Imparatul Justinian si imparateasa Teodora, Imparatul Iustin II, Imparatul Mauricius

Imparatul Justinian si imparateasa Teodora

Nepotul lui Iustin si al imparatesei Eufemia a vazut lumina zilei intr-o localitate din prefectura Illirycum in anul 482 sau 483, intr-o familie de tarani. Unchiul sau i-a dat o educatie multilaterala, iar in anul 521 a fost facut de acesta consul. Asa cum am aratat mai sus, Justinian a fost asociat la tron. Dupa moartea lui Iustin, el devine imparat al Imperiului bizantin.

Originea Teodorei, viitoarea imparateasa, este considerata de unii istorici a fi siriana, de altii cretana. Ea s-a nascut in anul 480. Copilaria si adolescenta si le-a petrecut la Constantinopol. Ramasa orfana de tata cand inca era mica, ea a trait intr-un mediu imoral si in saracie impreuna cu cele doua surori si cu mama ei. Cu timpul a ajuns sa-si vanda trupul. Pleaca din capitala imperiului si dupa mai multe regiuni vizitate, ajunge in Alexandria Egiptului unde probabil a aderat la erezia monofizita . Aici poate, Teodora a fost determinata de predicile patriarhului Timotei si ale lui Sever de Antiohia sa paraseasca, macar pentru o vreme, viata usuratica pe care o dusese pana atunci. Tot aici se pare ca l-a cunoscut si pe Justinian . Acesta a placut-o si a luat-o cu sine la Constantinopol.

Unirea lor prin casatorie nu era insaposibila. O lege mai veche interzicea „senatorilor si inaltilor demnitari sa se casatoreasca cu femei de conditie umila, cu actrite, cu prostituate sau cu curtezane” . Imparateasa Eufemia, femeie de o moralitate severa, invoca aceasta lege si se opunea unirii lor.

Obstacolul a fost inlaturat cand imparateasa a murit (523). Justinian a cerut si a obtinut de la unchiul sau, abrogarea legii cu pricina. Casatoria a avut loc. In legatura cu acest eveniment istoricul Procopius de Cezareea si cronicarul epocii ne spune – cu mahnire – ca „nici preotii nu s-au razvratit” in fata acestei fapte, considerata de el o nelegiuire. De asemenea, acelasi Procopius scrie in Istoria sa secreta ca pentru Justinian legile statului erau doar instrumente pe care le folosea dupa bunul sau plac, promulgandu-le sau abrogandu-le dupa nevoile sale. Putem insa suspecta pe eruditul alexandrin de subiectivism, el facand parte din clasa marilor latifundiari pe care imparatul nu a pregetat sa-i expolieze in timpul domniei sale.

La 1 august 527, Justinian si Teodora sunt incoronati basilei.

Relatia statului cu Biserica in epoca Justinian a fost una deosebita, datorita conceptiilor despre puterea imperiala a imparatului: relatia dintre cele doua institutii a fost definita de acesta ca o „simfonie“. Exponentul puterii reunite a Bisericii si a statului era insusi Justinian. N. Iorga spune ca „se ajunge sub Justinian la formula precisa ca Imperiul si sacerdotiul, adica „cele sacre” si „cele publice si comune” constituie un acelasi intreg” . Novella 154 il infatiseaza pe Justinian deasupra oricarei legi: „Dumnezeu a subordonat imparatului legile insele, trimitandu-l pe el oamenilor ca o lege insufletita“ . Astfel el s-a situat „mai presus de popor, de stat si chiar mai presus de Biserica, legalizand inaccesibilitatea monarhului atat pentru judecata laica, cat si pentru cea ecleziastica”

Justinian se considera „isapostolos“ . In virtutea acestuia titlu el putea destitui si numi pe ierarhii din Orient (de la care accepta uneori si mita ). La fel se comporta si in cazul papei. Justinian a acceptat usor primatul acestuia. Si-a asigurat astfel dominatia asupra ambelor parti ale lumii crestine.

