Arhitectura din a treia generatie (incep. sec. al XIX-lea) Perspectiva generala Aceasta epoca in arhitectura a inceput odata cu dezvoltarea impetuoasa a stiintei si tehnicii, si se caracterizeaza prin folosirea, in primul rand, a materialelor artificiale produse in industria constructiilor: cimenturi Portland, materiale ceramice diverse, oteluri de calitate superioara, sticla armata, materiale plastice si, mai ales, betoane armate iar, ulterior, precomprimate. Folosirea pietrei (travertine, marmura) se face numai la cladirile monumentale, ca placaje si elemente de decoratie, iar lemnul este, in mare masura, industrializat prin executarea de placi agglomerate, placi fibrolemnoase, melaminate etc. Industrializarea contructiilor a insemnat totodata realizarea de elemente de constructie produse in fabrici si montate direct pe santier. Tipizarea elementelor de constructie si chiar a proiectelor a permis realizarea de constructii in serie, economice si rapid puse in opera. Progresul stiintelor tehnice, in special al mecanicii constructiilor, a avut ca urmare realizarea de noi forme structurale: constructii in cadre, cu stalpi in V, suprafete subtiri, acoperisuri suspendate, corturi, cupole geodezice, poduri suspendate de mari deschideri. 28538drj25gpf1o Context tehnico-cultural In perioada premergatoare revolutiei burgheze franceze (1789-1794) clasicismul devenise preponderant in Franta si Anglia, concomitant cu raspandirea unor idei materialist-mecaniciste si rationaliste in stiinta si filosofie. Conceptele mecanicii newtoniene (1687) au dat nastere la noi cercetari si studii care au avut ca urmare stabilirea bazelor teoriei elasticitatii (Robert Hooke, 1687?), a principalelor teoreme ale staticii (P. Varignon, 1687), a hidrodinamicii teoretice (D. Bernoulli, 1738), a problemelor de flambaj (Euler, 1749). S-au realizat mari inventii tehnice ce au culminat cu inventarea masinii cu abur cu dublu efect de catre James Watt in 1782. Aceasta inventie epocala a deschis caile progresului ethnic si a marcat inceputul primei revolutii industriale. rp538d8225gppf Progresul tehnic si introducerea industriei mecanizate in toate ramurile de activitate au jucat un rol important si in dezvoltarea si diversificarea constructiilor, inexistente in trecut : cladirile industriale cu anexele lor, silozurile, turnurile de racier, garile, tunelurile de mari lungimi, podurile feroviare si numeroase alte tipuri de constructii. Intrarea in functiune, in 1869, a canalului Suez a permis trecerea din Mediterana in Marea Rosie si Oceanul Indian, iar realizarea canalului Panama, intre anii 1880-1914, a facut legatura dintre cele doua mari oceane, Atlantic si Pacific. Canalul Kiel terminat in 1895 deschide calea dintre Marea Baltica si Marea Nordului. Dezvoltarea rapida a retelei de cai ferate in Europa si America a necesitat executarea unor noi tunele a caror constructie ridica probleme de mare complexitate tehnica. In 1871 s-a inaugurat tunelul Frejus (Cenisio) in Masivul Cenis, cu o lungime de 12,25km, care facea legatura intre Franta si Italia, iar in 1882 marele tunnel Saint Gothard, in Alpii Lepontini din Elvetia, ling de 15km. La noi in tara, la sfarsitul secolului XIX s-a inceput construirea tunelului Mestecanis, pe linia Darmanesti – Vatra Dornei (1,65 km lungime), terminat in 1901. Aparitia unor noi materiale de constructii, legate de dezvoltarea intensive a metalurgiei, iar dupa 1860 a betonului armat, a contribuit de asemenea la conceperea si proiectarea unor noi forme si structuri constructive care necesitau alte mijloace de exprimare artistica. Materialele de constructii traditionale, piatra si caramida, ca si vechile sisteme de executie, se bazau in special pe masa materialului, pus in lucrare in cantitati mari, putand rezista astfel in mod nediferentiat diverselor eforturi de compresiune, intindere sau incovoiere. In felul acesta se realizau insa constructii massive, grele si costisitoare, necorespunzatoare noii societati industrializate. Inginerul rus D.I. Juravski (1821-1891) si separat matematicianul