Unirea Tarii Romanesti cu Moldova reprezinta unul din momentele cardinale ale istoriei patriei noastre, actul politic care sta la baza Romaniei moderne. Infaptuita la 24 ianuarie 1859, Unirea este rezultatul firesc al unui indelungat proces istoric, care s-a maturizat in conditiile inceputului oranduirii capitaliste si ale formarii natiunii romane. PRINCIPATELE ROMÂNE DUPA REVOLUTIE Dupa inabusirea revolutiei din 1848, reactiunea interna si fortele interventioniste dinafara au luat masuri de reorganizare a regimului regulamentar restaurat. Prin intelegerea realizata intre Turcia, puterea suzerana, si Rusia, puterea protectoare, s-a incheiat in aprilie 1849, la Balta Liman, o conventie care justifica prezenta trupelor celor doua state in Principate pentru ,,a reprima orice miscare de insurectionare”. Ocupatia militara a Principatelor Romane se va prelungi pana in 1851. Razboiul Crimeei, izbucnit in 1853, va aduce o noua ocupatie straina, la inceput a trupelor ruse, iar apoi a celor austriece care se vor retrage abia in 1857. Potrivit conventiei de la Balta Liman, s-au numit in ambele principate alti domni pe timp de sapte ani: Grigore Alexandru Ghica in Moldova si Barbu Stirbei in Muntenia. In acesti ani s-au facut anumite imbunatatiri in administratia Principatelor, mai ales in Moldova, unde domnitorul ducea o politica cu tendinte liberale. Noii domni n-au putut sa nu tina seama de realitatile impuse de evenimentele din 1848. Desi infranta, revolutia din 1848 daduse impuls dezvoltarii societatii si adusese transformari importante. Anii imediat urmatori revolutiei se caracterizeaza prin rolul crescand al burgheziei, care cucereste pozitii noi in viata economica si politica. 37141bgd78clz1k Are loc o dezvoltare a productiei si a schimbului de marfuri; largirea transporturilor rutiere si a navigatiei, intensificarea legaturilor economice intre diferite regiuni. Aceasta a avut ca urmare atenuarea particularitatilor locale, largirea schimburilor comerciale dintre Principatele Romane, care se transforma treptat intr-o unitate economica. Pietele locale, provinciale, s-au contopit astfel intr-o piata unica; o etapa importanta a reprezentat-o desfiintarea vamii dintre Moldova si Tara Romaneasca, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1848. Progresul economic si social al tarilor romane era franat de mentinerea formelor feudale de exploatare in agricultura, care au dominat in Moldova si Tara Romaneasca pana in 1864, de faramitarea statala si de dominatia straina. Pentru accelerarea dezvoltarii societatii romanesti, o conditie necesara era faurirea statului national unitar si independent. UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE - O NECESITATE LEGICA Datorita imprejurarilor interne si externe nefavorabile, poporul roman a trait timp de secole in unitati statale si provinciale distincte, fiecare dintre ele cu o viata politica proprie.Dar nici diviziunea statala, nici stapanirile straine n-au putut impiedica dezvoltarea unitara si continuitatea poporului roman pe teritoriul pe care s-a format. El si-a pastrat nealterate limba si portul, traditiile, obiceiurile, fiinta nationala. gl141b7378cllz O caracteristica a dezvoltarii tarilor romane a constituit-o permanenta legaturilor economice, politice, culturale intre teritoriile de o parte si de alta a Milcovului, intre aceste si Transilvania. Infaptuirea unitatii si a independentei poporului roman a devenit o preocupare permanenta a exponentilor luptei sale revolutionare. Ideea unirii romanilor s-a impus ca problema centrala din deceniul al 4-lea al secolului al XIX-lea, raspunzand unor necesitati obiective ale procesului de dezvoltare istorica a societatii romanesti. In