INTRODUCERE: Steag, stindard si drapel Steagurile, drapelele, flamurile, stindardele, paviloanele si praporii de tot felul, sunt semne distinctive ale unor grupuri umane, reunite pe ba- ze etnice, sociale, politice, profesionale sau confesionale. Avand functii multiple si radacini adanci in mentalitatea si in com- portamentul oamenilor din epoci istorice extrem de indepartate, din punct de vedere istoric si cultural, ele deriva din stravechile totemuri* ale tribu- rilor, clanurilor si grupurilor umane din epoca paleoliticului, cand se con- sidera ca totemul de factura animala sau vegetala reprezenta stramosul mitic care vegheaza si apara integritatea sau bunastarea grupului, il ajuta in luptele cu dusmanii1. Simbol de protectie, acordata sau implorata, omul il inalta deasupra lui, elevand ridicarea( sublevatio) si inaltarea( elevatio) spiritului, martu- ria avantului spre valori superioare. Steagul se adauga valorii semnului distinct:flamura unui senior, unui general, unui sef de stat, unui sfant, unei congregatii, unei corporatii, unei patrii, etc2. Despre simbolismul steagului ne stau marturie diferitele semne as- *Totemul= termen algonkin, ce desemneaza un animal sau o planta alese drept protector sau calauza trale si ceresti care abunda in emblematica drapelelor nationale: tricolorul e o varianta simplificata a curcubeului, iar prezenta soarelui, a stelelor, sau a lunii denota fixatia oamenilor pe valorile superioare ale transcen- dentei. Orice steag in sine, fie si in plan pur simboli, contine o anumita “forta” ce se revarsa asupra grupului, dar si o “putere” de unificare si de coexiune a membrilor3. Constituindu-se ca parte integranta a unei discipline istorice, “ve- xiologia” sau simbolica steagurilor, termen ce deriva din latinescul vexillum= “steag”, format, la randul sau, din verbul veher= “a purta”, care intocmeau ca obiect de studiu steagurile din diferite epoci si din diverse tari. Orice societate organizata isi are insignele sale proprii: sigilii, embleme, steaguri. In acest context, stindardul se constituie, in general ca un insemn de razboi, de raliere si ca insasi emblema sefului. Asa cum in iconografia hindusa si in taoism, stindardul victorios semnifica semnul de razboi, de actiune indreptata impotriva fortelor malefice, respectiv, apeluri, convo- cari( ale spiritului, divinitatilor) si simultan, protectie magica, in China, stindardele infipte in oborul societatilor secrete, ca apel la actiune, razboi- nica sau spirituala, intruchipau cu adevarat, nu numai insemnele grupuri- lor sau sefilor, ci contineau geniul si virtutea. In India, simbolismul stindardului fluturand in bataia vantului este asociat cu ideea de mobilitate si de actiune4. De asemenea, termenul, ce provine din limba italiana: “drapel” sau cel de “emblema” (gr.) semnifica o compozitie decorativa cu sens simbo- lic raportabil la o colectivitate omeneasca; este un sens conventional al unei colectivitati, al unei persoane sau divinitati. Steagul indeplineste functia de raliere, prezenta la drapelele milita- re , cat si la steagurile din cadrul manifestatilor traditionale( aceasta rali- ere facandu-se prin juramant), functia de reprezentare: reprezinta o anu- mita comunitate, organizatie, demnitate. In spatiul romanesc intalnim steagul in diferite ipostaze: in viata politica si militara, ca drapel de stat si stindard de lupta; in manifestarile traditionale ca steag de nunta si al cetelor de calusori; in viata religioasa ca steag de biserica( prapor). Din punct de vedere al formei, intalnim: forma bizantina( care are la baza “vexillumul”= o bucata de panza fixata intr-o vergea de lemn, in varful unei sulite, facand parte din categoria stindardelor dacice pastrate si azi pe Columna lui Traian), care se mai pastreaza doar in biserica si forma occidentala frecventa atat in viata politico-militara cat si la mani- festarile traditionale5. Formele, valorile si functiile diferitelor steaguri intalnite in spatiul romanesc, dar mai ales semnificatiile si sensul pe care acestea ni le ofera, fac obiectul de studiu al acestei lucrari. Introducere = NOTE: = Ivan Evseev, “Enciclopedia semnelor si simbolurilor culturale”; Editura Amacord, Timisoara, 1999, pag. 435 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,“Dictionar de simboluri”, volumul 3, P-Z; Editura Artemis, Bucuresti, 1995, pag. 264 Ivan Evseev, op. cit. , pag. 436 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit. , pag. 266 Ibidem, op. cit. ,pag. 264 CAPITOLUL 1: Istoricul cercetarii Lucrarea de fata se prezinta dintr-o necesitate: aceea de a raspunde nevoii de cunoastere, de a raspunde unor intrebari cu privire la trecutul, prezentul si viitorul unei “entitati morale” de a oferi un instrument bine- venit in analizele politice, culturale si istorice, cauzele, contextul si efec- tele lor. Aceasta “entitate morala” care rezuma intreaga existenta a poporu- lui nostru, vocatia lui universala manifestata prin numeroase descoperiri geografice sau “revolutii” industriale, tehnologice, culturale, prin inteme- ierea democratiei, etc., incita in mod sigur la reflectii. Timpul istoriei nu este acelasi pentru totalitatea activitatilor ome- nesti. Fiecare domeniu – economic, politic, social, religios, institutional cultural, militar, istoric, etc.- se supune unor ritmuri proprii, iar o “intro- ducere” in istoria unei comunitatii, obliga la restituirea marilor momen- te, epocii, evenimente si fenomene istorice pe care o societate le-a straba- tut. Alaturi de aspectele sociale, economice, politice, militare si juridi- ce, studiul simbolurilor este indispensabil penru a explica intr-un mod comparativ formarea si evolutia statelor nationale. A intelege dinamica interna a fiecarei tarii, implica o abordare care nu neglijeaza dezvoltarea simbolurilor –formelor de manifestare ce de- pind in mare masura de nivelul cultural, de dezvoltarea ideilor politice si juridice, religioase, morale, stiintifice si filozofice. In acest context, numerosi autori, cercetatori istorici, exponenti ai natiunii romane si nu numai, au incercat sa faca din propria cauza o problema de insemnatate, de interes international. Deocamdata nu regasim o lucrare concreta despre simbolismul os- tasesc, despre simbolistica steagurilor; cei mai multi dintre autori au fost preocupati cel mai adesea de analiza cauzelor si efectelor in timp a lupte- lor duse