elvetian K. Culmann (1821-1881) au creat o teorie a calculului grinzilor cu zabrele continue, iar V.G. Suhov (1853-1939) a conceput si realizat contructii spatiale usoare formate din retele pentru: bolti, turnuri de racirea lamelare; acestea au fost aplicate ulterior, in Germania, la tipurile de acoperisuri lamelare Zellbau. Ing. D.I.Juravski si respective inginerul Italian Luigi Cremona (1830-1903) au avut contributii importante in domeniile rezistentei materialelor si staticii grafice. Daca despre o arhitectura industriala, in adevaratul sens al cuvantului, nu se poate vorbi decat in sec.XX, constructiile industriale in sine puneau mari probleme constructorilor care aveau nevoie de aportul mecanicii si calculul structurilor pentru a putea face fata noilor tipuri de constructii. Abia in secolul XX s-a pus problema colaborarii dintre inginer, tehnolog si architect in realizarea unor ansambluri industriale rezistente, functionale si estetice. Exemple de constructii caracteristice acestei perioade Depasindu-se epoca stilurilor baroce, de curte sau de salon, s-a ajuns la neoclasicismul si eclectismul secolului XIX “cu toate reluarile sale numeroase in care romantismul cel mai dulceag se impaca cu arheologia stiintifica” (Bruno Zevi). In stil neoclassic s-au realizat numeroase constructii si cladiri monumentale dintre care citam : Altes Museum la Berlin (1824-1829), Arcul de Triumf in Place de l’Etoile la Paris (1806-1836), Buckingham Palace si British Museum din Londra, Opera din Paris (1825-1898). La noi in tara stilurile eclectice au fost reprezentate de un important grup de monumente nobiliare sau domnesti (Palatul Stirbei si Palatul domnului Tarii Romanesti Gr. Ghica, ambele in Bucuresti), religioase (biserica monumentala Satu-Mare, incinta manastirii Tismana, refacuta intre anii 1844-1849, manastirea Frumoasa din Iasi) sau cu character social-cultural (Ateneul Roman, Casa de depuneri – C.E.C., actualul Muzeu de Istorie al Romaniei, toate in Bucuresti, Palatul Culturii din Iasi). Un important architect roman din acea perioada care a militat pentru o anumita tenta de originalitate a stilului utilizandu-se de motive din folclor si refuzarea copierii directe a arhitecturii europene, a fost Ion Mincu. El a realizat in Bucuresti urmatoarele cladiri : Casa Lahovari, Bufetul de la Sosea si Scoala Centrala de fete (1894). El a fost membru fondator si presedinte al Societatii Arhitectilor Romani si professor la Scoala Superioara de Arhitectura din Bucuresti infiintata in 1897. Opera sa a fost continuata in secolul XX cu noi si autentici valori de catre arhitectii Petre Antonescu, N. Ghica-Budesti, Grigore Cherchez, Cristofy Cerkez. Dezvoltare constructiilor metalice Revolutia industriala de la sfarsitul sec. XVIII ai inceputul secolului XIX a stimulat si fabricarea otelului pudlat, malt mai indicat pentru executarea constructiilor decat fonta, folosita pana atunci in diverse constructii dintre care mentionam podul cu arce din fonta peste raul Severn in Anglia (1779) si cupola catedralei Sf. Isaac din St. Petersburg in Imperiul Tarist. Podurile suspendate construite incepand din 1796 in S.U.A. si din 1824 din Franta, Anglia si Germania (podul de la Freiburg cu 256 m deschidere, 1834), podurile lui G. Eiffel peste Duero in Spania (1877), viaductul de la Garabit din Franta (1880-1884), cum si uriasa Galeria a Masinilor de la Expozitia Universala din Paris au demonstrate posibilitatile aproape nelimitate ale utilizarii otelului in constructii. Intre anii 1869-1883 s-a construit podul suspendat Broklyn din New York cu o deschidere de 486 m, iar in 1890 s-a inaugurat celebrul pod de la Firth of Forth cu o deschidere de 521 m, denumit si “Cathedral of Steel”. Inginerul francez Gustave Eiffel (1832-1923) si profesorul rus N.A. Beleliubski (1845-1922) sunt cei care au introdus otelul moale (turnat) in constructia podurilor, fapt care a avut ca urmare o mare dezvorlate a constructiilor metalice. Pentru constructorii romani este remarcabil faptul ca, numai dupa cativa ani de la aplicarea acestui