ce la Ialta, in februarie 1945, Stalin a informat pe aliati, ca la 3 luni de la infrangerea Germaniei, Uniunea Sovietica, va intra in razboi impotriva Japoniei. Exact la 3 luni, in 5 august 1945, Uniunea Sovietica a dat un ultimatum Japoniei care a fost respins de guvernul japonez. Astfel incat in ziua de 8, U.R.S.S. a declarat razboi Japoniei, atacand pe un front de 4500 de km, cu trei mari grupe de forte, sub comanda maresalului Vasilevski asupra principalelor concentrari de forte ale armatei din Kwantung. Chiar declaratia lui Stalin de la Ialta se inlantuie in logica lucrurilor legate de decizia privind atacul atomic. Literatura de dupa razboi aminteste ca :” …hotararea de a folosi bomba atomica si momentul fixat pentru aceasta aveau o legatura directa cu proiectata intrare a Uniunii Sovietice in razboiul impotriva Japoniei’. Si este vorba de afirmatia unui reputat om politic american. Scopul a constat in fortarea Japoniei de a capitula in fata Statelor Unite inainte ca armata sovietica sa invadeze teritoriul Japoniei, pentru a-si asigura un control unilateral postbelic in aceasta zona a lumii. Si de asta data a afirmat-o tot un american si nu unul oarecare, ci James F. Byrnes, consilierul apropiat al presedintelui si ulterior secretar al Departamentului de Stat care sprijinea ideea lansarii bombei atomice, „fiind convins ca bomba e in stare sa ne puna in pozitie de a dicta conditiile noastre la sfarsitul razboiului” dupa cum scrie Truman in memoriile sale. Dar problemele tehnice pe care le implica un atac atomic asupra Japoniei erau mari. Cand in septembrie 1944 exista deja o certitudine pentru realizarea bombei cu plutoniu pane in primavara lui 1945, se punea problema modificarii fortaretelor zburatoare destinate sa le transporte in raidul aerian de atac. Cel caruia i s-a incredintat pregatirea lansarii bombei atomice, Groves, urmarea cursa angajata intre uzinele in care erau fabricate cele doua materiale fisionabile si il ingrijora incetineala cu care se separa izotopul U 235. el a dat ordin sa se construiasca 2 modele de bombe: una cu uraniu, ce avea sa aiba o forma lunguiata, Subtirelul , dupa alura lui Roosevelt, si o a doua cu plutoniu, pantecoasa, denumita Grasunul , dupa fizionomia lui Churchill. Din vara anului 1944 au inceput sa fie pregatiti oamenii care trebuiau sa lanseze bombele, alesi toti dupa rezultatele obtinute, toti tineri dar cu experienta. In timpul antrenamentelor, fiecare avion era incarcat cu cate o bomba pantecoasa si se ridica la o inaltime de 10 000 m. Bombardierele se lansau de aici asupra unor cercuri vopsite in alb, coborand in 15 secunde pana la 6700 de m, eliberau bombele si apoi trebuiau sa urce pana la 17 km departare de cercuri , sub un unghi de 156 de grade si jumatate, in timp de 51 secunde. Inainte ca ele sa fie lansate, o bomba a fost si testata in pustiul Alamogordo, dar care continea o cantitate mai redusa de material fisionabil. A fot o experienta reusita care a oferit oamenilor de stiinta si militarilor o imagine terifianta asupra efectelor acestei arme ucigatoare. A urmat transportarea uneia dintre bombe, Subtirelul, la Tianin. Dupa cum era de asteptat masurile de siguranta luate au fost magnifice. Astfel bomba a fost transportata pe bucati, ca in cazul unui esec sa nu fie distrusa intreaga bomba.

Generalul Spaatz, cel care a preluat comanda trupelor aeriene americane din Pacific a dat ordinul ca bomba sa fie lansata incepand cu data de 3 august, de cum timpul ar fi favorabil, asupra unuia dintre obiectivele: Hiroshima, Niigata, Kokura sau Nagasaki. Si la 6 august a urmat ce stiti : Hiroshima. Bomba a explodat la 530 de metri deasupra orasului. Acolo temperatura avea sa ajunga egala cu cea a soarelui. De obicei temperatura urca treptat, atinge un punct maxim si apoi scade treptat. Dar aici temperatura a atins punctul culminant intr-o fractiune de secunda, transformandu-se intr-o sfera de foc cu peste cateva milioane de grade. Cei aflati sub punctul 0 s-au descompus, impregnandu-se in pietre. Tiglele acoperisurilor s-au topit pe o raza de 500 de metri da la acest punct zero. Primarul orasului Kabe, situat la 16 km de Hiroshima, a vazut fulgerul si a simtit caldura. La Academia Navala Japoneza de pe insula Eta Jima, situata la aproape 100 de km S-E de Hiroshima, elevii aflati in salile de curs au auzit un sunet surd, dar au simtit adierea unui vant neobisnuit de cald prin ferestrele deschise. In comparatie cu acestia, ce vor fi simtit nefericitii de la Cartierul General al Armatei care au fost aproape de punctul zero? Nu au avut timp sa simta nimic pentru ca au murit cu totii, ori arsi, ori ucisi, de unda de soc, ori de radiatii. Cei care lansasera bomba erau la randul lor ingroziti de parjolul pe care il provocasera. „ Era o viziune infricosatoare, o masa clocotitoare de fum gri-purpuriu si se vedea ca avea un miez rosu si totul ardea…” a declarat la sfarsit unul dintre piloti. Nici macar generalului Spaatz nu-i venea sa creada, cand a vazut in hambarele americane de la Tinian cutia in care fusese ambalata bomba, ca un lucru asa de mic putea provoca un asa dezastru. In timp ce la Hiroshima totul ardea, 70000 de oameni murind in primele secunde si in zilele urmatoare inca 28000, la Tinian, eroii de pe Enola Grey erau sarbatoriti ca niste eroi. Apar generali, ziaristi, se distribuie decoratii.