Tot in virtutea „egalitatii cu apostolii”, imparatul s-a amestecat in chestiuni care priveau disciplina Bisericii. In anul 527, doi episcopi dovediti a fi vinovati de imoralitate au fost purtati pe strazile cetatii-capitala si batjocoriti . De altfel, delictele care priveau disciplina canonica si religioasa erau sanctionate si de legile de stat.

Pentru Justinian teologia a fost una dintre principalele sale preocupari. Inzestrat cu o minte agera, capabila de a intelege anumite subtilitati, el nu numai ca s-a erijat in aparator al credintei ci si-a arogat dreptul de a  emite edicte cu caracter dogmatic, mergand pe calea deschisa de uzurpatorul Basiliscus in anul 475. Acest fapt fireste a pricinuit Bisericii de neplaceri caci nu o data astfel de documente au continut erezii. Amintim aici doar ca in anul 564, printr-un decret Justinian impunea in imperiu dogma inalterabilitatii Trupului lui Hristos, prin care voia sa concilieze pe monofiziti cu ortodocsii, declarand ortodoxa invatatura mai sus pomenita.

In timpul domniei acestui „prim imparat bizantin“ (asa cum l-a numit N. Iorga) viata crestina a cunoscut o mare inflorire.

Dorind suprematia dreptei credinte asupra tuturor credintelor si orientarilor religioase, Justinian a persecutat in fel si chip pe eretici. In 529 publica un edict prin care interzicea acestora sa ocupe functii de stat si  limita drepturile adeptilor bisericilor neoficiale. Printre altele, edictul preciza: „Este drept sa fie lipsit de bunurile pamantesti cel care se inchina incorect lui Dumnezeu“ . Situatia necrestinilor era si mai grea. Acel edict prin care Diocletian interzicea crestinilor sa existe („Non licet esse vos!”) s-a intors, in timpul lui Justinian, impotriva adoratorilor zeilor: „Pagani nu trebuie sa existe pe pamant!” , spunea Justinian.

Monofizitii nu au fost insa, persecutati. Aceasta atitudine curioasa pentru un imparat care se declara aparator al dreptei credinte pe care trebuiau sa o impartaseasca toti supusii imperiului s-a datorat faptului ca Teodora ii sustinea pe adversarii Sinodului ecumenic de la Calcedon. De altfel, monofizitii ocupau pozitii importante la curtea imperiala si o persecutie indreptata impotriva lor ar fi dat nastere unor revolte –  palatul imperial a fost mereu un loc al comploturilor si al loviturilor de stat – care ar fi putut conduce la inlaturarea imparatului. De aici rezulta un lucru clar: linistea statului era mai importanta decat impunerea credintei cu orice pret.

Problemele teologice si dogmatice nu l-au lasat indiferent pe Justinian. El a pastrat traditia inaintasilor, semnand toate hotararile sinoadelor – pe care, conform obiceiului a carui vechime cobora pana in epoca Sf. Constantin cel Mare, le convoca. Acestea deveneau astfel, legi de stat.

Imparatul si patriarhul puteau emite edicte si impreuna; asa s-a procedat in anul 533 in privinta adaosului la imnul liturgic „Sfinte Dumnezeule…” („Cel ce Te-ai rastignit pentru noi“), propus de acelasi patriarh Petru Gnafevs ( †489). Edictul semnat de patriarhul Epifanie si de Justinian considera adaosul nu numai ortodox, ci chiar necesar.

De asemenea, patriarhul putea influenta fie singur, fie sprijinit de vreun inalt demnitar promulgarea unui edict. In anul 543 , patriarhul Mina sprijinit de Pelagiu, „apocrisiar al Romei“ a determinat pe imparat sa emita o astfel de lege prin care se condamnau 15 invataturi ale lui Origen

In timpul lui Justinian monofizitii au cunoscut perioade propice raspandirii lor. Teodora a favorizat, prin influenta exercitata asupra basileului, pierderea de catre Biserica a unor vaste teritorii in favoarea acestui curent eretic.