de ostenii romani pentru libertate, independenta si dreptate. Foarte rar, descoperim in diferite contexte insemnatatea steagului romanesc, rolul sau in cadrul unei organizarii politice, militare, forma si dimensiunea in alcatuirea sa, arborarea sau coborarea in berna in diferite imprejurari. Folosit ca mijloc de individualizare si comunicare, simbol al luptei pentru idealul de unitate nationala, steagul este reflectat foarte amanuntit in tiparul heraldic intocmit de Maria Dogaru in lucrarea sa “Aspiratia poporului roman spre unitate si independenta oglindita in simbol”. In aceasta lucrare, autoarea insista mai mult pe modul de alcatu- ire si evolutie a steagurilor, in special pe heraldica* tricolorului romanesc. Necesitatea de a reconstitui istoria poporului roman, de a demon- stra dainuirea prin secole a fiintei noastre nationale prin intermediul simbolului a fost relevata si de o alta importanta lucrare: “Tricolorul Romaniei”, editata sub egida dr. Adina Berciu-Draghicescu in colaborare cu Tiberiu Velter, dr. G. D. Iscru si Aurel David. Prin contributia istorica in directionarea istoriei nationale, incadrata in pasaje memorabile si cu o putere de emotionare si convigere neperisa- bile, autorii cauta sa redea izvoarele istoriei romanilor, luciditatea si clar-viziunea cu care au descifrat sensul evolutiei poporului nostru si mai ales abnegatia cu care s-au daruit luptei revolutionare, afirmarea prin simbolu- ri care au intruchipat unitatea si demnitatea unei natiuni romanesti.In lucrarile unor valorosi istorici ca: “Tricolorul romanesc”, de Constantin Berariu si “Sub faldurile tricolorului”, de Emil Costachescu, drapelul national a fost descris si insufletit, nu numai de ideea de a recon- stitui, din punct de vedere istoric, personalitatea, faptele si epoca acestui sacru simbol, ci mai ales, dorinta de a reinvia una dintre cele mai marete pilde de lupta pentru unitatea nationala, spre a dinamiza constiinta si efor- turile contemporanilor sai si ale urmasilor. Date documentare de ordin istoric, respectand totodata adevarul is- toric si evocand mai putin din valorile artistice nepieritoare, cu semnifica- tii patriotice, cum sunt steagurile, drapele de lupta, ni le-au oferit si alti autori: Paul Abrudan si Mihai Racovitan in “Unirea Principatelor in con- stiinta nationala a romanilor din Transilvania”, Nicolae Stoicescu in “Continuitatea romanilor”, G.D. Iscru in “Revolutia romana din 1848-1849”, de asemenea, col. Gheorghe Romanescu in cele doua lucrari istori- ce fundamentale: “Oastea romana de-a lungul veacurilor”, respectiv “Ma- rile batalii ale romanilor”, in care autorul trateaza perioade si momente mai de seama ale existentei nationale, institutiei militare, asupra acelor ja- loane de referinta a drumului strabatut eroic prin vremuri de ostirea roma- na, insotita permanent de steaguri-simbolurile sfinte ale Patriei romanesti. Toti acesti autori trateaza existenta steagurilor dintr-o perspectiva evaziva, punand prea putin ecou pe semnificatia simbolica a acestora in in cadrul definirii identitatii nationale romanesti, de aceea, ceea ce se vrea a fi un aport nou, o inovatie in domeniul cercetarii pentru aceasta lucrare,este tocmai simbolismul ce rezulta din cronologia acestor evenimente, fapte ale istoriei romanilor enuntate de acestia, simbolismul *Heraldica=Stiinta auxiliara care se ocupa cu stabilirea principiilor teoretice pentru compunerea unor steme si cu descrierea, cercetarea si interpretarea acesteia. identitatii, insemnului national, steagului in spatiul romanesc; simbolismul Eu-lui national prin forma si culoare, prin propria sa emblema definitorie. CAPITOLUL 2: TERMINOLOGIE 2.1.Steaguri, stindarde, drapele 2.2.Simbol, simbolism, simbolistica,simbolism politic, utilizarea simbolurilor politice 2.1. De-a lungul timpului, toate popoarele au folosit ca mijloc de indivi- dualizare si comunicare diverse simboluri, devenite apoi insemne nationa- le. O mare parte din produsele artei heraldice: blazoane, sigilii, steme, printre care deosebit de importante, steagurile simbolizeaza entitatea sta- tala a populatiei de pe un anumit teritoriu, originea acesteia, ca si anumite momente istorice sau obiceiuri, acte de cultura, evocate si recunoscute in intregul univers al umanitatii, prin care tara isi defineste codificat identi- tatea1. Corespunzand nevoii omului de a-si manifesta personalitatea, stiin- ta steagurilor se dovedeste a fi strans legata de cele mai expresive forme de manifestare ale civilizatiei umane. Termenul de “steag” deriva din limba slava si defineste un semn distinctiv al unui stat, al unei unitati militare, organizatii sau asociatii, re- prezentat printr-o bucata de panza sau de alt material, in una sau mai multe culori, avand imprimata o stema sau o emblema. Reflectand simbolic procesele sociale, steagul imbraca azi diferite forme.El este cunoscut si apreciat sub adevarata sa fata, de fenomen uman permanent, act de cultura formativ, profund integrat ansamblului social comunitar. Venerarea steagurilor a insotit omenirea de-a lungul istoriei sale, luand forme din cele mai diferite: de la ofrande sangeroase, aduse mai ales stindardelor de lupta, pana la pedepsele penale sau morale aplicate profanatorilor drapelelor nationale2. Aparitia primului steag propriu-zis din Europa, a fost vexillum-ul roman, confectionat dintr-o bucata de panza rosie( simbolul zeului focu-lui adancurilor pamantului si al fulgerelor), inscriptionat grafic cu un semn simbolic si care era destinat calaretilor. Steagul fixat de o prajina( lance) a migrat pana in India, raspandin- du-se in lumea Orientului Apropiat, patrunzand mai apoi in toata Europa. Diversificarea steagurilor a fost stimulata si de aparitia in secolul al XII-lea a heraldicii, iar cu timpul simplificarea lor cuprindea doar cateva elemente de baza, “campuri” sau benzi colorate, combinate cu semnul crucii sau alte simboluri traditionale ornamenticii si simbologiei sacre3. Aparute din nevoia de a se putea distinge pe campul de lupta o uni- tate de alta si de a arata luptatorilor locul in care trebuia sa se adune in cazul cand au fost risipiti in timpul luptei, stindardele au fost folosite inca din vechime de numeroase popoare, de egipteni, de asirieni, de persi, de stramosii poporului roman: dacii si romanii4. Steagul reprezinta cel mai statornic simbol al istoriei unui popor, concretizand