ROMANIA PE DRUMUL MODERNIZARII, REFORMELE LUI CUZA

ROMANIA PE DRUMUL MODERNIZARII.

REFORMELE LUI CUZA.

REVOLUTIA ROMANA DE LA 1848 - 1849.

Revolutia romana de la 1848 face parte din miscarea revolutionara general europeana, prin programul sau vizand schimbari fundamentale ale societatii romanesti, ce trebuiau sa conduca la realizarea unitatii si independentei nationale - conditii definitorii ale unei natiuni moderne.

Ca urmare, obiectivele generale ale revolutiei romane aveau in vedere tocmai inlaturarea structurilor politice conservatoare (instituite si mentinute prin Regulamentele Organice), desfiintarea privilegiilor sociale, acordarea de drepturi si libertati democratice, constitutionale, egalitatea in fata legii, emanciparea clacasilor si improprietarirea lor prin despagubirea proprietarilor funciari. Realizarea acestor obiective era strans legata de infaptuirea unitatii si independentei nationale.

Dezideratele cuprinse in programele revolutionare ar fi putut avea sorti de izbanda numai in cazul in care ele ar fi antrenat intreaga natiune romana. Se poate afirma ca Revolutia de la 1848 a fost revolutia intregii natiuni romane, caracterul ei unitar fiind dat de unitatea programelor revolutionare, de obiectivele urmarite, de legaturile dintre revolutionarii romani din toate provinciile romanesti.

Revolutia a demonstrat ca pentru reformarea societatii romanesti nu era de ajuns unitatea de actiune, de limba sau de constiinta nationala. Fara unitatea statala nu se putea trece la modernizarea interna, dupa cum nu se putea obtine nici independenta externa.

Revolutia romana de la 1848 - 1849 nu a produs schimbari deosebite si imediate in cadrul societatii romanesti dar, privita in perspectiva urmatoarelor trei decenii, a conturat obiectivele catre care trebuiau orientate eforturile revolutionarilor romani: unitatea si independenta nationala.

Idealul national pentru infaptuirea caruia a luptat generatia pasoptista oferea cea mai larga perspectiva pentru evolutia societatii romanesti. Unirea principatelor nu reprezenta un final de actiune, ci inceputul unui larg program de reforme, pe baza caruia sa functioneze institutiile Statului modern roman, cu rol activ in sud-estul Europei.

CONGRESUL DE LA PARIS SI PROBLEMA ROMANEASCA (1856). ADUNARILE AD - HOC (1857).

Infrangerea Rusiei in Razboiul Crimei va oferi un nou prilej de tratative intre puterile europene, in cadrul Congresului de pace de la Paris. Lucrarile congresului s-au desfasurat intre 13 februarie si 18 martie 1856, cand puterile participante semneaza Tratatul de pace. Partea din tratat referitoare la Principatele romane prevedea, printre altele, inlaturarea protectoratului Rusiei, mentinerea suveranitatii otomane si intrarea principatelor sub garantia colectiva a Puterilor europene (Franta, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia, Regatul Piemontului).

Problema cea mai importanta pentru Principatele Romane era aceea a organizarii lor intr-un singur stat national.

In finalul dezbaterilor Congresului de Pace s-a hotarat ca problema organizarii politice viitoare a principatelor sa fie hotarata prin consultarea locuitorilor lor. Pentru aceasta, s-a acordat mandat Turciei de a se ocupa de convocarea, in fiecare principat, a unei Adunari (Divan) Ad - hoc, care sa exprime optiunea politica viitoare a romanilor. Hotararea celor doua Divanuri urma sa fie prezentata celor 7 puteri europene, in cadrul unei conferinte ulterioare.

Prevederile Tratatului de Pace de la Paris nu au avut ca rezultat realizarea imediata a unirii Principatelor Romane. Dar deschiderea oferita de noua situatie diplomatica europeana crea conditii din cele mai favorabile infaptuirii acesteia.

Astfel, la 22 septembrie 1857 incep lucrarile Adunarii Ad - hoc de la Iasi iar la 30 septembrie 1857 se deschid lucrarile Adunarii Ad - hoc de la Bucuresti.

Prin Proiectul de rezolutie prezentat de catre Mihail Kogalniceanu in Adunarea Ad-hoc de la Iasi erau prezentate 'cele dintai, cele mai mari, mai generale dorinti ale Tarii'.

respectarea drepturilor Principatelor si indeosebi a autonomiei lor, cuprinse in vechile Capitulatii incheiate cu Inalta Poarta;

Unirea Principatelor Romane intr-un singur Stat, sub numele de Romania;

print strain, cu mostenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei si ai carui mostenitori sa fie crescuti in religia tarii;

neutralitatea pamantului principatelor;

puterea legiuitoare sa fie incredintata unei Adunari Obstesti, in care sa fie reprezentate toate interesele natiei.