Puterea contestatarilor credintei fixate la Calcedon a crescut intr-atat, incat in toiul disputelor despre formula theopashita („Unul din Treime a patimit in trup“), formula propusa de Petru Gnafevs – monofizit moderat si patriarh al Antiohiei (470 si 485-489 ), care a acceptat Henotikonul impreuna cu patriarhul Alexandriei, Petru III Mongul – pentru a impaca pe monofiziti cu ortodocsii, un patriarh monofizit „se furisa” pe tronul patriarhal. Acesta, pe numele sau Antim (535-536) fu insa repede demascat de papa Agapet care se afla la Constantinopol trimis de goti pentru a negocia conditiile unei paci cu Justinian. Sinodul patriarhal l-a excomunicat pe Antim, iar Justinian l-a exilat (inainte de 13 martie 536). Acesta insa si-a gasit drept refugiu gineceul Teodorei. El a fost descoperit aici abia la moartea basilisei (548), spre mirarea tuturor. Disparitia brusca a patriarhului monofizit nascuse zvonul ca el murise dupa depunerea din 536 . Pe tronul patriarhal a fost ales un alt ierarh, cu numele Mina (536-552).

Patriarhul Mina si-a asezat pastorirea sub semnul supunerii fata de basileu: „Nimic nu trebuie sa faca prea sfanta Biserica impotriva vointei si a ordinului imparatului“ spunea acesta.

Un eveniment important retine atentia asupra relatiilor Bisericii cu Statul intre anii 536-552. In primul an al arhipastoririi sale, Mina, noul patriarh, si-a luat titlul de „ecumenic” intr-o epistola sinodala , cu acordul imparatului. Faptul nu era nou. La sinodul de la Calcedon, cativa diaconi atribuisera acest titlu episcopului Romei; la sinodul „talharesc“ (449), patriarhul Alexandriei a fost cinstit astfel. Imparatii bizantini numeau adeseori pe ierarhii din capitala lor, ecumenici. Termenul se referea nu la un primat asupra Bisericii crestine, asa cum este azi perceput primatul papal, ci la faptul ca patriarhul constantinopolitan era o personalitate cunoscuta, celebra in toata lumea.

Desi onorific, acest titlu crestea prestigiul de care se bucura si asa intai-statatorul Bisericii crestine din rasarit, si demonstra interesul major al imparatilor bizantini de a promova autoritatea ierarhului din capitala imperiului.

Lui Mina, i-a urmat in tronul patriarhal Eutihie I, incepand cu luna august a anului 552. Asezarea sa in fruntea Bisericii rasaritene a avut loc intr-o perioada foarte tulbure. Disputele legate de unele invataturi ale marelui  teolog alexandrin, Origen , la care se adauga cele provocate de scrierile episcopului Teodoret de Cir contra Sf. Chiril al Alexandriei, de Epistola lui Ibas de Edessa contra aceluiasi sfant Chiril si a Sinodului din Efes si de persoana si opera lui Teodor de Mopsuestia, cunoscute sub numele de „Cele trei capitole“ agitau de cateva decenii spiritele si asa incinse in urma Sinodului IV ecumenic si a incercarilor de impacare a ortodocsilor cu monofizitii venite din partea basileilor.

La sugestia patriarhului, Justinian convoaca un nou sinod ecumenic. Acesta a avut loc la Constantinopol. Lucrarile sinodului au fost deschise la 5 mai 553, in biserica Sf. Sofia. In ultima zi a sinodului (2 iunie) cei 165 de episcopi au condamnat „cele trei capitole“. Amintim faptul ca unele invataturi ale teologului alexandrin au fost condamnate de catre Justinian si in anul 543. Intr-un sinod tinut la Constantinopol, cu cateva luni inainte de sinodul ecumenic, in 553 a fost condamnat si Origen, prilej cu care a fost aprobat si edictul lui Justinian dat cu 10 ani in urma.