realizarea unei idei sau a unor inalte aspiratii pe care un stat sau un popor le-a urmarit de-a lungul vremurilor. Acest simbol tacut, dar inteles, ne aminteste trecutul si ne face sa privim viitorul ca pe o “icoana a patriei” si o “relicva sfanta si inaltatoare a credintei patriotice”6. In timp ce steagurile simbolizeaza protectia acordata unei comuni- tati umane, unei corporatii, unei patrii, unui stat, stindardele reprezinta in general insemne de razboi, semne de comanda si raliere, instrumente de apel la actiune, razboinice sau spirituale, insasi emblemele comandantilor de osti 7. Importanta si rolul stegului intr-o batalie constituie elemente cen- trale, indicand fie directia de inaintare, fie concentrarea trupelor, fie retra- gerea. Capturarea steagului inamic este un indiciu al victoriei, dupa cum pierderea lui inseamna dezonoare si infrangere, rasfrangandu-se asupra tuturor celor care lupta sub culorile lui. De aceea originea sa se datoreaza necesitatii de distingere la o anumita distanta a corpului careia ii apartine, permitand luptatorilor prilejul de a se aduna usor8. Creatie a popoarelor antice, evreii care aveau bandiere speciale, egiptenii si grecii cu embleme, asirienii si persii, toti s-au folosit de acest insemn9. In spatiul romanesc intalnim steagul in diferite ipostaze: in viata politica si militara, ca drapel de stat si stindard de lupta; in manifestarile traditionale, ca steag de nunta si al cetelor de calusari; in viata religioasa, ca steag de biserica( prapor). La romani, steagul derivat din latinescul vexillum=o bucata de panza fixata intr-o vergea de lemn, in varful unei sulite-din categoria stindardelor dacice pastrate si azi pe Columna lui Traian, forma bizantina si latinescul signum=stindard, releva simbolul animalic( fiecare legiune avand ca simbol figura unui anumit animal pe care o purtau steagurile sale. Geto-dacii aveau si ei steag, in jurul caruia adunau armata in caz de razboi. Strabatut de numeroase razboaie in Evul mediu romanesc, prezenta steagului de lupta pe campurile de batalie este atestata de izvoarele istori-ce, fara o cromatica tricolora si care desemna: –insemn militar, purtand semnul distinctiv al unitatii respective; –unitate militara a Tarii Romanesti si Moldovei, in secolul al XVII-lea, cuprinzand 50-100 de oameni; –steag de domnie sau steagul tarii 10. Referitor la existenta steagurilor din trecut, se concluziona ca uneori nu exista aproape nici o deosebire intre steagul bisericesc( prapor) si steagul folosit in lupta, intru-cat, atunci cand steagurile ostasesti se invecheau sau nu se mai intrebuintau pe campul de lupta, acestea se pastrau in biserici, folosind doar pentru anumite “alaiuri religioase”11. Elementul definitoriu care deosebea insa total steagul ostasesc de cel bisericesc, era stema tarii12. Uneori, pe langa embleme grafice(soare, luna, semiluna, stea, ramura, frunza, pasare,…), pe panza steagurilor figureaza de cele mai multe ori inscriptii( devize). Asemenea devize intalnim pe drapele de stat, de exem- plu, Arabia Saudita, unde pe un fundal verde, deasupra imaginii unei sabii albe, sta scris in limba araba: “Nu exista Dumnezeu mai mare decat Alah si decat proorocul sau Mohamed”. Repetate de 22 de ori pe drapelul Iranului, exista inscriptia araba: “Alah akbar”(Nu exista alt Dumnezeu decat Alah), iar drapelul Braziliei contine deviza:” Ordem E Progreso”(Ordine si Progres)13. Supuse unei anumite ierarhii, steagurile revin asupra unor anumitor statute-Drapel de Stat, constituind insemnul oficial al unui stat si princi- palul atribut al suveranitatii. Drapelul-steag-este unul dintre cele mai uzuale si frecvente semne distinctive ale unui stat, materializat intr-o bucata de panza din una sau mai multe culori si avand imprimata uneori o stema sau o emblema. Drapelul de stat se adopta pe cale legislativa, prin Constitutie, in documentele respective, fiind descris si explicat sub aspectul semnificatii- lor sale. Considerat a fi unul din cele mai vechi drapele de stat, drapelul Marii Britanii, denumit si “Union Jack”, dupa simplul fapt ca regele Jakob I isi scria numele in maniera franceza Jacques, reprezinta combina- tia unei cruci rosii pe fundal alb( Crucea Sfantului Gheorghe-ocrotitorul Angliei) cu o cruce alba diagonala pe un fundal albastru ( Crucea Sfantu- lui Andrei-patronul Scotiei)-dupa insasi, unificarea regatului Angliei cu cel al Scotiei. Acestui steag i s-a mai adaugat inca o cruce diagonala rosie (Crucea Sfantului Patrick), dupa realipirea Irlandei de Marea Britanie. Structurat in compunerea sa din flamura( panza de matase cu forma dreptunghiulara), hampa( sau lance, confectionata din lemn de esenta tare si culoare neagra pe care sunt fixate un inel metalic si un manson fixat in partea de jos pentru protectia hampei), insemnele, inscriptionarile(stema), drapelul necesita deosebirea sa de alte drapele nationale, prin semnificatia simbolica a culorilor flamurei. Fiecare din culorile existente pe drapele(cel mai adesea intalnindu-se cele din gama cromatica: rosu, alb, albastru, galben si verde, chiar si negrul, cazul Germaniei, Belgiei) au necesitat un lung proces de definire a simbolismului continut in aceste nuante utilizate 14. In cultura europeana, simbolismul cromatic si aplicativ, care evi- dentiaza deosebirile de natura etnica, statala si regionala, profesionala, confesionala, militara, fiind universal el nu poate fi absolutizat, culorile specifice unui popor fiind mai ales traditionale, dar ele aflandu-se si la alte popoare. Semnificativ este faptul, ca aceeasi culoare poate avea interpretari diferite in cadrul simbolisticii diferitelor zone geografico-isto- rice. La diferite popoare a avut loc o acumulare lenta si continua a fondu- lui simbolistic etnocultural, cum este cazul si poporului roman15. Combinatia cea mai des utlizata, este cea formata din trei culori, dispuse pe verticala sau pe orizontala. Acest tip de steag se numeste trico- lor.Cel mai vechi tricolor a fost danezul Prinzflagge, alcatuit din trei ben- zi orizontale: orange, alba si albastra-culorile printului de Orania, Wilhem I, cel ce a condus lupta olandezilor impotriva spaniolilor in secolul al XVI -lea. De la tricolorul danez isi trag obarsia alte drapele cum ar fi, steagul Rusiei, adoptat de Petru I, culorile asezate vertical(rosu, alb, albastru), ca mai tarziu, dispunerea lor sa fie pe orizontala. Tricolorul francez, alcatuit din trei benzi dispuse vertical, aparut in timpul Marii Revolutii-iulie 1789, cand poporul rasculat a cucerit Basti- lia, sinistra inchisoare a Parisului-simbol al opresiunii si tiraniei, pe langa valorile simbolice izvorate din semnificatiile curcubeului( semnul lega- mantului dintre oameni si valorile superioare ale cerului), cele trei culori: rosu, alb, albastru corespundeau si triadei: Libertate-Egalitate-Fraternitate Tricolorul( emblema cromatica agreata de reprezentantii legilor masonice de luptatori pentru libertate, fratie si progres) a fost adoptat in calitate de drapel national si de alte tari ale Europei( Italia, Irlanda, Ro- mania, Belgia) si de unele state ale Americii Latine. Steagul S.U.A.