O rezolutie asemanatoare a fost prezentata si in Adunarea Ad-hoc de la Bucuresti si a fost votata in unanimitate.

Prin rezolutiile celor doua adunari, natiunea romana din Principatele dunarene se exprima pentru un stat national, organizat pe baze moderne, caruia sa-i fie respectate autonomia si neutralitatea.

Reprezentantii celor sapte puteri europene s-au intrunit in 1858, in cadrul Conferintei de la Paris, unde au fost luate in dezbatere documentele celor doua rezolutii adoptate.

In ultima zi a lucrarilor conferintei s-a semnat Conventia de la Paris, care stabilea viitorul statut politic, social si administrativ al Principatelor Dunarene, astfel:

organizarea lor sub forma unei uniuni denumita Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti;

fiecare urma sa-si aleaga un domn pe viata si sa-si formeze guverne si Adunari Legiuitoare proprii;

se mentinea suzeranitatea Portii si garantia Puterilor Europene;

pentru elaborarea legilor de interes comun se infiinta o Comisie centrala cu sediul la Focsani;

ca for judecatoresc suprem se instituia Inalta Curte de Justitie si casatie a Principatelor Unite;

se stabilea egalitatea in fata legilor si a impozitelor;

se acorda drept tuturor cetatenilor de a fi alesi in functii publice;

se stabilea responsabilitatea ministeriala si inamovibilitatea magistratilor;

se desfiintau privilegiile si rangurile boieresti;

se propunea reglementarea relatiilor dintre proprietari si tarani.

Prin actul adoptat la Conferinta de la Paris din 1858 s-au creat conditiile realizarii unitatii nationale prin insasi vointa romanilor. Faptul ca nu se specifica in Conventie obligativitatea ca cei doi domni  sa fie diferiti ca persoana oferea posibilitatea de a se face primul pas catre unificarea politica deplina a celor doua principate.

UNIREA PRINCIPATELOR. ALEGEREA CA DOMN A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859).

In lunile decembrie 1858 - ianuarie 1859 au loc in cele doua principate alegeri pentru Adunarile Elective, care urmau sa desemneze viitorii Domni. In Moldova, algerile pentru Adunarea Electiva au dat castig de cauza partidei nationale, unioniste. In Tara Romaneasca, situatia era inversa: doi dintre caimacami erau conservatori si sprijineau aducerea la domnie a lui Gheorghe Bibescu. In urma alegerilor, majoritatea deputatilor din Adunarea Electiva era conservatoare.

Lucrarile Adunarii Elective din Moldova pentru alegerea domnului au inceput la 28 decembrie 1858.

In cadrul adunarii s-au confruntat cele doua grupari: unionista si conservatoare. Gruparea conservatoare sustinea la domnie pe Mihail Sturdza si pe Grigore Sturdza. Partida unuionista si-a desemnat candidatul in sedinta din 3 ianuarie 1859, ca fiind Alexandru Ioan Cuza, cunoscut pentru atitudinea sa energica fata de falsificarea alegerilor pentru Adunarea Ad-hoc din vara anului 1857. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor nu a fost intamplatoare. El a fost un participant activ al miscarii revolutionare de la Iasi, din martie 1848, fiind exilat impreuna cu alti 12 fruntasi ai acesteia. Scapat de sub escorta care-i ducea la Galati, Cuza trece in Transilvania, unde participa la Adunarea de la Blaj din 3 - 5 mai 1848, apoi trece in Bucovina unde formeaza Comitetul revolutionar moldovean.

In ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea Electiva s-a intrunit pentru a-l alege pe domnitor. Algerea s-a facut prin vot deschis, 48 de deputati desemnandu-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei.

Lucrarile Adunarii Elective din Tara Romaneasca s-au desfasurat intr-o atmosfera tensionata, intrucat adunarea era dominata de o majoritate conservatoare, care sustinea la domnie pe Gheorghe Bibescu si Barbu Stirbey. Partida nationala (unionista) era in minoritate si nu-si desemnase candidatul. Dupa indelungi dezbateri si negocieri, pe 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu anunta candidatura lui Al.I. Cuza la domnia Tarii Romanesti., acceptata si de majoritatea conservatoare.

Actul de la 24 ianuarie 1859 intra, astfel, in istorie ca actul infaptuirii Unirii dintre Moldova si Tara Romaneasca, cu implicatii importante atat pe plan intern cat si pe plan extern.

Pe plan intern, dubla alegere a lui Cuza nu reprezenta doar simplul act al unirii celor doua Principate, ci a marcat momentul de inceput al constituirii Statului modern roman, cu o noua structura politica si legislativa. Unirea de la 24 ianuarie 1859 dadea speranta romanilor de dincolo de Carpati in obtinerea emanciparii nationale si sociale si in realizarea unitatii depline a teritoriilor romanesti.