deceniul premergator revolutiei are loc un contact direct tot mai amplu intre fruntasii miscarii nationale din cele trei tari romane, care a prilejuit cunoasterea reciproca a realitatilor din fiecare provincie romaneasca, a cimentat legaturi si a generat planuri de actiune commune. Vointa de unire a fost exprimata clar si puternic in timpul revolutiei din 1848. Inconjurate de state reactionare, fortele patriotice interne singure nu s-au dovedit insa suficient de mature pentru a infaptui Unirea in timpul revolutiei. In 1850, Nicolae Balcescu a sesizat si a definit magistral esenta cerintelor obiective ale evolutiei societatii romanesti pentru o intreaga epoca. El scria ca dupa revolutia din 1848 ,,ne mai ramanea sa facem alte doua revolutii”. Balcescu se referea in mod clar la realizarea unitatii statului si, mai tarziu, la obtinerea independentei nationale, pentru ca in felul acesta ,,natiunea sa intre in plenitudinea drepturilor sale naturale”. Dupa revolutia din 1848, Unirea a devenit problema centrala, dominanta, a vietii politice romanesti, punand in miscare cele mai largi mase ale poporului. FORTELE UNIONISTE; LUPTA PENTRU UNIRE Unirea era o cauza a intregului popor. Dar in raport cu interesele lor de clasa, fortele sociale romanesti au inteles in mod diferit continutul si caracterul Unirii. Forta sociala principala in miscarea unionista au constituit-o masele largi populare de la orase si sate, care au actionat cu cea mai mare energie si hotarare. Ele legau de infaptuirea acestui mare act national si implinirea aspiratiilor sociale. Taranii urmareau, in primul rand, ca prin Unire sa scape de claca si sa obtina pamant, iar paturile orasenesti considerau ca prin Unire, se va realiza cadrul politic favorabil unor largi libertati democratice. Burghezia, in plina ascensiune, socotea ca intr-un stat unitar se vor crea conditii prielnice pentru prosperitatea ei economica si pentru obtinerea unei pozitii preponderente in viata politica a tarii. Generatia care a infaptuit marele ideal al Unirii din 1859 si care infaptuise revolutia de la 1848 avea in frunte inflacarati patrioti, ca: Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Malinescu, Constantin A. Rosetti, fratii Ion si Dumitru Bratianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Nicolae Orasanu s.a. . Carturari si oameni politici de seama, animati de idei inaintate, au adus o contributie pretioasa la progresul general al tarii. In ceea ce priveste boierimea, o mare parte a acesteia, din interese economice si politice apropiate de cele ale burgheziei, s-a alaturat puternicelor forte nationale unioniste. Unii dintre marii boieri, in numar neinsemnat, de teama ca Unirea ar putea pune in primejdie privilegiile lor de clasa, s-au grupat in partida antiunionista. Activitatea patriotica a fostilor conducatori revolutionari din 1848 a continuat, in pofida conditiilor grele, atat in tara cat si in exil. Prin publicatii si conferinte, memorii si demersuri diplomatice, acestia au intreprins o ampla actiune de propaganda in favoarea Unirii. Raspanditi in diverse centre diplomatice (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patriotii au desfasurat o laborioasa activitate, pentru a crea un puternic curent de opinie in sprijinul cauzei romanesti. In fruntea exilatilor, pana in 1852, Nicolae Balcescu, urmat de C.A.Rosetti, fratii Golesti, fratii Bratianu, Vasile Malinescu, Costache Negri s.a. Acestia erau in legatura cu unii reprezentanti ai popoarelor europene, grupati in Comitetul central democratic european, infiintat in 1850, la Londra, din initiativa italianului Giuseppe Mazzini. Cu totii isi exprimau speranta ca va izbucni o noua revolutie in Europa. La 29 noiembrie 