FORTELE UNIONISTE; LUPTA PENTRU UNIRE
Unirea era o cauza a intregului popor. Dar in raport cu interesele lor de clasa, fortele sociale romanesti au inteles in mod diferit continutul si caracterul Unirii.
Forta sociala principala in miscarea unionista au constituit-o masele largi populare de la orase si sate, care au actionat cu cea mai mare energie si hotarare. Ele legau de infaptuirea acestui mare act national si implinirea aspiratiilor sociale. Taranii urmareau, in primul rand, ca prin Unire sa scape de claca si sa obtina pamant, iar paturile orasenesti considerau ca prin Unire, se va realiza cadrul politic favorabil unor largi libertati democratice.
Burghezia, in plina ascensiune, socotea ca intr-un stat unitar se vor crea conditii prielnice pentru prosperitatea ei economica si pentru obtinerea unei pozitii preponderente in viata politica a tarii.
Generatia care a infaptuit marele ideal al Unirii din 1859 si care infaptuise revolutia de la 1848 avea in frunte inflacarati patrioti, ca: Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Malinescu, Constantin A. Rosetti, fratii Ion si Dumitru Bratianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Nicolae Orasanu s.a. . Carturari si oameni politici de seama, animati de idei inaintate, au adus o contributie pretioasa la progresul general al tarii.
In ceea ce priveste boierimea, o mare parte a acesteia, din interese economice si politice apropiate de cele ale burgheziei, s-a alaturat puternicelor forte nationale unioniste. Unii dintre marii boieri, in numar neinsemnat, de teama ca Unirea ar putea pune in primejdie privilegiile lor de clasa, s-au grupat in partida antiunionista.
Activitatea patriotica a fostilor conducatori revolutionari din 1848 a continuat, in pofida conditiilor grele, atat in tara cat si in exil. Prin publicatii si conferinte, memorii si demersuri diplomatice, acestia au intreprins o ampla actiune de propaganda in favoarea Unirii. Raspanditi in diverse centre diplomatice (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patriotii au desfasurat o laborioasa activitate, pentru a crea un puternic curent de opinie in sprijinul cauzei romanesti.
In fruntea exilatilor, pana in 1852, Nicolae Balcescu, urmat de C.A.Rosetti, fratii Golesti, fratii Bratianu, Vasile Malinescu, Costache Negri s.a. Acestia erau in legatura cu unii reprezentanti ai popoarelor europene, grupati in Comitetul central democratic european, infiintat in 1850, la Londra, din initiativa italianului Giuseppe Mazzini. Cu totii isi exprimau speranta ca va izbucni o noua revolutie in Europa.
La 29 noiembrie 1852, s-a stins din viata in Italia, la Palermo, marele patriot si democrat-revolutionar Nicolae Balcescu, ceea ce a indurerat mult intrgul popor roman si cercurile progresiste europene.
UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE-PROBLEMA EUROPEANA
Miscarea unionista din tara, ca si intensa activitate a emigratiei dinafara hotarelor au impus nazuinta fundamentala a romanilor in atentia diplomatiei europene. De asemenea, interesele contradictorii ale marilor puteri in Balcani si in bazinul Marii Negre, ajunse intr-o faza noua dupa infrangerea Rusiei in razboiul Crimeei, au usurat aducerea pe prim plan a chestiunii orientale, inclusiv a situatiei Principatelor dunarene, unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congrasului de la Paris.(1856).
Reprezentantii statelor participante la Congres au luat atitudini diferite fata de viitorul regim al Principatelor Romane. In sprijinul Unirii s-au pronuntat Franta, Rusia, Sardinia si Prusia; o impotrivire neta au manifestat Turcia si Austria; favorabila Unirii in timpul lucrarilor Congresului, Anglia va reveni ulterior la pozitia sa traditionala de sprijinitoare a Imperiului otoman.
Adoptarea pozitiilor fata de problema Principatelor era determinata de anumite interese statale. Franta lui Napoleon al III-lea voia sa-si asigure in sud-estul Europei un debuseu economic si un pion al influentei sale politice; Rusia vedea in Unire un mijloc de a slabi Imperiul otoman; Sardinia si Prusia, sustinand cauza romanilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei si a Germaniei; Anglia era interesata in mentinerea Imperiului otoman ca o forta opusa Rusiei; Turcia, puterea suzerana, se temea ca Moldova si Muntenia unite isi vor dobandi si independenta politica, asa cum se va si intampla dupa doua decenii. Austria considera ca statul national roman ar duce la intensificarea luptei de eliberare a romanilor din Transilvania, doritori sa se alature fratilor de peste Carpati.
Datorita pozitiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor; s-a creat insa posibilitatea ca poporul roman sa se pronunte in privinta viitorului lui. Tratatul de pace prevedea ca populatia Principatelor sa fie consultata prin intermediul unor adunari(divanuri) ad-hoc. Totodata s-a stabilit ca cele doua tari, ramanand sub suzeranitatea Turciei, sa intre sub garantia colectiva a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris; se inlatura astfel protectoratul unei singure tari.
Congresul a hotarat ca sudul Basarabiei(judetele Cahul, Ismail, Bolgrad) sa reintre in componenta Moldovei; se prevedea libertatea navigatiei pe Dunare si neutralitatea Marii Negre; se aproba crearea unei comisii europene a Dunarii, cu sediul la Galati.
Pe temeiul cererilor exprimate in adunarile ad-hoc si al constatarilor facute in Principate de o comisie speciala europeana de informare instituita de Congres, urma sa se convoace la Paris o conferinta a puterilor europene care sa alcatuiasca o alta legislatie in locul Regulamentului organic.