Pe plan extern, actul Unirii oferea noi posibilitati de manifestare in relatiile cu Imperiul Otoman (care ramanea putere suverana), largirea autonomiei Romaniei moderne tinzand din ce in ce mai mult catre o independenta deplina.

In ambele planuri, ca stare de fapt, Unirea devenea o stare de drept, legitimata prin vointa nationala si recunoastere europeana.

Actul de la 24 ianuarie 1859 nu incheiase unirea Principatelor, ci abia o incepuse. Aceasta pentru ca, pe plan intern unirea era o uniune personala, cele doua tari romanesti avand acelasi domnitor, iar in plan extern alegerea aceluiasi domnitor crease o situatie juridica noua, care venea in contradictie cu dispozitiile Conventiei de la Paris, din 1858. La acestea se adauga activitatea reformatoare ce trebuia sustinuta pentru ca Unirea sa reprezinte intr-adevar un factor de coeziune politica, sociala si economica a celor doua Principate.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza poate fi privita ca avand doua etape: etapa realizarii unirii definitive (1859 - 1862) si cea reformatoare, pentru consolidarea noului Stat roman.

Realizarea unirii depline a Principatelor.

Dubla alegere a lui Cuza a pus Puterile europene in fata unui fapt implinit, dar nu neaparat si acceptat imediat. Imediat dupa alegere, Austria isi manifestase ostilitatea fata de acest act, iar Turcia ceruse convocarea unei noi conferinte a Puterilor europene, pentru a lua in discutie noua situatie creata in Principate.

In aceste conditii a inceput o sustinuta activitate diplomatica romaneasca pentru obtinerea recunoasterii internationale a starii de fapt. In capitalele Puterilor europene domnitorul a trimis emisari pentru a purta tratative cu cercurile conducatoare. Doua delegatii conduse de Costache Negri si I. Filipescu au plecat la Constantinopol, Vasile Alecsandri si Stefan Golescu au plecat la Paris, Londra si Torino. Alti emisari au fost trimisi la Berlin, Viena si Petersburg.

Problema dublei alegeri a lui Cuza a fost luata in dezbaterea Conferintei de la Paris, ale carei lucrari au inceput pe 26 martie 1859. Dupa doua sedinte ale acesteia Franta, Rusia, Anglia, Prusia si Sardinia au recunoscut dubla alegere (la 1 aprilie 1859), Turcia si Austria tergiversand recunoasterea pana la           1 august 1859. Pentru a fi de acord cu investitura lui Cuza, Poarta a formulat conditii inacceptabile, la care insa a renuntat in final.

La 21 si 26 septmbrie 1859, sultanul a trimis firmanele de investitura a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al ambelor principate.

Consolidarea actului de unire a principatelor depindea insa de masurile adoptate pe plan intern.

Rareori in trecutul nostru, unei domnii noi i se pusesera probleme atat de numeroase si de insemnate ca acelea care se puneau la inceputul domniei lui Cuza. In afara de problema recunoasterii dublei alegeri, era aceea a unificarii adminnistrative, cea a reorganizarii si completarii aparatului de stat, in conformitate cu prevederile Conventiei de la Paris, cea a adoptarii unei noi legi electorale, apoi problema manastirilor inchinate - spre a opri scugerea unei bune parti din venitul national peste hotare, in sfarsit problema agrara, de o deosebita insemnatate si gravitate, ramasa nerezolvata la 1848. Si, peste toate acestea, problema financiara, care se pune inca din capul locului, cu o mare acuitate, fiind dublata chiar de la inceputul anului 1859 de o grea criza economica, urmare a crizei generale din economia europeana. Rezolvarea tuturor acestor probleme implica existenta unor guverne stabile.

Insa, primii ani de domnie ai lui Cuza au fost marcati de o grava instabilitate guvernamentala. Intre 24 ianuarie 1859 si 24 ianuarie 1862, asadar in trei ani de zile, s-au perindat nu mai putin de 20 de guverne, dintre care in Moldova 9, iar in Tara Romaneasca 11. Cel mai de seama guvern al epocii a fost condus de Mihail Kogalniceanu, intre 30 aprilie 1860 si 17 ianuarie 1861.

Situatia financiara grea a tarii a marcat intreaga perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, Cuza cere Camerei moldovene, la 30 ianuarie 1859, sa voteze o dare de 5.000.000 de lei asupra proprietatii funciare, motivand cererea prin starea cea rea in care se afla casa statului si prin nevoia de fonduri pentru noua organizare administrativa. Camera voteaza aceasta dare care insemna, de fapt, un prim pas pe calea egalitatii fiscale; regretand insa apoi votul acordat, prin care mosiile erau pentru prima oara supuse unei dari privind proprietatea si nu produsel, majoritatea se va folosi de primul prilej pentru a da un vot de blam ministerului lui Vasile Sturza, care va trebui astfel sa-si dea demisia. In Tara Romaneasca se va cere Camerei autorizarea unui imprumut de 8.000.000 de lei, cu o motivare asemanatoare celei moldovene. Imprumutul este votat, dar criza grea economica va face ca pana la 16 septmbrie sa nu se fi subscris decat aproximativ a zecea parte din suma solicitata. Criza economica era intr-adevar puternica: granele se vindeau greu, intre altele si din cauza taxei de export; importul intrecuse in 1858 exportul; lipsa de numerar era acuta, iar creditul se redusese considerabil. S-a incercat un imprumut in stainatate.Imprumutul extern, insa, nu a putut fi realizat atunci;el se va obtine abia in 1864.