( “Union Flag” ) a aparut prima data in 1607 in sta- tul Virginia si era drapelul coloniei britanice pana in 1775, cand a inceput Razboiul pentru Independenta. Insurgentii diferitelor state americane isi aveau propriul steag, de aceea era imperioasa nevoia de a-si constitui un drapel comun. Prima varianta a acestui steag unional a fost creata in 14 iunie 1777, cunoscut azi sub numele de “Stars and Strips”(Stele si benzi). Alcatuit din 13 benzi de culoare rosie si alba, uniune simbolizata si de 13 stele albe dispuse in grup pe un fond albastru, insa cum aderarea a noi si noi state a crescut, numarul lor a atins in prezent cifra 50. Cea mai frecventa culoare folosita in utilizarea drapelelor nationale sau de stat este rosu-simbolul vietii si al vigorii, energia creatoare a popo- - rului, jertfele de sange ale generatiilor aduse pe altarul libertatii si neatar- narii tarii. Este urmat de albul pacii si al puritatii idealurilor, de albastrul sperantei si al elanurilor de elevatie spirituala, de galbenul luminii solare si al implinirilor pe plan material si spiritual si de negrul tragediilor istori- ce, dar si al gliei roditoare a tarii. Exista si steaguri monocolore, cum este, bunaoara, drapelul Libiei, de culoare verde, simbolizand “revolutia verde”, a colonelului Gaddafi din 1777. In afara gamei coloristice, multe drapele folosesc diferite steme si embleme. Simbolul soarelui- discul solar- figureaza pe drapelul Japoni- ei-“ Tara soarelui rasare”, amintind si de o straveche traditie mitico-istori- ca a locuitorilor Insulelor nipone, dupa care imparatul lor descinde din zeita soarelui-Amaterasu. O patrime din drapelele lumii sunt ornate cu una sau mai multe ste- le-stravechiul simbol, datand din eneolitic, al lumii izvorand din intuneri- cul noptii, emblema Marii Zeite a cerului. Simbolismul acestui semn de- pinde si de numarul colturilor stelei( de la 4-numarul totalitatii punctelor cardinale, pana la 7- cifra atotcuprinderii cosmice). Grupul de stele de pe panza unui drapel reprezinta semnul unei uniuni sau al unei confederatii de state (cf. 50 de state ale Americii, 23 de stele de pe steagul Braziliei). Din toata aceasta complexa structura de decor nu lipsesc nici emblemele animaliere. Astfel, pe drapelul din Shri –Lanka(Ceylon) figureaza leul, pe steagul regatului Buthan din Himalaya e reprezentata figura unui dragon alb-negru, deoarece numele autohton al tarii, Drukh-Iuhl, se traduce prin “ Tara dragonului feroce”. Dintre pasari, mai raspandita este efigia vultu- rului ( vulturul bicefal hittit, preluat de Bizant, de Imperiul austriac si de tarii Rusiei, e un semn heraldic imperial). Cel mai mare dintre vulturii vexilogiei figureaza pe steagul Albaniei, pe care locuitorii ei o numesc “Tara vulturilor”. Stravechiul simbol azte -vulturul tinand in ghearele sale un sarpe, e prezent pe drape-lul Mexicului. Nu lipsesc, de asemenea nici simbolurile vegetale, cum este cazul celebrei “frunze de artar” de pe steagul Canadei. Simbolismul culorilor are o fundamentare optica, o intemeiere psi- hologica si una legata de traditia culturala, care pune in relatie culorile spectrului cu alte sisteme de insemne si de valori relevante in viata spiri- tuala a colectivitatii umane16. 2.2. Capacitatea de a simboliza este o caracteristica umana si nici o alta forma de viata nu o poseda. Cu ajutorul simbolosticii, omul reuseste sa comunice. Exprimarea relatiei de rudenie si cooperarea dintre om si natura si de a arata continui- tatea intre prezent si viitor implica termenul folosit cel mai adesea de antropologi si anume totemism. Acesta are un rol determinant, acela de a emite modelul comportamental. Pentru ca ordinea sociala sa fie mentinuta trebuie asigurata coeziunea clanurilor, care sunt segmentele ce formeaza societatea. O eficienta permanenta si solidaritate a clanurilor pretinde o expresie colectiva care trebuie sa se fixeze pe reprezentari concrete. Astfel au aparut reprezentarile: imagini, simboluri, embleme, veni- nd sa transmita mesaje intre membrii unui grup sau intre grupuri. Intre imagine si concept exista un intermediar: semnul. Imaginea este o reflectare a unei idei, a unui concept, iar exprimarea celui din urma se face cu ajutorul semnelor. Intre semn si imagine exista ase- manarea ca amandoua sunt realitati concrete. Semnul( din latinescul”signum” ) este o manifestare exteriora a unui fenomen, care permite sa se presupuna sau sa se precizeze natura lui; este un element ce vehiculeaza o informatie, un mesaj, avan un rol important in comunicare. Simbolul(din latinescul “simbolum”) este un semn sau un grup de semne, obiecte sau imagini care reprezinta indirect-in mod conventional sau in virtutea unei corespondente analogice-altceva(un concept, un senti- ment, o fiinta, etc.). Este o reprezentare concreta, conventionala a unei notiunii abstracte. Permanenta si continuitatea clanului necesita o emblema, care tre- buie sa fie la origine un semn sau grup de semne simplu de descifrat, pentru ca orice societate sa-i inteleaga ideea. Oamenii au ajuns sa foloseasca unele obiecte, reprezentari de ani- male sau plante pentru a simoliza apartenenta lor la un grup sau la o dem- nitate dintr-o tendinta instinctiva. Bergson este de parere ca, un clan, grup sau individ isi atribuie instinctiv un semn sau un grup de semne cu valoa- re emblematica prin care se recunoaste, aceasta reprezentare ajungand sa fie sacralizata prin contopirea sentimentala a posesorului cu emblema sa. Grupurile reusesc, cu ajutorul emblemelor sa se defineasca unele in raport cu altele. Cu rezonanta simbolurilor, interesul senzorial si intelectual provo- cat