CUPRINS :

 

• Ce este Islamul ?

• Dreptul islamic 19411rzg44mjx1y

• Doctrina Coranului

• Religia

• Jihadul

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CE ESTE ISLAMUL?

Islamul este un cuvant arab si inseamna a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauza ca se bazeaza pe o deplina supunere fata de Allah i se spune islam.

Oricine poate constata ca universul in care vietuim se intemeiaza pe o randuiala, pe o ordine. Exista niste legi si interactiuni intre toate unitatile care alcatuiesc acest univers. Totul este dispus pe un plan urias, care are o organizare perfecta si grandioasa. Soarele, Luna stelele si toate celelalte corpuri ceresti sunt dispuse in univers, intr-un sistem extraordinar de bine pus la punct. Ele actioneaza conform unor legi imuabile si evolueaza in niste coordonate fara sa cunoasca nici cea mai mica deviere de la cursul lor. Pamantul se roteste in jurul axei sale si in evolutia sa in jurul Soarelui urmeaza, cu cea mai mare strictete, drumul prestabilit. Tot asa, tot ce exista pe lume, incepand cu minusculii electroni care sunt intr-o miscare permanenta, pana la uriasele galaxii, pururea actioneaza conform unor legi ale lor. Materia, energia si viata, in totalitatea ei, isi urmeaza propriile lor legi si evolueaza, se transforma, traiesc si mor tot sub inraurirea acestor legi. Pe scurt, universul nostru este o lume care se mentine, supunandu-se unor legi prestabilite si fiecare component depinde de aceste legi.

Aceasta lege puternica si atotcuprinzatoare, care guverneaza asupra a tot ce intra in alcatuirea acestui univers, incepand cu cele mai fine particule si terminand cu uriasele galaxii, este legea lui Allah, creatorul si suveranul acestui univers. Toate fiintele se supun legii lui Allah si de aceea toata lumea este legata de religia islamica. Pentru ca islamul nu semnifica altceva decat supunerea intregului univers vointei lui Allah. In aceasta acceptiune a sensului cuvantului islam, si Soarele, si Luna, si toate celelalte corpuri ceresti sunt “musulmani”. Aceeasi situatie este valabila pentru aer, apa, temperatura, pietre, copaci si animale.

Pentru ca tot ce exista in lume se supune vointei lui Allah, de aceea se poate spune ca tot ce alcatuieste acest univers este “musulman”. Chiar si cineva care il reneaga pe Allah sau crede in altceva decat in Allah este, prin firea lucrurilor, musulman, atat timp cat el exista fizic. Pentru ca incepand cu stadiul embrionar si pana la inevitabila moarte si mai departe pana ce se transforma in praf si pulbere, fiecare celula, fiecare organ al corpului uman urmeaza, implacabil, drumul prevestit de vointa lui Allah. Chiar si limba care cu stire sau fara stire il reneaga pe Allah sau care declara credinta fata de alti zei, natural, este tot musulmana. Cel care se inchina la alti zei, in mod firesc, este tot musulman. Acea inima care nutreste dragoste si stima, nu fata de Allah, ci fata de alti zei, prin simturi este tot musulman. Toate acestea se supun vointei divine. Functiile si activitatile lor sunt conforme cu sentimentele acestei vointe divine.

Aceasta este, pe scurt, situatia omului si a universului. Si acum sa analizam lucrurile dupa un alt punct de vedere.