material, inginerul Anghel Saligny a realizat in 1897 podul peste Dunare la Cernavoda, cel mai mare din Europa acelor timpuri, executat in intregime din otel moale. In 1898 se inaugureaza Turnul Eiffel din Paris proiectat si executat din otel de G. Eiffel, cu o inaltime initiala de 300,60 m. Un moment importat in evolutia arhitecturii moderne l-a constituit executarea de catre Joseph Paxton (1801-1865), promoter al tehnicii metalului, a celebrului Pavilion central de la Expozitia Universala din Londra, cea mai mare constructie metalica executata pana atunci din fier si sticla. Chiar daca aceasta constructie nu mai exista astazi, ea a marcat punearea in evidenta a structurii constructiei si folosirea suprafetelor vitrate mari, elemente constitutive ce anticipau noua arhitectura. Aceasta cu atat mai mult cu cat primele blocuri inalte executate de William Le Baron Jenney in 1879 la Chicago, cu schelet metalic, erau imbracate in zidarie, mascand astfel structura constructive. Precursorul Scolii de la Chicago, Henry Hobson Richardson (1838-1886) urmat de Louis Henry Sulivan (1856-1924) si John Wellborn Root (1850-1891) sunt cei care in blocurile inalte in ultimul deceniu al sec. XIX la Chicago anticipeaza noul stil al arhitecturii americane. In Europa, Hendrik P. Berlage (1856-1934) prin opera sa principala Bursa din Amsterdam obtine efecte inedite lasand aparente materialele componente (caramida si otelul) si structura (cupola metalica). In 1893 Suhov construieste sarpanta metalica a acoperisului din orasul Viks cu suprafete autoportante cu dubla curbura, iar trei ani mai tarziu, constructia salii de expozitie din Nijni-Novgorod. Aparitia betonului armat a facut ca acest nou material de constructie sa ia locul metalului in aproape toate ramurile constructiilor, pana in deceniul trei al sec. XX, cand reincepe epoca zgarie-norilor cu structura de otel. incentive epocala: betonul armat Primele incercari 1867 ale gradinarului francez Joseph Monier de a executa unele elemente de constructii din beton armat au dus destul de repede la crearea noului material de constructii, produs artificial rezultat din ciment, pietris si apa cu armature de otel capabil sa ia orice forma putand fi fabricat pe loc in incinta santierului. In evidentierea calitatilor betonului armat trebuie mentionat in primul rand aportul principalului component – cimentul – fabricat in 1824 dupa un nou procedeu de catre englezul Joseph Aspdin (1779-1855). Acesta a patentat cimentul Portland, obtinut din calcar si argila, materii prime transformate in pasta uscata si arsa pana la degajarea completa de dioxid de carbon (900-1000 grade Celsius) si apoi macinata fin. Aspdin a infiintat prima fabrica de ciment Portland in Wakefield, Anglia. Betonul armat a urmat o dezvoltare rapida, mai ales dupa fundamentarea teoretica a calculului si realizarea de noi tipuri de constructii de catre M. Koenen 1886, W. Doehring 1888, Francois Hennebique (placi cu nervure de beton armat, 1892), Robert Maillart (plansee-ciuperca, 1910), F.Dischinger (panze subtiri cilindrice de mari deschideri, 1922). Infiintarea in 1881 a Scolii Nationale de Poduri si Sosele din Bucuresti a dat nastere corpului ethnic de ingineri romani, formandu-se de la inceput o pleiada de straluciti constructori: Anghel Saligny (1854-1925), Ion Ionescu (1870-1946), Gh. Filipescu (1882-1937), Elie Radu (1853-1931). Tara, pe vremea aceea, eminamente agricola, Romania a fost printer primele in lume in constructia de silozuri, situatie confirmata si de faptul ca in celebra lucrare a profesorului F. von Emperger “Handbuch fur Eisenbetonbau”, aparuta la Berlin in 1913, intregul capitol despre silozuri (194 de pagini) este elaborate de inginerul roman S.Soru din Bucuresti. Inginerul A. Saligny foloseste, pentru prima oara in lume, betonul armat prefabricat la constructia silozurilor de cereale de la Braila (1884-1888), Galati (1889) si Constanta, existente si astazi. Istoria constructiilor cunoaste putine lucrari de o astfel de amploare executate din beton armat pana in anul 1900.