Conform conventiei de la Paris s-a creat Comisia Centrala de la Focsani ce avea ca scop adoptarea de legi comune in cele doua Principate.In cei trei ani cat si-a desfasurat activitatea(1859-1862), comisia a elaborat un proiect de Constitutie si de lege electorala, a adoptat dispozitii si legi privind functionarea justitiei, organizarea serviciului de statistica, impozitul funciar(capitatia) si organizarea judecatoriilor satesti.Erau legi care deschideau drumul marilor reforme din anii urmatori.In conditiile stabilite prin Conventia de la Paris aceste legi nu puteau deveni eficiente, iar administrarea tarii era greoaie.Existenta celor doua guverne si adunari legiuitoare intarzia aplicarea lgislatiei adoptate.Domnitorul era nevoit sa se deplaseze continuu de la Iasi la Bucuresti, conlucrarea cu fiecare adunare si guvern in parte.

In urma demersurilor de a sublinia necesitatea centralizarii puterii, facute de catre Cuza, printre care putem aminti vizita sa la Constantinopole, in 1860, la sugestia Inaltei Porti a fost convocata o noua Conferinta a Puterilor europene . Aceasta s-a desfasurat  la Constantinopole, in lunile septembrie - noiembrie 1861.

La 22 noiembrie 1861 Poarta emitea 'Firmanul de organizare administrativa a Moldovei si Valahiei', prin care Puterile suzerane si garante erau de acord cu schimbarea Conventiei si admiteau unificarea institutiilor legislative si administrative ale celor doua principate. Rezerva asupra noului statut venea tot din partea Turciei, aceasta acceptand schimbarea numai pentru perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

La 11 decembrie 1861, Cuza adreseaza natiunii o proclamatie, anuntand mesajul sau: 'Unirea este indeplinita, nationalitatea romana este intemeiata'.

Ca urmare, s-a trecut la unificarea guvernelor si a Camerelor celor doua Principate. La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu; Parlamentul unic isi va deschide lucrarile la 24 ianuarie 1862, in care Al. I. Cuza proclama Unirea definitiva a Principatelor iar orasul Bucuresti devenea capitala acestora. Comisia Centrala de la Focsani isi va inceta activitatea.

Deci, in perioada 1859 - 1862 au fost adoptate masuri de unificare a serviciilor de vama, de telegraf, a cursului monetar, orasul Bucuresti devine capitala noului stat, avand ca stema vulturul si zimbrul. O masura foarte importanta a fost aceea a unificarii unitatilor militare din cele doua Principate (1859 - 1860), creandu-se primul minister unic: Ministerul de Razboi.

Unificarea deplina la nivelul institutiilor statale crea conditii mult mai favorabile adoptarii de reforme, care sa consolideze organizarea interna a Principatelor Unite.

LEGEA RURALA.

In data de 14/26 august 1864, Cuza sanctiona si promulga legea rurala, insotind-o de o proclamatie 'catre satenii clacasi'. In aceasta proclamatie se arata: 'Claca (boierescul) este desfiintata pentru de-a pururea si de astazi voi sunteti proprietari liberi pe locurile supuse stapanirii voastre prin legile in fiinta'.

Legea rurala, publicata in Monitorul nr 181 din 15/27 august 1864, prevede la art. 1: 'Satenii clacasi (pontasi) sunt si raman deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii (stapanirii) lor, in intinderea ce se hotaraste prin legile in fiinta.' Aceasta intindere - 'peste locul ce au satenii, in vatra satului pentru casa si gradina' - este in functie de numarul vitelor, deci de posibilitatea de lucru a taranilor.

Asfel, in Tara Romaneasca, 'pentru sateanul cu patru boi si o vaca, reveneau unsprezece pogoane (pogonul avea 5.011,79 mp), pentru cel cu doi boi si o vaca, sapte pogoane si nouasprezece prajini, iar pentru cel ce n-avea decat o vaca, patru pogoane si cincisprezece prajini, adica 20.578, 01 mp'.

In Moldova dintre Carpati si Prut, pentru aceleasi trei categorii de tarani, suprafetele erau mai mari. In judetele Cahul. Bolgrad si Ismail, suprafetele sporeau si mai mult; ela variau de la 86.734,80 pentru prima categorie, apoi pentru a doua categorie reveneau 58.630, 69 mp si 30.517, 20 mp pentru cea de-a treia categorie.

