Nu incape indoiala ca solul este capitalul cel mai pretios de care omul dispune pentru satisfacerea ne-voilor si ambitilor sale. La urma urmelor, cel putin pana la inventarea fotosintezei artificiale, cu totii depindem de stratul subtire si roditor de la suprafata Pamantului, de unde se extrag totalitatea resurselor necesare vietii. Or, unul din marile paradoxuri este acela ca omul tinde sa-si pericliteze izvorul vietii si al fortei din nestiinta, lacomi-e, neglijenta sau din alte cauze. Asa se face ca, in timp ce tehnicile moderne ii ingaduie sa introduca in circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce pana ieri erau socotite inerte pe vecie, in paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate in productie devin improprii cultivarii, datorita tot actiunii omului. De cand omul a ince-put sa lupte impotriva naturii, suprafata deserturilor a crescut cu un miliard de hectare si procesul avanseaza in-tr-un ritm accelerat. Se cuvine sa adaugam ca, in fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sunt 'devorate' de drumuri, de uzine si de orase, tot atatea secvente ale duelului inegal dintre frunza verde si asfalt.
De cand primul topor primitiv a doborit intaiul arbore, padurile au pierdut jumatate din intinderea lor, in timp ce omenirea in acest rasimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori. Distrugerea padurilor, carora li se datoreste in cel mai inalt grad stabilitatea si calitatea a trei elemente fundamentale ale vietii oamenilor solul, ae-rul si apa - s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase. Padurilor le revine un rol insemnat in fixarea stratului, relativ subtire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale. Despaduririle masive au inmormantat sub dune de nisip infloritoare civilizatii nu numai in nordul Africii, ci si in Asia, iar in unele parti ale Europei au im-pins dezgolirea muntilor si dealurilor pana la limite vecine cu calamitatea.
Reimpadurirea e inca un cuvant prea nou si efectele ei prea mici pentru a rascumpara greseala multimi-lenara care a determinat disparitia a jumatate din arborii planetei. Desigur, in aceasta privinta calculele sunt foarte precare. Recurgem totusi la unele, care, indiferent cat de mare e aproximatia, ne spun cate ceva. La sfar-situl Imperiului roman, Peninsula Iberica era acoperita cu paduri viguroase de la Biscaya pana la stramtoarea Gibraltar si ar fi avut o populatie aproape dubla fata de cea de azi, cand au ramas doar vreo cinci la suta din fostele paduri.
In afara de protejarea solului, padurea exercita cea mai puternica actiune purificatoare asupra aerului, absorbind bioxidul de carbon si restituindu-l sub forma atat de necesarului oxigen. Din cele 14-16 miliarde de to-ne de bioxid de carbon lansate anual in atmosfera prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiratia oamenilor si animalelor, doua treimi sunt absorbite de paduri, acei 'plamani verzi' ai Pamantului, carora le dato-ram atat de mult.
Nu mai putin important este rolul padurii ca factor de regularizare a cursurilor raurilor.De asemenea, pa-durea este menita sa asigure cerintele de agrement si turism, tot mai accentuate in conditiile vietii moderne, am-bianta biofizica indispensabila localitatilor balneoclimaterice, conservarea multor specii de plante si animale.
Intr-un cuvant, fara paduri suficiente, dezvoltarea si, la urma urmelor, viata insasi nu sunt posibile.
Astazi, cand padurile ocupa cam o treime din suprafata uscatului (circa 4 miliarde de hectare), pe plan modial isi face loc parerea ca aceasta reprezinta un minimum necesar,sub care omenirea nu-si poate permite sa coboare. In conditiile cand raman de rascumparat fata de padure greseli multe si vechi, cand un singur auto-mobil, parcurgand 1000 de kilometri, consuma o cantitate de oxigen suficienta unui om pe timp de un an, iar ra-urile dezlantuite fac tot mai mari ravagii, spaland nemilos ce a mai ramas din fertilitatea solului, exploatarea ne-rationala a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump.