1852, s-a stins din viata in Italia, la Palermo, marele patriot si democrat-revolutionar Nicolae Balcescu, ceea ce a indurerat mult intrgul popor roman si cercurile progresiste europene. UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE-PROBLEMA EUROPEANA Miscarea unionista din tara, ca si intensa activitate a emigratiei dinafara hotarelor au impus nazuinta fundamentala a romanilor in atentia diplomatiei europene. De asemenea, interesele contradictorii ale marilor puteri in Balcani si in bazinul Marii Negre, ajunse intr-o faza noua dupa infrangerea Rusiei in razboiul Crimeei, au usurat aducerea pe prim plan a chestiunii orientale, inclusiv a situatiei Principatelor dunarene, unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congrasului de la Paris.(1856). Reprezentantii statelor participante la Congres au luat atitudini diferite fata de viitorul regim al Principatelor Romane. In sprijinul Unirii s-au pronuntat Franta, Rusia, Sardinia si Prusia; o impotrivire neta au manifestat Turcia si Austria; favorabila Unirii in timpul lucrarilor Congresului, Anglia va reveni ulterior la pozitia sa traditionala de sprijinitoare a Imperiului otoman. Adoptarea pozitiilor fata de problema Principatelor era determinata de anumite interese statale. Franta lui Napoleon al III-lea voia sa-si asigure in sud-estul Europei un debuseu economic si un pion al influentei sale politice; Rusia vedea in Unire un mijloc de a slabi Imperiul otoman; Sardinia si Prusia, sustinand cauza romanilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei si a Germaniei; Anglia era interesata in mentinerea Imperiului otoman ca o forta opusa Rusiei; Turcia, puterea suzerana, se temea ca Moldova si Muntenia unite isi vor dobandi si independenta politica, asa cum se va si intampla dupa doua decenii. Austria considera ca statul national roman ar duce la intensificarea luptei de eliberare a romanilor din Transilvania, doritori sa se alature fratilor de peste Carpati. Datorita pozitiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor; s-a creat insa posibilitatea ca poporul roman sa se pronunte in privinta viitorului lui. Tratatul de pace prevedea ca populatia Principatelor sa fie consultata prin intermediul unor adunari(divanuri) ad-hoc. Totodata s-a stabilit ca cele doua tari, ramanand sub suzeranitatea Turciei, sa intre sub garantia colectiva a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris; se inlatura astfel protectoratul unei singure tari. Congresul a hotarat ca sudul Basarabiei(judetele Cahul, Ismail, Bolgrad) sa reintre in componenta Moldovei; se prevedea libertatea navigatiei pe Dunare si neutralitatea Marii Negre; se aproba crearea unei comisii europene a Dunarii, cu sediul la Galati. Pe temeiul cererilor exprimate in adunarile ad-hoc si al constatarilor facute in Principate de o comisie speciala europeana de informare instituita de Congres, urma sa se convoace la Paris o conferinta a puterilor europene care sa alcatuiasca o alta legislatie in locul Regulamentului organic. ADUNARILE AD-HOC (1857); CONVENTIA DE LA PARIS(1858) Adunarile ad-hoc reprezinta un moment esential in cadrul general al evenimentelor premergatoare Unirii. Pregatirile si alegerile s-au desfasurat in conditii diferite in cele doua tari. Congresul de la Paris hotarase ca fiecare din cele doua Principate sa fie conduse de un caimacam, numit de Poarta, in timpul constituirii si consultarii adunarilor ad-hoc. In Tara Romaneasca, Alexandru Ghica, fostul domn, a adoptat o pozitie de intelegere fata de partida unionista, cu gandul ca va fi beneficiarul ei. In Moldova, caimacamul N.Vogoride, agent al Turciei si al Austriei, a recurs la un adevarat regim de teroare pentru a zadarnici