Articolul II al legii prevedea ca 'locuitorilor care nu se bucura de intinderea pamantului ce li se cuvine dupa art. I, li se va implini intinderea legala de pamant'. In art. III se precizeaza intinderea maxima la care au drept taranii intr-o mosie: doua treimi din suprafata acesteia, padurile neintrand la socoteala'.

Articolul IV se refera la 'vaduvele fara copii, nevolnicii, satenii care n-au meseria de agricultori si n-au facut claca'; toti acestia 'devin proprietari numai pe locurile legiuite cuvenite pentru casa si gradina, adica in Tara Romaneasca 1600 mp la camp si 1200 mp la munte; in Moldova reveneau 1440 mp, iar in judetele Cahul, Bolgrad si Ismail reveneau 1584 mp pentru taranul cu doi boi si 1728 mp pentru cel cu patru boi.

Dintre principalele dispozitii ale celorlalte articole ale legii rurale, putem cita:

au facultatea de a se stramuta pe mosiile statului cele mai apropiate satenii carora nu li se pot implini loturile legiuite din cele doua treimi ale mosiei, precum si insurateii;

timp de 30 de ani sateanul nu poate instraina, nici ipoteca proprietatea sa; dupa acest termen, comuna are drept de preemptiune;

dreptul la padure al satenilor se patreaza neatins timp de 15 ani, dupa care, proprietarii mosiilor vor putea cere  eliberarea de acesta servitute, fie prin buna invoiala, fie prin hotarare judecatoreasca;

se desfiinteaza odata pentru totdeauna si in toata intinderea Romaniei claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet, carele de lemne si alte asemenea sarcini, datorate stapanilor de mosii, fie in natura, fie in bani (art. X); pentru rascumpararea acestor indatoriri, satenii vor plati o suma care se repartizeaza pe 15 ani si care reprezinta anual - dobanzi si amortisment - 133 lei pentru cel cu patru boi si o vaca, 100 lei si 24 de parale pentru cel cu doi boi si o vaca si 71 de lei si 20 de parale pentru cel cu mainile si o vaca; in satele de munte din Moldova sumele erau mai mici; stapanii de mosii nu vor incasa in intregime sumele platite, statul oprindu-si o parte, pentru acoperirea cheltuielilor determinate de aplicarea legii;

Aceste despagubiri au grevat viata taranilor ani de zile; pentru o apreciere justa, trebuie sa se tina seama de faptul ca, desi taranii n-au platit pamantul pe care l-au primit, ei au rascumparat claca, dijma si celelalte obligatii, aceasta rascumparare echivaland, in realitate, cu aproape intreaga valoare a pamantului, dupa chiar aprecierile oficiale.

Legea mai prevedea putinta de vanzare de pamant din mosiile statului, catre satenii care n-aveau drept decat la casa si gradina catre aceia carora nu li se putuse completa lotul in mosia respectiva, precum si catre insuratei. Nu se puteau vinde, insa, mai mult de 12 pogoane de familie (1 pogon avea 5.011,79 mp). In total au fost improprietarite 463.554 de familii de tarani, cu o suprafata totala de 1.810.311, 297 ha, ceea ce revine, in medie, la 3,9053 ha de familie.

Aplicarea legii rurale:

O serie de greutati si imperfectiuni au aparut la aplicarea legii. N-a existat un regulament precis, amanuntit, care sa specifice modalitatile de aplicare in general, precum si cazurile speciale sau controversate.

O dificultate importanta provenea din lipsa unui numar suficient de ingineri - topometri, care sa faca masuratorile si hotarniciile prevazute de lege (art. XV).

S-au ivit neintelegeri si s-au comis nedreptati la aplicarea legii, din cauza art. XVI, care prevedea 'pe cat va fi cu putinta' comasarea locurilor - islazuri, fanete, ogoare - cuvenite satenilor. Aceasta comasare urma sa se faca de catre 'comisiuni ad-hoc', compuse din doi membri, unul ales de 'proprietarul respectiv', celalalt de 'autoritatea comunala a locului'. In caz de neintelegere intre membrii comisiei, ea alegea, prin tragere la sorti, 'un superarbitru' dintre membrii comitetului permanent al judetului. Mosierii, intr-o seama de cazuri, au cautat sa dea satenilor loturile ce li se cuveneau, nu acolo unde le cultivasera pana atunci, ci in partea cea mai slaba a mosiei, unde terenul era mai sarac, saraturat sau mlastinos.

In tot acest rastimp, Al. I. Cuza s-a dovedit a fi un protector si aparator al drepturilor taranimii.

La greutatile obiective, legate de aplicarea unei legi atat de importante, se aduga, cateodata, si lipsa de intelegere si de buna - credinta a unor slujbasi ai statului care puneau interesele lor personale mai presus de cele ale obstii.