Omul, dupa existenta sa si dupa actiunile sale a fost creat pe doua planuri diferite. Primul plan presupune ca a fost in intregime programat, determinat de catre vointa divina. Din acest punct de vedere el nu are nici cea mai mica libertate de miscare, depinzand cu cea mai mare strasnicie de aceasta vointa. Si in nici un fel nu o poate evita. Asemenea celorlalte fiinte, si el este in intregime sub imperiul legilor naturii si este obligat sa se supuna acestor legi. Dar, concomitent cu acest plan, mai exista si planul omului, altfel spus, domeniul actiunilor omului. Omul este inzestrat cu minte si judecata. El poseda capacitatea de rationament si judecata, de alegere si refuz, de asimilare si negare. Este liber sa-si aleaga modul de viata care ii convine. Poate sa aiba convingeri pe care le crede potrivite pentru sine, poate sa accepte un mod de viata care ii convine si poate sa-si adapteze existenta dupa o ideologie care o considera nimerita. Poate sa dispuna de principiile dupa care va actiona sau poate adopta unele principii elaborate de catre altii. Omul este inzestrat cu o vointa libera si el poate sa aleaga liber directia in care sa actioneze. In opozitie cu alte fiinte, pe acest plan secund, el a fost inzestrat cu libertatea in gandire, alegere si actiune.

Amandoua aceste planuri formeaza o unitate in diversitate, in opozitie cu altele.

Conform primului plan, omul, aidoma altor fiinte este musulman, inca din nastere, este supus vointei lui Allah, pentru ca asa ii este predestinat, in timp ce pe planul secund exista libertatea de a accepta sau de a nega calitatea de musulman. In directia aceasta i se recunoaste libertatea de alegere. Oamenii se impart in doua grupuri. Dupa felul cum se folosesc de aceasta libertate de alegere, in credinciosi musulmani si in nemusulmani (chiafiri). Este un musulman adevarat acela care il recunoaste pe Creatorul sau, care il accepta drept judecator suprem, care se supune sincer, corect si cinstit vointei si poruncilor Lui si care in viata personala si sociala se conduce dupa principii unanim recunoscute. O data cu alegerea libera a caii supunerii constiente fata deAllah, el de fapt va atinge maturitatea in islam.

Omul este slab nu ca urmare a pacatului originar, ci pentru ca este doar o faptura; el se gaseste acum intr-o lume resacralizata prin revelatia acordata de Dumnezeu ultimului sau Profet. Orice act – fiziologic, psihic, social, istoric –, prin simplu fapt ca este savarsit prin gratia lui Dumnezeu, se afla sub jurisdictia lui. Nimic nu este liber in lume, in afara lui Dumnezeu. Doar Allah este atotmilostiv si Profetul lui a revelat o religie mult mai simpla decat cele doua monoteisme precedente. Islamul nu constituie o biserica si el nu are un sacerdotiu. Cultul poate fi savarsit de oricine; nu este nici macar necesar sa fie practicat intr-un sanctuar. Viata religioasa este reglementata de institutii care sunt in acelasi timp norme juridice, in special cei cinci “Stalpi ai Credintei”. Cel mai important “Stalp”este salāt, cultul rugaciunii canonice, comportand cele cinci prosternari zilnice; al doilea este zakāt sau pomana legiuita; al treilea, sawm, desemneaza postul, din zori pana in amurg, din luna Ramadan; al patrulea este pelerinajul (hağğ) si al cincilea cuprinde “profesiunea de credinta” (śahādat), adica repetarea formulei: “Nu exista alt dumnezeu in afara lui Allah si Mohammad este trimisul sau”.

DREPTUL ISLAMIC

Conceptul de “drept islamic” (saria) nu presupune un ansamblu sistematic organizat de legi si de practici juridice; sfera sa este mult mai larga, extinzandu-se si in domeniul prescriptiilor etice, de comportare sociala, de igiena chiar, si bineinteles, de ritual religios. Saria nu este legea reala, ci legea ideala; “semnificatia cuvantului nu se limiteaza la lege, la drept, ci adeseori este mai ampla, apropiindu-se de sensul de “revelatie”. Ca atare, acest ansamblu de norme, de prescriptii, este stabilit in primul rand in textul Coranului; a fost completat pe baza traditiilor hadit, iar in perioada secolelor VIII-XIII a fost amplu dezvoltat si enuntat in principiile de jurisprudenta ale diferitelor scoli de drept (azi aceste scoli sunt in numar de patru).