Unirea. Astfel au fost interzise gazetele favorabile Unirii si intrunirilor politice, s-au facut destituiri din functii si arestari masive, s-au falsificat listele electorale si alegerile din iulie 1857. Fata de aceste actiuni arbitrare, s-a dezlantuit o puternica miscare de protest. Indignat de abuzurile ce se facusera la alcatuirea listelor electorale, maiorul Alexandru Cuza si-a dat demisia din postul de parcalab al tinutului Covurlui, ceea ce i-a atras o mare popularitate. Comisia de informare de la Bucuresti primea numeroase telegrame, memorii si apeluri. In fata acestei situatii, Turcia s-a vazut silita sa anuleze alegerile falsificate; noile alegeri au inregistrat o victorie covarsitoare a candidatilor unionisti, care, cu doua exceptii, au fost alesi pretutindeni. Rezultate asemanatoare se obtinusera si in Muntenia. Adunarile ad-hoc si-au inceput lucrarile in septembrie 1857, la Iasi si la Bucuresti. Dezbaterile au prilejuit o manifestare puternica a coeziunii si a fortei miscarii unioniste, o impresionanta demonstratie a vointei poporului roman de a-si fauri statul sau national. In cuvinte memorabile, Mihail Kogalniceanu arata ca ,, ... dorinta cea mai mare, cea mai generala, aceea hranita de toate generatiile trecute, aceea care este sufletul generatiei actuale, aceea care implinita va face fericirea generatiilor viitoare, este Unirea Principatelor intr-un singur stat, o unire care este fireasca, legiuita si neaparata”. Intr-o atmosfera de mare avant patriotic, Adunarile ad-hoc au adoptat, in luna octombrie 1857, rezolutii in esenta asemanatoare, care cereau cu hotarare Unirea Principatelor intr-un singur stat cu numele Romania, respectarea drepturilor, a autonomiei si a neutralitatii acestui stat si o Adunare Obsteasca care sa reprezinte ,,toate interesele natiei”. Chestiunea agrara a fost prezenta in discutiile deputatilor din ambele Adunari. Prin reprezentantii ei, taranimea a avut prilejul de a-si afirma raspicat pozitia in aceasta problema esentiala pentru viitorul ei si pentru dezvoltarea ulterioara a tarii. In jalba deputatilor pontasi moldoveni, al carei prim semnatar era Ion Roata din tinutul Putnei, erau infatisate in imagini zguduitoare starea taranimii si temeiurile revendicarilor sale. In numele a 1 200 000 de clacasi moldoveni, se arata atat in fata tarii cat si in fata puterilor europene ca taranimea purta de veacuri ,,toate sarcinile cele mai grele” si se cerea ca ,,sateanul sa fie pus in randul oamenilor”, sa fie interzisa bataia, sa fie inlaturate boierescul(claca), beilicurile si birul pe cap, iar ,, ...satele sa-si aibe ... dregatorii alesi chiar din sanul lor”. Amintind de ,, nemarginitul si durerosul sir de sugrumatoare suferinte”, deputatul Tanase Constantin proclama in adunarea de la Bucuresti, ,,dreptul netagaduit al taranimii ... d-a lua parte la viitoarele adunari, care vor face constitutia tarii si legiuirile din nauntru”. Intrucat reprezentantii boierimii si chiar unii exponenti ai burgheziei s-au opus ideii de improprietarire sub pretextul mentinerii coeziunii miscarii unioniste sau au cerut amanarea discutarii acesteia, nu s-au putut trece la adoptarea unei hotarari in problema agrara. Rezolutiile Adunarilor ad-hoc au fost trimise comisiei speciale. Aceasta a alcatuit un raport, pe care l-a inaintat Conferintei reprezentantilor celor sapte puteri, care s-a intrunit in mai 1858, la Paris. Conventia semnata la 7 august 1858, ca urmare a lucrarilor conferintei, prevedea ca cele doua tari sa se numeasca Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti, fiecare cu un domnitor, guvern si adunare legiuitoare proprie, infiintarea unei comisii centrale pentru alcatuirea legilor de inters comun si