ii confera individului mijloacele prin care isi poate largi sau intesifica sfera de putere. Relevant este ca aceste simboluri ale comunitatii, ne creeaza o anume personalitate in spatiul in care traim. Omul nu poate trai singur cu sine, cu statutul lui, cu problemele lui, daca nu isi recreeaza in mod permanent trecutul, prezentul si viitorul in lumina simbolurilor semnificative pentru el. In masura in care procesele de socializare si grupurile de referinta sunt asemanatoare, indivizii isi creeaza lumea lor proprie intr-o imagine comuna si isi dezvolta interese politice comune. In crearea si raspandirea reprezentarilor comune tuturor membri- lor unui grup, afectivitatea si emotia devin parte integranta a intelesului semnelor. Oamenii se exprima pe ei insisi in societate ca o necesitate fundamentala de a se simboliza. Orice serveste ca simbol trebuie neaparat sa condenseze o gama de idei, sentimente si trairi intr-un mod diferit pentru oameni diferiti. Crearea unui simbol pregateste scena pentru o multime de sugestii: cono- tatii, emotii, autoritate. Simbolul creat in mediul nostru canalizeaza emo- tiile a ceea ce oamenii isi doresc cu ardoare: incredere, implinire, idealuri, etc. Prin toate acestea, simbolismul politic al steagului da un sens funda- mental societatii si ii confera un anumit statut, o anume identitate nationa- la. Oamenii nu se pot recunoaste intre ei daca nu stiu ceea ce fac, nu simt ce ii inconjoara si ce ii hraneste. Doar ei poseda capacitatea de a crea simboluri si aceste la randul lor ii sustin, ii dezvolta, ii fac sa se sim- ta in siguranta. Fiecare simbol in parte semnifica un set de impresii, evoca o anumita atitudine, sau un model de evenimente asociate in timp si in spatiu, logic sau imaginar. Din acest punct de vedere simbolurile se grupeaza in doua tipuri: –simboluri referentiale( elementele sunt identificate in acelasi fel de catre oameni diferiti, cu un aport de abordare logica a unei situatii si manipularea ei); –simboluri de condensare, evocand emotiile unei situatii anume(act patriotic, amintirile unei glorii). Numeroase studii arata ca realitatea poate deveni mult mai semnificanta, atata timp cat oamenii sunt puternici atasati de un simbol. Studiul simbolismului presupune un anumit interes pentru modurile in care se construiesc si se modifica sensurile, recunoastera valorilor, teo- riilor si faptelor integral interconectate. Oamenii creeaza si raspund in permanenta la simboluri, oglindind in ele ceea ce vor sa creada despre ei si despre conditia lor. Simbolul canalizeaza emotiile spre ceea ce oamenii aspira si ii ajuta la legitimarea actelor fundamentale actiunii si motivului lor de actiune. Ceea ce este universal acceptat si cert, este faptul ca un stat, o natiune, o societate, o comunitate umana nu poate exista fara simboluri, pentru ca oamenii sunt si vor fi intotdeauna influentasi de emotiile lor si de simbolurile pe care le folosesc. Daca mediul de unde provin oamenii este atat de important in for- marea valorilor si raspunsurilor lor, atunci simbolul are cele mai seriose implicatii, chiar si in elaborarea politicului. Individul, din orice grupare umana isi dezvolta un ego, care reflecta decorul sau social si defineste in mod major ancorele identitatii sale in re- latiile cu celelalte persoane, grupuri, institutii, etc. Ruperea acestor ancore sau pierderea lor implica distrugerea identitatii sale. O asemenea pertur- bare sau pierdere a legarturilor unui individ este adeseori insotita de anxi-etate sau nesiguranta. Structurile semnelor difera, ele sunt asemanatoare prin faptul ca cer omului sa se identifice cu ceva perceput drept ghid al propriei existente: dreptatea, adevarul, destinul. Intocmai, formele politice ajung sa simboli- zeze ceea ce oamenii au nevoie sa creada despre stat ,pentru a se simti in siguranta17. Simbolul este un semn sau un obiect supraincarcat de valoare a carui evocare trimite la reprezentari concrete care dau sens actiunii oame- nilor si societatilor. Simbolul poate fi defini astfel drept un limbaj. Steag rosu sau steag tricolor, Marseillaise si Internationale, crucea Lorrainei si Zvastica, brat intins sau pumn ridicat, ascensiunea stancii din Solutre si pelerinaj la Colombey-les-Deux-Eglises…. , viata politica isi consuma portia cotidiana de simboluri. Puse in scena in ceremonii rituali- zate, simbolurile indeplinesc deci un rol de comunicare intre indivizi care, atribuind un acelasi sens acelorasi lucruri in acelasi moment, iti dau iluzia constituirii intr-o comunitate. Simbolul politic este, astfel inserat intr-o cultura data( cultura nationala, cultura partizana, cultura de clasa). El nu da sens decat actiunii indivizilor capabili sa-l interpreteze. Daca uneori comemorarile politice ne par plictisitoare, aceasta este din cauza faptului ca ele reinvie adesea simboluri perimate si golite de capitalul lor emotio- nal. Punerea in scena ritualizata a simbolurilor politice indeplineste cinci functii principale. O functie, mai intai, de intarire a consensului si de inte- grare in jurul valorilor semnificate prin simboluri. O functie apoi, de legi- timare a puterii care gestionand repertoriul simbolisticii, arata ca lucrurile sunt cele care ar trebui sa fie. O functie,de asemenea, de ierarhizare a va- lorilor si a prioritatiilor. Protocolul politic permite astfel clasificarea indivizilor dupa coduri de prioritate. O functie de moralizare, caci simbolul este adesea purtator de valori. El vorbeste in limbajul Binelui si al Raului. In sfarsit, o functie de mobilizare. Forta unui simbol tine intr-adevar de emotia pe care o pro- duce, de pasiunea si de entuziasmul la care ii invita pe cetateni(C.Riviere, Les Liturgies Politiques, 1988). Forta acestor simboluri consta in plasticitatea lor, in aptitudinea lor de a se metamorfoza, conform epocilor, locurilor si manipulatorilor, dar si in puterea lor de evocare si in capacitatea lor de a mobiliza masele, de a se transforma, dupa reciclari, in ganduri populare prefabricate. Functia politica a simolului este de a regulariza dialectica ordinii si a miscarii, altfel spus, de a oferi societatii o ocazie de a-si depasi divizari- le, de a-si mentine starea. Simbolul este in esenta conservator. El este martor a ceva ce exista deja, a ceva care s-a intamplat sau care va veni, despre care stim deja tot. Simbolul functioneaza ca o “ carta sociala” garanta