Fara a avea la baza o conceptie juridica organica, fara o riguroasa sistematizare si fara a fi in mod uniform in toate tarile Imperiului, dreptul islamic avea un caracter empiric: prezenta probleme, enunturi si prevederi in materie penala, de organizare a vietii de familie, a dreptului de proprietate si a tranzactiilor comerciale.

Codul penal nu avea la baza o conceptie de ansamblu, ci cuprindea fie reglementari bazate pe texte coranice sau pe hadit, fie legi noi date de califi, empiric si in functie de imprejurari. De pilda, rebeliunea si orice act care tulbura ordinea publica puteau fi pedepsite in mod cu totul arbitrar. Pedepsele pentru delictele minore erau lasate la aprecierea judecatorului, a prefectului politiei sau a muhtasibului. Omuciderea sau ranirea voluntara dadeau familiei victimei dreptul la razbunare, conform “legii talionului” (dintotdeauna functionand in Arabia, si admisa de Coran, II, 173), dar – spre deosebire de obiceiul consacrat in societatea araba preislamica – vendeta putea lovi numai pe cel vinovat, nu si pe orice membru al familiei sau tribului sau. Pe de alta parte, actul de razbunare putea fi executat numai sub controlul cadiului. De obicei, dreptul islamic cauta sa inlocuiasca vendeta prin plata unui pret de rascumparare (diya) – dar numai pentru primul omor, nu si in cazul de recidiva; caci Coranul recomanda sa faci binele in locul raului (XXIII, 98; XLI, 34), promitand celui ce iarta fericirea raiului (II, 128).

Dreptul de proprietate era recunoscut tuturor (cu exceptia sclavilor), – barbati sau femei, musulmani sau nemusulmani. O serie de prescriptii insa ii limitau exercitarea efectiva. Astfel erau dispozitiile formulate extrem de minutios care reglementau conditiile mostenirii si care vizau in mod special protejarea femeilor si a anumitor categorii de mostenitori. In orice caz, testatorul nu putea dispune liber prin testament decat de cel mult o treime din cuantumul succesiunii; restul era supus, inderogabil, unor foarte precise si detaliate partajari. Orice testament – si orice act de proprietate – trebuia sa fie incheiat in prezenta a doi martori. O prevedere, probabil de origine persana: furtul se pedepsea cu taierea mainii drepte; iar talharia, cu moartea (Coran, V, 42). Imprumutul cu dobanda este interzis expres, in repetate randuri, de prescriptiile coranice (II, 276). O inovatie juridica cu totul originala o constituia recomandarea de constituire (printr-un act scris, irevocabil) a unui fond de bunuri imobiliare, inalienabile (waqf) care sa serveasca drept sursa de intretinere a unei fundatii pioase, filantropice, fie cu caracter religios, fie de utilitate publica, administrata de cadiu, – si ale carei venituri ramaneau, pentru un timp, unor membri ai familiei fondatorului.

Si tranzactiile comerciale erau foarte riguros reglementate, caci prescriptiile religioase islamice impuneau o corectitudine desavarsita. Astfel, in actul de vanzare-cumparare trebuiau specificate, clar si exact, natura si starea obiectului vandut. Legea islamica nu intervenea direct in viata economica, in stabilirea sau in controlul preturilor, – dar interzicea acapararea marfurilor in scop de specula.

RELIGIA

“In institutia religioasa islamica rolul central ii revine dreptului, jurisprudentei, iar nu teologiei sau liturghiei. In Islam, evolutia dreptului a fost condusa cu o mare tensiune spirituala, comparabila celei pe care crestinismul a dedicat-o teologiei”. Aceasta – “pentru ca de la inceput Islamul a fost asociat unei comunitati politice, si nu numai unei comunitati pur religioase (…) E adevarat ca in Islam erezia era pedepsita; dar era vorba in primul rand de o chestiune juridica, ce avea adesea si o referire politica”. Institutia religioasa islamica, prin urmare, este in primul rand o institutie juridica. Evident ca, in Islam, exista si teologia; dar aceasta nu a fost niciodata “regina stiintelor”, ca in Occident. “Intr-un anumit sens, teologia a fost de-a dreptul subordonata jurisprudentei”.