Insa armonia dintre Eutihie si Justinian a luat sfarsit atunci cand imparatul a incercat sa-si impuna propriile crezuri referitoare la o dogma inalterabilitatii Trupului lui Hristos. El a vrut sa concilieze pe monofiziti cu ortodocsii declarand – printr-un edict – ortodoxa invatatura mai sus pomenita. Ortodocsii insa, in frunte cu patriarhul, s-au opus si Justinian a inceput sa faca destituiri.

Primul care a avut de suferit a fost Eutihie. La 31 ianuarie 565 el a fost depus.

Imparatul insa nu a putut continua prigoana. La o data situata intre 11 si 14 noiembrie 565 Justinian a trecut la cele vesnice . Patriarhul Antiohiei, Anastasie, aparator si el al credintei celei drepte, si-a putut pastra astfel scaunul, desi depunerea lui era hotarata. Patriarhul Eutihie va fi repus in drepturi de catre imparatul Tiberius II, la 3 octombrie 577

Imparatul Iustin II

Politica religioasa a lui Justinian nu a fost continuata de catre urmasul sau cu acelasi aplomb. Iustin II –nepot de sora lui Justinian - mama sa era Vigilantia – si care se casatorise cu o nepoata a Teodorei, pe nume Sofia – nu era la fel de preocupat de problemele religioase, ca unchiul sau, totusi i-a persecutat la randu-i pe monofiziti.

El s-a ocupat si de raspandirea invataturii crestine. Eusebiu Popovici ne spune ca „supt           imparatii romani de Rasarit Justinian (527-565), Iustin II (565-578) si Tiberiu II - subl. n. - (578-582) imbratisara crestinismul pela 550-580) si Nubienii, Blemienii (Blemmyi), Nabateenii (Nabadeenii) despre miazanoapte de Etiopia in sens mai strans si Alodeenii despre miazazi-apus de Egipt: ei fura convertiti de misionari egipteni dupa recomandare imperiala“

La 14 noiembrie 565 Iustin II a fost incoronat ca imparat, ceremonia a oficiind-o Ioan III Scholasticos.

Patriarhul Ioan a condus destinele Bisericii pana la 31 august 577. El s-a ocupat de sistematizarea legilor Bisericii, compunand prima lucrare de acest fel in Rasarit.. Rodul muncii sale  s-a concretizat intr-o „Culegere de canoane“ in 50 de titluri. A pus in randuiala si legile de stat care faceau referiri la viata Bisericii. Rodul acestei munci dificile s-a concretizat de asemenea, printr-o culegere sub numele de „Constitutiones ecclesiasticae“. Mai tarziu, cele doua lucrari au fost reunite de un alt autor sub numele de Nomocanon

In timpul lui Iustin II Biserica s-a bucurat de o autoritate sporita in randul cetatenilor imperiului.

In anul 569, imparatul a interzis – printr-un edict – vanzarea functiilor in stat. Printre altele documentul prevedea ca persoana candidata la o functie de stat sa fie numita pe baza recomandarilor episcopului (subl.n.) si a cetatenilor de vaza ai locului in care urma sa slujeasca . Sub presiunea curtii, basileul a fost fortat ulterior sa abroge decretul si a permis iar vanzarea functiilor, chiar si a celor bisericesti.

Istoricul Evagrios scrie ca inainte de moarte, Justinian i-a cerut nepotului sau care l-a inlocuit pe tron sa reaseze in cinstea de patriarh pe Eutihie . Dorinta isapostolului a fost indeplinita doar dupa 12 ani.

In anul 577 patriarhul Ioan III a murit, iar in locul lui a fost reasezat predecesorul sau.

Slabit de boala, Iustin II a asociat la tron (574), fortat de Sofia, pe comitele excubitilor, Tiberius, care va deveni imparat in anul 578, cand imparatul a murit.