Toate aceste greutati si lipsuri - unele obiective, altele determinate de interes si lacomie - au facut ca legea rurala din 1864 sa nu poata fi aplicata in toata intinderea si dispozitiile ei. Au ramas tarani neimproprietariti, altor tarani li s-au dat pamanturi inferioare calitativ fata de cele pe care le lucrasera pana atunci.

Urmarile legii electorale:

O urmare incontestabila a legii rurale din 1864 a fost aceea ca a impiedicat izbucnirea unei rascoale taranesti. Improprietarirea decretata de Cuza a fost, prin urmare, nu numai un inceput de dreptate pentru 'talpa tarii', ci si un act de previziune sociala, realizand una dintre reformele esentiale, menite a crea structura social - economica a statului modern roman.

Este cert ca legea rurala din 1864 a insemnat o sporire a constiintei taranimii. Faptul de a avea in proprietate o bucata de pamant a dat taranului o alta constiinta a rostului, a demnitatii si a puterii sale.

Sub raport economic, consecintele legii au fost de doua feluri: unele imediate, prezentand si aspecte negative, altele pe termen mai lung, cu impact pozitiv.

Sub rapotul productiei, anul 1865 - primul an de aplicare a legii - a insemnat o stagnare si, in unele locuri, chiar un regres. Mosiile marii proprietati, nemaidispunand de claca, de munca obligatorie taraneasca, n-au putut fi lucrate la timp si, in unele parti chiar deloc. Si din partea taranimii au existat unele ezitari. Delimitarea partii ce i se cuvenea fiecaruia nefiind inca efectuata pe o seama de mosii pana in primavara anului 1865, taranii n-au inceput munca sau au limitat-o la strictul necesar. Totusi, in timp, taranii au reluat lucrul, pe ogoarele lor proprii si, pana la urma, recolta anului 1865, nu cu mult inferioara celei precedente a putut fi asigurata. Perioada de tranzitie a fost scurta, apoi productia agricola a inregistrat un mers ascendent.

Cei care au reactionat negativ si imediat fata de legea din 1864 au fost arendasii. Exista in contractele lor o clauza care prevedea pentru ei facilitatea de a renunta la mosii in cazul in care ar fi intervenit o noua lege rurala. Ori, Consiliul de Ministri, pentru a preintampina aceasta eventualitate, hotarase la 7/19 octombrie 1864, prelungirea cu un an a contractelor de arenda., hotarare la care arendasii nu s-au supus.

Dupa greutatile din primul an de aplicare a legii, productia a inregistrat in perioada urmatoare o curba ascendenta: taranii si-au lucrat loturile, iar mosierii au cautat sa valorifice tot mai mult intinderile importante de teren care nu fusesera afectate de lege. Cumpararea de masini agricole a sporit, iar exportul de grane a inregistrat si el o crestere.

O alta consecinta pe termen lung a legii rurale a fost si acumularea de capital in posesia mosierilor, ca rezultat al despagubirilor primite, capital din care o parte si-a gasit intrebuintarea in investitii interne.

SECULARIZAREA AVERILOR MANASTIRESTI.

Proiectul de lege 'pentru secularizarea averilor manastiresti' prevede, in articolul I: 'Toate averile manastiresti din Romania sunt si raman averi ale Statului'. Asadar, de unde la inceput fusese vorba de bunurile manastirilor inchinate, acum legea generaliza masura asupra tuturor bunurilor manastiresti, indiferent daca erau inchinate sau neinchinate. Aceasta generalizare fusese impusa de considerentul ca o secularizare numai a bunurilor manastirilor inchinate ar fi fost prezentata in fata forurilor internationale de catre cei in cauza, ca o masura discriminatorie, nedreapta si xenofoba, favorizand manastirile neinchinate, cu conducere romaneasca si lovind in intereselor manastirilor inchinate, cu conducere greceasca.

Secularizand bunurile tuturor manastirilor, se anula din capul locului o asemenea argumentare, care, cu siguranta, ar fi impresionat Puterile garante.

Articolul al doilea al legii prevede inscrierea veniturilor averilor secularizate 'intre veniturile ordinare ale bugetului Statului'.

Articolul al treilea al legii se refera la suma pe care, sub forma de ajutor, statul o acorda, o data pentru totdeauna 'Locurilor sfinte', catre care erau inchinate unele manastiri pamantene. Pentru despagubirea locurilor sfinte s-au alocat 82 de milioane de lei, din care s-au scazut 31 de milioane de lei ca suma datorate de catre acestea Statului roman..

Prin aceasta lege s-a incercat mentinerea in tara a unor valori importante din veniturile realizate de manastiri. Numai suprafata trecuta in proprietatea statului cuprindea un sfert din terenurile agricole ale tarii.

Cuza si Kogalniceanu cand s-au hotarat sa faca actul secularizarii, se bazau pe consensul intregii natiuni, ceea ce era esential.Au mai avut insa si sprijinul Frantei, a carei autoritate, dupa Razboiul Crimeei si campania din Italia, cantarea greu pe scena politica europeana.