Islamismul este o religie universala. Coranul afirma unitatea fundamentala a neamului omenesc: toti oamenii au o natura identica, creata de Dumnezeu (VII, 171). O traditie (hadit) spune explicit: “Toti oamenii sunt egali, ca dintii din pieptenele tesatorului; nici o deosebire nu este intre un alb si un negru, intre un arab si un nearab, decat masura in care ei se tem de Dumnezeu”. Allah este divinitatea suprema, universala, nu doar a arabilor. Miile de profeti, el i-a trimis oamenilor pentru a le reaminti religia, – religia cea adevarata, pura, nealterata de superstitiile acumulate de oameni: adica islamismul. – Acestia sunt de doua categorii: profet propriu-zis (nabīy), a carui misiune este sa vegheze la pastrarea adevaratei credinte; si “trimisul” (rasūl), pentru a-i converti pe necredinciosi si a le comunica revelatia divina (Muhammad fiind si nabīy si rasūl). Coranul numeste 25 de profeti (principalii fiind socotiti Adam, Noe, Avram, Moise, Iisus si – ultimul si cel mai mare – Muhammad); dar, potrivit traditiei, numarul lor trece de o suta de mii.

“Arabii sunt mult mai necredinciosi si fatarnici, si se poate ca ei sa nu cunosca oranduielile pe care le-a trimis Dumnezeu” – sta scris in Coran (IX, 98). Intr-adevar, religia chiar in formele sale primitive s-a dezvoltat mai degraba in oaze decat in deserturi. Ceea ce insa nu inseamna deloc ca beduinilor le-ar fi lipsit sentimentul religios; dar acesta avea o anumita coloratura preponderent etica. Vechea poezie araba, preislamica, demonstreaza ca “religia reala a nomazilor era ceva ce s-ar putea numi ‘umanism tribal’. Viata dura in desert cerea un inalt grad de maretie umana, sau de barbatie”.

Vechile credinte preislamice erau foarte sarace. Sentimentele care le dominau erau in primul rand puternica credinta in destin si groaza de spiritele rele. Inscriptiile gasite in Arabia Meridionala arata ca adoratia Lunei (divinitate masculina) intrecea in importanta adoratia Soarelui (divinitate feminina). Zeii erau in general divinitati locale. Arabii din nord-vestul peninsulei il adorau pe Hubal – divinitate de origine siriana, care isi avea statuia pastrata in templul Kaaba din Mecca – si, ca divinitate suprema prin antonomaza, pe Allāh (al-Ilah – “Zeul”). Fiicele lui erau al-Lāt – “Zeita” (forma feminina pentru Allāh), divinitatea Soarelui; al-Uzza (“Puternica”) si Manat, zeita destinului. Se pare ca divinitatile erau legate de ciclul anual al vegetatiei (indeosebi cele adorate in regiunile agricole din sud: Aththar, Nakruh).

Pe langa zei mai erau si demonii (prea putin deosebiti de zei, in fond): spiritele, djinii, de care trebuia sa te feresti, fara sa le faci vreun rau.

POZA MECCA

In jurul anului 600, orasul Mecca (Makka) era centrul religios cel mai important, probabil, al Peninsulei Arabice. Numele ii era mentionat in Corpus-ul ptolemaic drept Makoraba, cuvant derivat din sabeeanul Makuraba, “sanctuar”. Altfel spus, la inceput Mecca era un centru ceremonial in jurul caruia s-a cladit treptat orasul. In mijlocul teritoriului consacrat, Himā, se afla sanctuarul Kaaba (in traducere literara “cub”), edificiu fara acoperis, avand incastrat intr-unul din unghiurile sale celebra piatra neagra, socotita de origine cereasca. Stapanul pietrei Kaaba era socotit Allah (cu acelasi teonim crestinii si evreii arabi il numesc pe Dumnezeu).