Vestea a ajuns la Tokyo destul de incet. La 6 august, mai precis la ora 8 si 17 min, operatorul de control al postului de Radio din Tokyo observa ca antena de la Hiroshima nu mai e in legatura cu statia. Era vid, liniste totala. Dupa cateva tentative infructuoase de a intra in legatura radio, incerca trei linii telefonice de ajutor. In zadar. Peste cateva minute, centrala cailor ferate japoneze constata o ruptura in circuit, putin mai la nord de Hiroshima. Incercarile prin telefon, sunt si ele zadarnice. Statul Major intra in panica. Cum se poate ca un oras de 343 000 de locuitori sa se volatilizeze? Telefon, radio, nici un contact. Abia mai tarziu o voce parvine la Tokyo: este aceea a sefului unei gari situate putin mai la nord de Hiroshima. El se exprima confuz, vorbeste de o teribila explozie, despre „cerul cu o culoare stranie”. Ofiterii ridica din umeri si-i reproseaza ca a baut cam mult sake la acea ora de dimineata. Statiile radio nu au inregistrat nici o formatie de avioane. Da, a fost un raid de 2, ba nu, 3 avioane americane, dar asemenea raiduri de recunoastere se fac zilnic, iar Hiroshima nu prezinta nici un interes militar si nici n-a fost bombardat vreodata de la inceputul razboiului. Un pilot primeste un ordin sa zboare la Hiroshima, sa aterizeze, sa vada despre ce este vorba si sa revina pentru a face un raport. Pilotul zboara si vede infernul. Hiroshima, cat a mai ramas din ea, arde; e un camp plat ca si cum ar fi fost supus suctiunii unui aspirator monstruos. Aeroportul este o ingramadire de fiare topite, din ceea ce au fost avioanele. Este complet impracticabil. Inspaimantat, pilotul pune avionul pe directia bazei navale Kuru, la 15 km spre sud. Raportul sau facu misterul si mai de neinteles. Cum a putut Hiroshima sa devina acest infern de jaratic, cand n-a fost nici un raid aerian? Echipe de ajutor motorizat pleaca din Kuru, dar flacarile nu le permit sa se apropie de oras. De-abia dupa 12 ore de la cataclism, spre seara s-a putut intra in prima retorta in care avusese loc o reactie urmata de moartea atomica. Abia la 7 august, postul de radio japonez a difuzat un scurt comunicat: „ Hiroshima a suferit distrugeri considerabile ca urmare a unui raid executat de catre cateva B 29. se pare ca un nou tip de bomba a fost utilizat. Investigatii sunt in curs.” La 7 august, la ora 9 dimineata, un ofiter al fortelor aeriene japoneze invita pe cunoscutul atomist japonez Yoshio Nishina la Cartierul General al Statului Major. S-au pus 2 intrebari stupide: „ daca ar putea construi o bomba atomica in 6 luni?” si „ ce mijloace eficace se pot propune impotriva noii bombe?”

In timp ce japonezii isi tratau ranitii, observand cu stupoare ce efecte poate avea aceasta bomba, americanii pregateau Nagasaki. La Tinian, in zilele ce au urmat dupa primul atac, a sosit si Grasunul. La trei zile, o a treia bomba atomica a explodat, omorand 40 000 de oameni si ranind si mai multi. Rusia a declarat razboi Japoniei si a inceput invadarea Manciuriei.

Pe 10 august guvernul japonez si-a anuntat disponibilitatea de a accepta prevederile tratatului de la Potsdam din 26 iulie, cu singura conditie ca prerogativele imparatului sa nu fie afectate. Pe 2 septembrie a fost semnat armistitiul de pace, la bordul navei americane Missouri, aflata in golful Tokyo.

Astfel se incheie trista experienta a razboiului pentru japonezi, sau macar luptele directe caci japonezii au mai avut de suferit de pe urma razboiului si dupa semnarea acestui armistitiu.

 

 

 

 

 

Bibliografie: „Pe meridianul Yamato” de Florin Vasiliu

„ Enciclopedia Collier”, articol de S.L.A Marshall

 

 

 

 

 

 

PENDELETE Gabriela

Clasa a XI- a A

Scriitori romani