unei ordini pri- mordiale. Utilizarea politica a simbolurilor nu este niciodata inocenta. Cristalizeaza asteptarile, construieste sperantele si increderile. Este o invi- tatie permanenta la intelegere. Universul politic nu se reduce la incercarea unei gestionari nationale a vietii comune. El este in egala masura teatrul pasiunilor. Sperante si deceptii, iubiri si uri, nu inceteaza sa traverseze viata politica18. Guvernanti si mass-media se straduiesc sa provoace emotii, care sunt favorabile cauzei lor. Locul redus al emotiilor in analiza faptelor po- litice tin in egala masura de greutatea propriei culturi, care a pus ratiunea in centrul dispozitivului nostru intelectual si moral. Acest proces de ratio- nalizare, inceput inca din perioada Renasterii, a atins in aceelasi timp re- prezentarile noastre privind campul politic afectand de exemplu definitia republicana a cetateanului stapan pe propriile pasiuni. Regimul democratic este conceput ca disciplina a carei sarcina ar fi fost eliberarea individului de excesele care l-ar conduce spre dezordinea sociala. Aceasta conceptie morala a politicii,pe care o mostenim inca si astazi conduce la o neincredere generalizata fata de pasiuni considerate ca perturbatoare si contrare idealului nostru democratic. Dragostea, ura, nelinistea, onoarea, mandria sunt frecvent intal- nite in simboluri. Aceste sentimente individuale se gasesc astfel, din punct de vedere social, recuperate pentru a se transforma, cateodata, in motorul principal al Istoriei. Nu exista un fapt social incarcat de emotie in sine. Totusi orice poate intr-un anumit moment, intr-o situatie data, sa se gaseasca investit cu fluxuri afective. Putem sa nu vedem intr-un drapel rosu doar o bucata de panza colorata. Dar Istoria si revolutiile au vazut in el altceva. Univer- sul nostru politic este populat de locuri, de simboluri, de muzica, de eroi, de ritualuri, de cuvinte, de gesturi care au devenit factori ai emotiilor colective. De la “Traiasca Quebec-ul liber” lansat de generalul Gaulle in 1967 la refrenul intotdeauna emotionant al Marseillaise-i, fara a uita zilele de bucurie de la eliberarea Parisului sau funerariile nazismului la Nurnberg, Istoria este plina de aceste momente tulburatoare in care popoarele se abandoneaza fiorurilor colective (P. Brand, Le delices democratiques, 1991)19. Nevoile, sperantele, nelinistile individuale determina sensurile. Materialul furnizat de simturi, este in permanenta prelucrat in simboluri, care sunt ideile noastre elementare. Simbolismul politic constituie drumul ce duce catre ideea ca sim- bolurile in conducere, statut, executie administrativa si educatia celor lipsiti de putere inlatura impostura si permit functionarea eficienta a unei legislatii reformiste. “Simbolizarea, simbolismul politic constituie un obiect care nu ar exista daca nu ar fi contextul relatiilor sociale in care apar.”(George Herbert Mead) Simbolismul politic cuprinde o bogatie de semnificatii care ne linistesc sau ne ingrijoreaza, iar diferitele evenimente politice descrise creeaza sprijinul pentru cauze si legitimeaza alocarile de valori. Functia sa simbolica cheie este crearea legii, a ordinii si planifica- rea unui “ paravan de protectie” impotriva unui eventual haos sau a lipsei de personalitate. Tot ce este lipsit de viata se deterioreaza cu timpul dar pentru min- tea umana, timpul nu este un principiu al disolutiei, ci un mediu in care creeam prezentul, reconstituind trecutul. Capitolul 2: Terminologie = NOTE: = Dogaru, Maria, “Aspiratia poporului roman spre unitate si indepen- denta oglindita in simbol” ; Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981 (Album heraldic- Directia Generala a Arhivelor Statului) Evseev, Ivan, “Enciclopedia semnelor si simbolurilor culturale”; Editura Amacord, Timisoara, 1999 , pag. 435 Ibidem Ibidem, pag. 437 Chevalier, Jean – Gheerbrant, Alain; “Dictionar de simboluri”, volumul 3, P-Z, Editura Artemis, Bucuresti, 1995, pag. 264 Stanciulescu, Tiberiu, “Cultul drapelului”, op. cit. Bucuresti, 1938, pag. 20 Chevalier, Jean – Gheerbrant, Alain, “Dictionar de simboluri”, volumul 3, P-Z, Editura Artemis, Bucuresti, 1995, pag. 265 Dr. Berciu-Draghicescu Adina, Velter Tiberiu, Dr. Iscru G.D., David Aurel, “Tricolorul Romaniei”; Editura Sigma, Bucuresti, 1995, pag. 6 Enciclopedia Romaniei, I, Bucuresti, 1938, pag. 73-74 Dr. Berciu-Draghicescu Adina, Velter Tiberiu, Dr. Iscru G.D., David Aurel, “Tricolorul Romaniei”; Editura Sigma, Bucuresti, 1995, pag.10 Analele Academiei Romane, Bucuresti, 1880, pag. 90 Ucrain Constantin, “Steagul ostasesc in trecutul de lupta al poporului roman”; Editura Militara, Bucuresti, 1965, pag. 15 Evseev, Ivan, “Encilopedia semnelor si simbolurilor culturale”; Editura Amacord, Timisoara, 1999, pag.437 Ibidem Dr. Berciu- Draghicescu Adina, Velter Tiberiu, Dr. Iscru G.D., David Aurel, “Tricolorul Romaniei”; Editura Sigma, Bucuresti, 1995, pag.12 Evseev, Ivan, “Enciclopedia semnelor si simbolurilor culturale”; Editura Amacord, Timisoara, 1999, pag. 438 Edelman, Murray, “Politica si utilizarea simbolurilor”; Editura Polirom, Iasi, 1999, (Stiinte Politice.Opus.), pag. 200 Hastings, Michel, “Abordarea stiintei politice”; Institutul European pentru Cooperare Cultural-Stiintifica, Iasi, 2000, pag. 15-16 Ibidem, pag.19-22 CAPITOLUL 3: STEAGUL-SIMBOL UNIVERSAL 3.1.Steagul in spatiul romanesc ca simbol politic 3.2.Steagul dacic, steagul Tarilor Romane 3.3.Unirea din 1918-steag national, evolutia steagului national 3.1. Ca si in cazul altor state, si la noi steagul este unul din cele mai importante insemne distinctive ale statului. In istoria poporului roman, intalnim intai stindardul iar mai apoi steagul. Functiile drapelului romanesc se afla in stransa legatura cu cerintele de ordin tactic din viata militara: asigurarea coeziunii unui grup, distingerea unitatilor militare pe campul de lupta, respecti ralierea combatantilor in cazul in care au fost risipiti1. Intelegandu-i utilitatea, preluat si folosit ca stindard un timp, stra- mosii nostri- dacii si romanii-, i-au dat posibilitatea acestuia sa devina unul dintre “steagurile care au facut istorie” 2. “Mostenire de pe timpul Daciei Traiane”, factor politic de decizie si forta armata deopotriva, steagul national, a “lansat” pentru prima data, ca principiu politic suprem, suveranitatea poporului, devenind astfel primul simbol