Orasul Mecca este situat pe marea artera comerciala care lega sudul Arabiei cu Siria, orasul cu multi negustori foarte bogati, cu mari caravansuraiuri si targuri foarte frecventate, orasul era si marele centru de pelerinaj: faimosul sau templu Kaaba – un edificiu de forma aproape cubica, cu laturile de 12 si 13 m iar inaltimea de 15 m, si avand incrustata intr-un colt al zidului “piatra neagra”, betylul, pe care credinciosii o sarutau facand inconjurul ritual al templului – adapostea statuia zeului Hubal, divinitate populara introdusa la Mecca cu trei secole in urma. – dar catre anul 600, pentru cei mai multi arabi divinitatea suprema, aproape in sens monoteist, devenise Allah – creatorul lumii, atotputernicul si atotstiutorul si care daruieste oamenilor ploaie (Coran, XXIX, 61-65). Exista la aceasta data, la Mecca si probabil si in alte parti ale Arabiei, o tendinta spre monoteism, prin insusi faptul ca credinta in celelalte divinitati, locale, devenea din ce in ce mai lipsita de importanta.

Anumite influente in acest sens venisera, desigur, si din partea crestinismului si a iudaismului. Dupa ocuparea Palestinei de catre romani, multi evrei se refugiasera in Arabia, amestecandu-se prin casatorii cu localnicii, dar continuand cu perseverenta in credinta lor si in felul acesta contribuind la raspandirea unei mentalitati monoteiste. Cat priveste crestinismul, influenta mai puternica in Arabia o exercitau monofizitii si nestorienii. In diverse regiuni din Arabia, unele tipuri de nomazi trecusera (macar in parte) la crestinism; si in Mecca locuiau familii de crestini. In sfarsit, prin ocuparea Yemenului de persani patrunsesera in Arabia si ideile religioase monoteiste ale zoroastrienilor.

Din punct de vedere al morfologiei religioase, mesajul lui Muhammad, asa cum a fost formulat in Coran, reprezinta expresia cea mai pura a monoteismului absolut. Allah este Dumnezeu, singurul Dumnezeu; el este cu desavarsire liber, omniscient si atotputernic; el este Creatorul cerului si pamantului si a tot ceea ce exista; el “adauga genezei ceea ce doreste” (Coran, XXXV, 1). Noptile urmeaza zilelor, ploaia cade din cer, corabia “pluteste pe mare” (II, 164), gratie acestei creatii continue. Altfel spus, Allah carmuieste nu numai ritmurile cosmice, ci si faptele oamenilor. Toate operele sale sunt insa acte libere, in ultima instanta arbitrare, pentru ca depind numai de hotararea sa. Allah este liber sa se contrazica; sa le reamintim doar de abrogarea unor sure.

DOCTRINA CORANULUI

POZA MEDINA

Dupa ce timp de 15 ani se ocupase de comert, la varsta de 40 de ani Muhammad s-a retras in singuratate sa mediteze. In 610 a avut prima viziune, insotita de o revelatie auditiva. Dintre viziunile care au urmat, celebra pentru sensul ei de alegorie mistica este cea a unei calatorii la Ierusalim si a ascensiunii in cer, unde a putut contempla Paradisul si Infernul. A inceput sa predice, pana cand ostilitatea marilor negustori l-a determinat sa se expatrieze la Yathreb, oras care va primi ulterior numele de Medina. Aici, Muhammad a continuat sa-si relateze “revelatiile” – care contin sfaturi, sentinte, norme de conduita in toate domeniile vietii, individuale si sociale, – dar mai ales s-a dedicat unei sustinute activitati politice, organizatorice si militare. Aceste norme, meorizate de discipolii sai, n-au fost transcrise decat mai tarziu; prima versiune oficiala a fost intocmita din insarcinarea califului Othman in anul 650, de catre fostul secretar al lui Muhammad, Zaid ibn Thabit, cu un grup de colaboratori.