a unei curti de casatie comune pentru ambele Principate, cu sediul la Focsani. Conventia mai cuprindea o serie de prevederi care corespondeau intereselor burgheziei: desfiintarea privilegiilor si a rangurilor boieresti (deci, egalitatea cetatenilor in fata legilor), responsabilitatea ministeriala etc.; se recomanda, de asemenea, o noua reglementare prin lege a relatiilor dintre proprietari si tarani. ,,Stipulatiile electorale”, trecute in anexa conventiei stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunarii elective pe baza unui cens foarte ridicat. Act international, noua conventie era totodata si o legiuire fundamentala pentru Principate, ceea ce de fapt, insemna incetarea valabilitatii juridice a Regulamentului organic. Conventia va ramane in vigoare pana in 1864. Deoarece puterile Europei nu indeplinisera dorinta fundamentala a romanilor, exprimata prin Adunarile ad-hoc, se impunea o actiune interna a intregului popor, care sa realizeze Unirea si sa puna Europa in fata unui fapt implinit. INFAPUIREA UNIRII PRIN ALEGEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA CA DOMN AL TARII ROMÂNESTI Hotararile nedrepte ale Conferintei de la Paris au dus la ascutirea luptei pentru unitate politica; poporul roman inainta cu fermitate pe drumul implinirii pana la capat a nazuintelor sale legitime. Alegerile de deputati in Adunarile elective s-au desfasurat sub semnul unor inversunate infruntari intre fortele partidei nationale unioniste si fortele reactionare potrivnice Unirii. C.A.Rosetti scria in acele zile ca ,,Lupta este astazi mai cu seama intre cei care vor sa mentie trecutul si intre cei care vor transformarea societatii”. In timp ce alegerile din Moldova au adus in Adunarea electiva o majoritate a partidei nationale, in Tara Romaneasca ea era o minoritate. Dar, sub conducerea elementelor inaintate, masele populare au desfasurat o lupta darza, care avea sa asigure victoria partizanilor progresului. Deputatii inaintasi se vor folosi cu abilitate de contradictiile din randurile gruparii conservatoare. In ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electiva de la Iasi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei nationale, Alexandru Ioan Cuza, revolutionar pasoptist si luptator inflacarat pentru cauza Uniri. Vestea proclamarii lui Cuza ca domn al Moldovei a fost primita cu mare bucurie pretutindeni, in intreaga Moldova, in Tara Romaneasca si in Transilvania. Bucuria oamenilor a fost atat de mare incat mase de oameni strabateau strazile strigand: ,,Traiasca domnul!”. In noapte de 23/24 ianuarie deputatii partidei nationale au convocat o sedinta la hotelul Concordia, unde au hotarat sa propuna Adunarii ca domn al Tarii Romanesti tot pe Alexandru Ioan Cuza. Propunerea facuta de Vasile Boierescu. Reprezentant al partidei nationale a fost acceptata in unanimitate, deputatii conservatori fiind obligati sa cedeze vointei poporului. Proclamarea lui A.I.Cuza ca domnitor al celor doua Principate a declansat o puternica explozie de entuziasm. Pretutindeni a avut loc manifestatii de bucurie, se canta si se juca Hora Unirii, din mii de piepturi rasunau: ,,Traiasca Unirea, Traiasca Cuza Voda, Traiasca Romania, una si nedespartita”. Unirea Principatelor a avut un puternic ecou in randul populatiei din toate provinciile romanesti, care asteptau acum momentul favorabil pentru a se uni cu Tara.
Dupa alegerea din Moldova, privirile intregului popor roman erau atintite spre Bucuresti. Adunarea electiva de aici si-a deschis lucrarile la 22 ianuarie 1859. Erau prezenti tabacari, macelari, meseriasi, tarani din satele judetelor Ilfov si Dambovita, negustori, elevi ai claselor superioare si al invatamantului de specialitate.