vexilologic modern al suveranitatii poporului3. Poporul roman, in framantata sa istorie, a creat si folosit simboluri menite sa insu- fle incredere si sa ateste convingator lumii hotararea sa nestramutata de a-si pastra fiinta nationala. Aparut odata cu societatea, din nevoia de exprimare a individualita- tii, de definire a unor persoane sau colectivitati dezvoltat paralel cu evolu- tia civilizatiei umane, steagul romanilor a reflectat preocuparile si aspira- tiile societatii in care s-a nascut. El ne reda ceea ce este caracteristic structurilor sociale, framantarilor ce au avut loc de- a lungul timpului si mutatiile ce au survenit in constiinta romanilor. Atesta pe de o parte, eco- ul international al succeselor obtinute de romani in desele infruntari cu navalitorii, iar pe de alta parte, modul in care poporul nostru isi cinsteste eroii ale caror fapte durate in piatra, flamuri si metal dovedesc trainicia dragostei de neam. Tricolorul romanesc-univers de simtire- si cocardele purtate de revolutio- narii pasoptisti au probat in clipe grele, puterea insemnului. In continua stradanie spre progres, lupta pentru neatarnare s-a impletit cu lupta pentru pastrarea fiintei nationale, cu lupta pentru unitatea nationala deplina. Steagul romanesc a insuflat curaj si darzenie fortelor care au infaptuit re- volutia de eliberare sociala si nationala, antifascista si antiimperialista, a stimulat efortul continuu al natiunii romanesti spre faurirea unei noi so- cietati, spre civilizatie si progres. 3.2. Locuit din cele mai vechi timpuri-indepartatii oameni ai paleoliticului si neoliticului ne-au lasat marturii care ne dezvaluie un ane- voios dar neincetat urcus din negura inceputurilor spre cunoastere si intelegere- spatiu carpato-dunarean este, in a doua perioada a fierului ( secolul V i.e.n.- secolul I e.n.), vatra statornica a geto-da- cilor, “din neamul tracilor, cel mai mare dintre toate dupa acela al indienilor”(Herodot). In plan istoric, ei strabat acum ultima faza a comunei primitive, relatiile lor sociale fiind de tipul democratiei militare. In aceasta etapa a devenirii lumii din spatiul carpato-dunarean, inchegarile dintre uniunile de triburi vin din nevoia de a rezista presiunii altor neamuri, dar si a lega- turilor firesti. De acum incolo se vor pune bazele pe intemeierea unei tra- ditii care va renaste mereu in luptele purtate de poporul nostru pentru li- bertate. Asa s-au nascut steagurile, cele din care ne vin, simbol si chemare drapelele de lupta. Menite de a grupa si de a regrupa luptatorii, ele apar la inceput din abgint sau din bronz: cap de lup cu gura cascata, infipt intr-o lance, prelungit de un trup de sarpe, confectionat astfel incat cand trecea vantul prin el scotea sunete sinistre inspaimantand dusmanul. Astfel de steaguri de lupta le intalnim la daci, romanii inaltand si sfintind insemnul unei acvile 5. Sarpele este o hierofanie a sacrului natural, material si spiri- tual: el este legat de izvoarele vietii si are diverse valente simbolice, in mitologia popoarelor: inteligenta nefasta, ispititoare, de esenta satanica; este cazul sarpelui biblic asociat cu viclenia; intelepciunea creatoare; la azteci- eroul civilizator, simbol al vietii, ploii si fertilitatii, adorat ca zeu mesianic benefic, asociat cu stiinta si puterea6; timpul, ca durata; sarpele Ananta(in mitologia vedica), in sanscrita Ananta=infinit, nemarginire; este simbolul dezvoltarii si resorbtiei ciclice, al haosului primordial si al absentei timpului; el asigura stabilitatea lumii 7; lumina meteorologica(mobila(fulgerul) sau statica(curcubeul)); forta naturala (binevoitoare-in cazul lui Knepah, zeul bicefal in mito- logia egipteana, patron al fertilitatii, si simbol divin al Nilului si /sau rauvoitoare, in mitologia babiloniana-haosul primordial acvatic); simbol falic. In mitologia romaneasca intalnim sarpele casei- protector al locuintei, apreciat si azi de filozofia populara drept “simbolul intelepciunii” si al credintei, reprezentand in fapt, insemnul dac, cultul patriei si cultul stramosului8 . Insemnele romane erau: imago (imagine), signum (semn), vexillum (stindard) –avand o importanta deosebita in evolutia steagului romanesc. Legiunile romane purtau in desele lor campanii militare steaguri care, semnificand apartenenta lor la Imperiul Roman, aveau menirea de a le reprezenta si a le face cunoscute lumii cu care veneau in contact. Pretuirea si semnifictia deosebita ce se acorda steagului este dovedita de faptul ca in fiecare unitate militara exista un loc special destinat asezarii steagurilor. Orice unitate formand o comanda aparte, trebuia sa aiba stea- gul sau propriu constand dintr-o bucata de panza patrata, de culoare dife- rita cu franjuri pe margine avand imprimata denumirea legiunii si numele imparatului care a creat-o. Pe langa steag fiecare legiune avea ca insemn figura unui animal. Cel mai reprezentativ insemn al romanilor era acvila, pasare heraldica- exprimand curaj, hotarare in realizarea aspiratiilor, sim- bol al vietjiei- . Evoluand si perfectionandu-se in decursul timpului, insemnele daco-romanilor s-au mentinut secole de-a randul; rezultat al reluarilor continue de catre generatii a anumitor traditii, simbolurile folosite de stramosii nostri denota legaturile permanente existente intre populatia de pe ambele versante ale Carpatiilor9. Parcurgand mai multe etape pana la a deveni insemnul national, pana la afirmarea sa ca simbol vexilologic national, semnificatia heraldica a tricolorului a argumentat prin rosu, simbolul maririi, al bravurii, indraz-nelii si generozitatii, sangele varsat in lupte, puterea de viata si energia stramoseasca; prin galben (sau aur) simbolul fortei, bogatiei si puritatii holdele aurii de grau din timpul verii; si prin albastru (sau azur) reprezin-ta aerul, cel mai nobil element dupa foc si simbolizand blandetea, frumu-setea, nobletea si buna credinta 10. Simbolistica impusa de daci Antichitatii a fost inteleasa de contemporanii lor sub “semnul” lupului, ce a intruchipat fidel o constiinta de neam stra-vechi si razboinic. Basoreliefurile daltuite pe Columna lui Traian, demo-nstreaza cat erau de pretuite simbolurile si insemnele militare de catre stramosii poporului roman. Legatura simbolica intre daci, ca popor raz-boinic si protectorul lor (zeul poporului dac, Zamolxis, zeul cerului si al nemuririi), era intruchipata ca