Aranjamentul materialului n-a fost facut in ordinea cronologica a “revelatiilor”; cele 114 capitole (surate) se succed – cu exceptia primului care este de fapt o rugaciune – in ordinea lungimii lor: de la al doilea care are 286 de versete pana la cele din urma, de numai 3 versete. Toate suratele – continand in total 6236 de versete – incep cu o formula introductiva (“In numelelui Dumnezeu celui milostiv, indurator”); sunt in versuri, inegale ca lungime, terminate in rima sau asonanta, usurand astfel lectura sau recitarea textului (al Qurān inseamna “lectura, recitare”). Cel ce vorbeste este totdeauna Dumnezeu, Allah, niciodata Muhammad – care se considera doar un transmitator, un profet.

Sursele de inspiratie dogmatica ale Coranului sunt mai ales ebraice – Vechiul Testament si Talmudul – si, intr-o masura mult mai mica, crestine (evangheliile apocrife, in primul rand). Religia islamica nu propune credinciosului idealuri cu neputinta de atins; este o invatatura preeminent practica, reflectand spiritul practic al fondatorului sau, o religie care se adreseaza oamenilor simpli: nu face apel la sacramente mistice, nu pretinde asceza si renuntari, si nici nu instaureaza o ierarhie clericala. Dogma sa fundamentala este afirmarea monoteismului: Allah este divinitatea suprema; este unic, nu este asociat intr-o “Sfanta Treime”, si nici n-a avut un Fiu. Allah evocat de 99 de nume-atribute; este atotputernic si milostiv (al-Rahman), este stapanul si creatorul lumii; dar, spre deosebire de dogma iudaica vorbind despre creatia lumii in sase zile, Coranul afirma ca actiunea creatoare a lui Allah este continua: ”El este cel ce inviaza si omoara, si daca a hotarat un lucru, ii zice: ‘Sa fii!’ – si el este” (XL, 70). – Allah are o curte, formata din ingeri, muritori, inaripati, fara sex, creati din lumina, si care asculta de Allah – afara de Satan (Shaitan), diavolul alungat din Paradis inaintea lui Adam, si care la Judecata de Apoi va cauta mereu sa ii aduca pe oameni in ratacire (sursa ebraica este evidenta). Ingerii din religia iudaica se intalnesc si in islamism. Fiecare om are alaturi doi ingeri, care tin socoteala de faptele lui bune sau rele. Shaitan are in subordinea sa demonii (djinii), spiritele rele (in care credeau si arabii preislamici si carora contemporanii lui Muhammad le mai aduceau inca jertfe), alcatuiti din flacari si putand lua diferite infatisari; salasluiesc pe pamant – sau in cer, unde ingerii arunca impotriva lor cu pietre: acestea sunt cometele.

A doua dogma importanta islamica se refera la revelatie, interpretata ca un ajutor primit de om din partea lui Allah prin trimisii sai – profetii. Acestia aduc oamenilor Legea,sau le-o reamintesc, totodata ii avertizeaza, ii cearta sau ii ameninta cand nu o respecta. Numarul lor este mare: “Am trimis la toate popoarele cate un sol” – spune Dumnezeu (Coran, XVI, 38). Profetii au si darul de a face minuni; dar Muhammad isi atribuia una singura: aceea de a fi revelat oamenilor Coranul. In fine, profetii ii indeamna pe oameni la fapte bune.

Coranul este un indreptar de viata pentru omul obisnuit; etica pe care o predica este bazata pe cumpatare si bun-simt. Dispretul bogatiei, umilinta, generozitatea, sunt recomandate – dar, totodata, sa nu fie exagerate. Nu indeamna spre ascetism, ci doar spre moderatie: “Mancati si beti, insa nu fiti imbuibati” (Coran, VII, 29). “Islamul accepta lumea si viata omeneasca asa cum sunt, privindu-le ca o opera ce nu poate fi criticata si ca o manifestare a vointei inderogabile a lui Allah, deloc denaturata si corupta de urmarile unui pacat originar de neiertat. De aceea, potrivit gandirii musulmane, ascetismul si renuntarea la bunurile lumesti, proprii doctrinei crestine si care se rezolva printr-o abtinere de la bucuria darniciei divine, nu pot fi admise”. In locul ascetismului, Coranul recomanda activitati folositoare oamenilor – ca ajutorarea saracilor, a vaduvelor si a orfanilor.