Ecoul secularizarii a fost imens in intreaga tara. Dovada, intre altele, sunt foarte numeroase adrese ale cetatenilor exprimand bucuria lor pentru acest act.

La stirea secularizarii, reactia clericilor greci - de la egumenii manastirilor inchinate, pana la patriarhii de care depindeau acest manastiri - fost aceea a inversunarii, care i-a determinat sa adopte atitudinea cea mai rea cu putinta, aceea a unei intransigente totale, in urma careia au pierdut, in faza finala, importanta despagubire oferita de statul roman.

Pana in luna mai 1864 mai sunt adoptate legile privind pensiile functionarilor publici, infiintarea Curtii de Conturi dupa modelul francez, (pentru controlul adminstrarii banilor publici), organizarea comunelor urbane si rurale, organizarea judecatoresca.

In 1864 au fost promulgate Legile privind organizarea administratiei. Prin Legea comunala satele si catunele se grupau in comune rurale, mai multe comune formand o plasa, iar mai multe plasi un judet.

Administrarea judetelor si comunelor se faceau de catre consilii alese pe baza votului cenzitar. In fruntea administratiei judetene era un prefect, al plasii - un subprefect (mai tarziu pretor), iar al comunei - un primar.

Crearea Consiliului de Stat, prezidat de Cuza si care elabora proiecte de legi sau se pronunta asupra celor elaborate de Guvern, a constituit un nou prilej de confruntare intre domnitor si Adunare. La aceasta s-a adaugat cererea domnitorului de a se infiinta Garda Nationala, sub autoritatea sa. Corpul legislativ a vazut in aceste masuri primejdia intaririi autoritatii domnesti, fapt ce contravenea Conventiei de la Paris.

Conflictul atinge un punct de apogeu la 2 mai 1864, cand Adunarea care daduse vot de blam si guvernului Kogalniceanu, este dizolvata printr-un decret al domnitorului. Se infaptuia astfel prima lovitura de stat din istoria Romaniei moderne. Actul reprezenta o incalcare grava a Conventiei de la Paris, fapt care putea avea urmari neplacute pe plan extern. Pentru evitarea lor, domnitorul a adoptat un document constitutional denumit 'Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris', care reorganiza puterile in stat. Odata cu acest document se adopta si o noua Lege electorala.

Conform prevederilor Statutului puterea legislativa era detinuta de cele doua camere: Adunarea Electiva si Corpul Ponderator (Senatul), trecandu-se astfel de la sistemul unicameral la cel bicameral. Majoritatea membrilor Corpului Ponderator (64) erau numiti de catre domnitor. In materie legislativa domnitorul singur avea initiativa actelor normative, elaborate de Consiliul de Stat. In aceste conditii Corpurile legiuitoare aveau rolul doar de a le aproba. Astfel, cresteau puterile sefului statului si se diminuau cele ale legislativului.

Legea electorala impartea alegatorii in doua categorii: alegatori directi si alegatori primari. Alegatorii directi erau toti cei care stiau carte, plateau o contributie de cel putin 4 galbeni si implinisera varsta de 25 de ani. Alegatorii primari erau nestiutori de carte dar plateau o contributie stabilita pe categorii de la 48 la 110 lei. Cei care nu aduceau nici o contributie baneasca erau exclusi de la vot.

La 5 decembrie 1864 este adoptata Legea instructiunii publice prin care invatamantul capata o organizare unitara pe intreaga tara. Sistemul de invatamant era structurat pe 3 cicluri: primar (4 ani), secundar (7 ani) si universitar (3 ani).Invatamantul primar devenea gratuit si obligatoriu. Tot in domeniul invatamantului este de remarcat infiintarea celor doua universitati, de la Iasi (1860) si de la Bucuresti (1864).

In 1864 au fost promulgate Legile privind organizarea administratiei. Prin Legea comunala satele si catunele se grupau in comune rurale, mai multe comune formand o plasa, iar mai multe plasi un judet.

Administrarea judetelor si comunelor se faceau de catre consilii alese pe baza votului cenzitar. In fruntea administratiei judetene era un prefect, al plasii - un subprefect (mai tarziu pretor), iar al comunei - un primar.

Crearea armatei nationale: Intre 1860 si 1864 creste numarul unitatilor militare. S-a reorganizat invatamantul militar si s-a infiintat Arsenalul Armatei.

Reorganizarea justitiei: Au luat fiinta urmatoarele instante judecatoresti: judecatoriile de plasa, tribunalele judetene, curtile de apel, curtile de jurati, Curtea de Casatie, care era totodata si instanta de recurs.