stindard, reprezentat printr-un balaur zbu-rator cu cap de lup. Istoricul roman A.D. Xenopol il descria astfel: “… capul acestuia era de bronz sau de argint si figura pe acel al unui lup cu gura cascata, in care se vedeau dintii si limba. Corpul balaurului era inco-voiat, luand chipul unui sarpe in miscare.”11 Steagul cu balaur -dragonul- simbol vexilologic caracteristic intregului neam tracic –alaturi de cutitul incovoiat(sica), sintetizeaza imaginea ale-gorica a acestui mare neam, care s-a nascut si afirmat “sub semnul lupu-lui”. Dragonul, sinonimul sarpelui, avand ca atribute orgoliul si forta a impus teama si respect, Columna lui Traian insasi, facandu-l nemuritor. Dacii au fost imortalizati nedespartiti de steag, intr-un simbol ce atesta statornica lor hotarare de a invige sau de a deveni nemuritori, prin inaltarea sufletu-lui lor la ceruri, la Zamolxis, protectorul lor. In timpul imparatului Traian, Dacia a fost supusa sistemului recrutarii, fiind recrutati deopotriva, daci pentru unitatile auxiliare regulate ( cohor-tas, allae), ca si pentru corpurile auxiliare (nummeri) reprezentand masura de caracter militar si politic cu finalitate practica evidenta, prin care Ro-ma a perceput “tributul de sange”,al acestui popor “barbar”, a carui supu-nere a necesitat mari cheltuieli materiale si sacrificii umane. Alaturi de sica, arma de care dacii erau vesnic nedespartiti, unitatiile for-mate din daci au adus pe pamantul Italiei si steagul cu balaurul zburator -dragonul-, preluat cu intregul sau simbolism pecetluit cu “sigiliul” Ro-mei, care l-a admis in panteonul sau vexilologic, avand totodata la baza ratiuni practice, izvorate din diplomatia cu care Imperiul trata popoarele invinse si supuse. Descrierea “balaurului”-stindardul geto-dacilor, admis intre “insignele” armatelor romane, ne ofera imaginea primordiala a aces-tui stindard, inainte de a fi receptat modificarile de forma pe care le-a su-ferit prin raspandirea sa in tot Imperiul Roman. Steagul cu “balaur” (dragonul) impus ca insemn militar, in cetatea AQUI-NCUM (viitoarea Buda Veche, n.n.) a mostenit in stema sa culorile rosu, galben si albastru, despre care carturarul german J.F.Neigebaur afirma ca sunt “o mostenire de pe timpul Daciei Traiane “, iar George Baritiu le considera “ramase mostenire de la Imperiul Roman”. Dupa aproape 200 de ani de la moartea regelui Decebal, steagul cu “balaur”, continua sa reprezinte insemnul militar roman, preluat de la da-cii ale caror virtuti militare au fost recunoscute. El nu mai insotea un popor invins, ca pe Columna lui Traian ,ci insasi persoana imparatului celei mai mari forte militare ale Antichitatii. Romanizarea, proces integrator a facilitat conservarea si supravietuirea obiceiurilor, simbolurilor si preluarea preceptelor noii credinte in care “mitul nemuririi” s-a metamorfozat in credinta in “viata de apoi”, propo-vaduita de crestinism. Important este ca dacii liberi au gandit refacerea unitatii dacice sub protectia zeului lor suprem-Zamolxis-, al carui chip bi-nevoitor s-a arcuit peste crestele Carpatilor, Dunare si tarmul Marii ca un curcubeu, din a carui cromatica ieseau in evidenta culorile rosu, galben si albastru, arcuite peste o lume pline de credinte, superstitii si suferinte, intarindu-le dacilor credinta in nemurire. “Curcubeul” balaurului pe care dacii l-au purtat in lupta impotriva scitilor persanilor, macedonenilor, romanilor ori a popooarelor migratoare care au asaltat pamantul vechii Daci, si-a extins spectrul sau peste intreaga Eu-ropa faramitata in state medievale, dupa destramarea Imperiului Roman. Cu timpul insa, crestinismul a inlocuit “balaurul” –devenit simbol al rau-lui, cu crucea, dar daco-romanii si mai apoi romanii i-au preluat simbolu-rile cromatice, schimbandu-se doar esenta, invelisul ramanand acelasi. Reprezentarea Sfantului Gheoghe ucigand balaurul, larg raspandita la romani, simbolizeaza, metaforic, actul de nastere al poporului roman, prin victoria crucii asupra “balaurului”, care a fost nevoit sa se refugieze, din nou in mitologie, ca simbol al raului. Oficial, chiar daca dragonul a disparut in tinuturile dunarene ale Imperiu-lui Roman, cele trei culori si-au urmat destinul vesniciei, reprezentand o parte din tezaurul ancestral care a dat legitimitate si distinctie acestor ti-nuturi, fiind de asemenea adoptate de oficialitatile politico-romane in in-signele unor unitati militare, stationate pe aceste meleaguri. Insigna legiunilor V-Macedonia si XIII-Gemina se evidentiaza tocmai printr-o frapanta succesiune coloristica a celor trei culori: rosu, galben si albastru, culori care au fost pastrate, in mod oficial, intrucat acestea au fost culorile etniei si ale pamantului din spatiul carpato-danubiano-pontic, fiind conservate prin traditie si impuse de obiceiul pamantului. Imprejurarile vitrege in care s-a format si afirmat poporul roman, nevoit mai multe secole sa traiasca in “mici republici” cum numea in secolul XVII istoricul ungur Nicolae Bethlen formatiunile politice prestatale romanesti organizate pe vai si la adapostul codrilor, au permis conserva-rea traditiilor arhaice cu simbolistica specifica. In Europa secolelor VI-XI, stindardul cu “balaurul” (dragon) a continuat sa reprezinte simbolul cavalerismului si virtutea eroica romana, fiind pre-luat si folosit ca “insemn” militar. In Britania, “balaurul zburator” a trecut de la celti la saxoni, iar apoi la englezi, care l-au purtat pana tarziu in Ev-ul Mediu pe campurile de lupta. In lupta de la Burford, din anul 752, stin-dardul lordului de Wessex era un dragon. Simbolurile dacice s-au pastrat la romani pana in vremea “descalecatori-lor” si a intemeierii statelor medievale romanesti, pe blazoanele unor domni si boieri romani Cu aceste steaguri si stindarde s-a facut straja primelor organizari politice, cele legate de numele si vrednicia lui Gelu, Glad, Menumorut, Litovoi…, Barbat… Cu ele au intemeiat romanii, in truda aspra a armelor printr-un Basarab si printr-un Bogdan statele romanest, dandu-le identita- te si asigurandu-le temeinicie. Uneori conturand acvila, uneori bourul cu stea intre coarne, alteori alte prefigurari- au suit in slava in anii lui Mircea cel Batran prin batalia de la Rovine (1394), lui Iancu de Hunedoara, lui Vlad Tepes, apreciat de Mihai Eminescu ca “intrunind virtutile romanesti” si afirmandu-se ca “pa- vaza a crestinatatii intregi”10.