Coranul – care, alaturi de Biblie, este cartea cea mai larg citita din cate s-au scris vreodata – este si textul de baza la care s-au facut cele mai frecvente referiri; caci teologia, jurisprudenta educatia, morala, stiinta, sunt considerate de musulmani ca fiind tot atatea aspecte ale unuia si aceluiasi “adevar”.

Dar nici o influenta externa nu este suficienta pentru a explica vocatia lui Mohammad, nici structura predicatiei sale. Proclamand iminenta Judecatii si reamintind ca inaintea tronului lui Dumnezeu omul va fi singur, Muhammad arata desertaciunea religioasa a relatiilor tribale. Prin noul sau mesaj, Profetul reintegra indivizii intr-o noua comunitate, de natura religioasa, ‘umma. El a creat natiunea araba, permitand, in acelasi timp, expansiunii musulmane sa extinda comunitatea credinciosilor peste frontierele etnice si rasiale. Energia care se cheltuia tot timpul in razboaiele intertribale a fost canalizata spre razboaie externe, impotriva paganilor, in numele lui Allah si pentru victoria deplina a monoteismului. Totusi, in campaniile sale impotriva triburilor nomade, si mai ales impotriva meccanilor, Mohammad a triumfat mai mult prin negocieri abile decat pe calea armelor, instituind astfel un model exemplar pentru urmasii lui, califii.

JIHADUL

Jihadul constituie o parte integranta a conceptiei de aparare a islamului. Intelesul primar, initial al cuvantului jihad este: a se stradui din toate puterile, a se lupta.

Se spune ca face jihad despre cineva care depune eforturi fizice si intelectuale deosebite sau despre cineva care isi dedica toata avutia sa in numele lui Allah.

Dar, in realitate, dupa saria, adica dupa jurisprudenta islamica, acest cuvant se foloseste doar pentru a exprima lupta dusa pentru numele lui Allah si impotriva dusmanilor islamului care recurg la forta. Fiecare musulman are indatorirea de a accepta, in orice clipa, sacrificiul suprem in numele lui Allah si in apararea islamului. O comunitate se considera eliberata de aceasta indatorire doar prin participare la jihad a unei parti din musulmanii apartinand comunitatii respective. In caz contrar, adica in cazul ca nimeni din comunitatea respectiva nu participa la jihad, vina apartine intregii comunitati.

Daca o tara islamica este victima agresiunii din partea unei puteri neislamice, atunci toti cetatenii, fara exceptie, ai tarii respective au datoria sa participe la jihad. In caz ca tara islamica victima a agresiunii nu detine suficienta forta pentru a respinge agresiunea, atunci datoria sfanta a tarilor musulmane vecine este de a sari in ajutorul acestei tari. Si daca nici in acest caz dusmanul nu a fost respins, atunci musulmanii din intreaga lume trebuie sa se mobilizeze impotriva agresorului.

Jihadul, in asemenea imprejurari, are aceeasi semnificatie pentru musulmani, precum savarsirea rugaciunii si tinerea postului. Cine se eschiveaza de jihad pacatuieste mult. Aceasta atitudine a lui semnifica faptul ca a ramas repetent la un asemenea examen important.

Bibliografie: zj411r9144mjjx

1. Ovidiu Drimba à “Istoria culturii si civilizatiei” (IV)

2. Mircea Eliade à “Istoria credintelor si ideilor religioase” (II,III)

3. Meududi à“Introducere in islam”

4. Encarta

Scriitori romani