In sistemul juridic este promulgat (2 decembrie 1864) si intra in vigoare, din 1865, Codul penal, alcatuit dupa modelul francez (din 1810). De asemenea, este adoptat Codul civil (4 decembrie 1865 si intra in vigoare in 1866), dupa modelul napoleonian si cel al Codului civil italian. Aceste doua coduri dadeau o organizare moderna Romaniei si in materie juridica. Se inlatura jurisdictia consulara, cetatenii straini intrand astfel sub jurisdictia legilor romanesti, ceea ce a dus la intarirea autonomiei interne a statului.

Masuri economice:

Noului stat roman, creat prin unirea Principatelor, I, de aproape trei decenii se puneau, in ordinea economica, o serie intreaga de probleme deosebit de dificile. Programul vast de dezvoltare economica pe care si-l propune puterea proaspat instituita implica, insa, investitii importante. Exista, desigur, un capital intern disponibil - excedentul exportului nostru asupra importului, de aproape trei decenii - permisese acumularea acestui capital, dar, pe de o parte acesta era insuficient, si pe de alta parte, detinatorii lui nu erau dispusi sa-l investeasca in intreprinderi publice pe termen lung si cu dobanda relativ redusa.

In aceste circumstante, era explicabila atitudinea domnitorului Cuza, care fara sa neglijeze importanta capitalului intern, sa se declarepartizan al atragerii de capital strain si sustinator al initiativei private si al libertatii economice depline interne

Chiar de la inceputul domniei, din 1859, Cuza urmareste realizarea unui substantial imprumut extern. Abia in 1864 se va realiza, pe piata Londrei, imprumutul Stern, iar spre finele anului 1865, concesiunea caii ferate Bucuresti - Giurgiu.

Toate celelalte incercari de atragere de capital strain esueaza, pe parcurs. Pricinile erau multiple: pe de o parte, opozitia unei parti a opiniei publice care se declara principial impotriva amestecului strain, care doreau ca marile institutii de credit si marile lucrari publice sa fie facute numai prin efort propriu. Se adauga, pe de alta parte, opozitia detinatorilor de capital din tara, obisnuiti cu castiguri mari, rapide si cu dobanzi camataresti, care-si dadeau seama ca, odata intemeiate institutiile de credit cu dobanda potrivita, odata emisa o moneda nationala, posibilitatea de a specula se va diminua.

A treia cauza este dezechiliibrul financiar, bugetele permanent deficitare, care alaturi de instabilitatea guvernamentala ce a caracterizat aceasta perioada, nu aveau darul de a inspira incredere investitorilor straini.

Mai mult succes a avut infiintarea de societati de asigurare, in general reprezentante ale marilor societati de acest gen din apusul si centrul Europei, dar si societati romanesti, in special in porturile dunarene.

Pe toata perioada domniei, Cuza a sprijinit agricultura; a fost foarte interesat de introducerea masinilor agricole, a acordat atentie culturilor speciale ca sericicultura, cultura bumbacului si a tutunului turcesc de calitate superioara.

Cuza a sprijinit infiintarea de industrii noi, fiind adeptul industriei private, De asemenea, a fost acordata o mare atentie mijloacelor de comunicatie. In 1865 este semnata concesiunea pentru construirea, de catre casa engleza Barkley, a caii ferate Bucuresti - Giurgiu. Si chestiunea navigatiei fluviale si maritime a fost una dintre preocuparile domnitorului. Intre 1859 si 1865 se infiinteaza companii comerciale de navigatie pe Dunare, pe Prut, pe Siret.

In privinta soselelor, faptul cel mai important este contractarea construirii, de catre o casa engleza, a 19 poduri metalice.

O dezvoltare remarcabila o ia reteaua de telegraf; de unde in 1859 erau numai 12 statii, in 1863 numarul statiilor se ridica la 48, iar lungimea retelei se mareste de cca. 4 ori.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a ramas in istoria romanilor ca fiind Domnul Unirii, personalitatea sa si Unirea de la 1859 fiind inseparabile.

In memoria posteritatii au ramas marile infaptuiri din timpul domniei sale: desavarsirea Unirii de la 1859, adoptarea primelor reforme care au consolidat Statul roman modern (secularizarea averilor manastiresti, Legea rurala, Legea instructiunii publice, organizarea justitiei, a armatei), desfasurarea unei activitati diplomatice pentru acceptarea de catre Puterile europene a schimbarilor Conventiei de la Paris.

Dezideratele revolutiei de la 1848 au devenit realitate intr-o perioada in care, pe plan intern, tendintele conservatoare erau puternice, iar pe plan extern, Rusia tarista si Poarta nu renuntasera la a considera Principatele Romane ca teritorii asupra carora aveau drepturi depline.

Student,

Cristina - Mihaela PASCU,

anul I, FR

ianuarie 2004

BIBLIOGRAFIE:

Constantin C. Giurescu; Viata si opera lui Cuza Voda; Editura Stiintifica, Bucuresti, 1966;

Gh. Platon; Istoria moderna a Romaniei, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1985;