Situati
in centrul Romaniei, inconjurand Depresiunea Transilvaniei si constituind
in ansamblu un adevarat bastion, Carpatii
concentreaza in jurul lor marile unitati morfologice ale
dealurilor, podisurilor si campiilor. Ei alcatuiesc
cea mai inalta treapta de relief si, prin pozitia lor
fata de regiunile inconjuratoare, asigura dispozitia
simetrica, in amfiteatru a pamantului romanesc. Ca unitate
structurala mai veche, consolidata de timpuriu, Carpatii au
jucat un rol important in formarea unitatilor inconjuratoare,
atat ca sursa a sedimentelor acumulate in ariile depresionare din jur, cat
si ca pivot rigid, avand consecinte evidente in dirijarea
evolutiei geologice si in formarea reliefului mai tanar.
Totodata, ei reprezinta un bogat castel de
ape, din care raurile se indreapta catre Tisa, Dunare si
Prin
pozitie, desfasurare si altitudine, Carpatii produc
modificari in dispunerea normala a zonelor geografice latitudinale
si determina etajarea conditiilor biopedoclimatice din care
rezulta structura variata a fondului funciar din
Carpatii Romanesti ocupa o suprafata de 66303 km2, ceea ce reprezinta 27 % din suprafata tarii. Lantul carpatic se desfasoara pe o lungime de peste 910 de km, intre Valea Tisei, Defileul Dunarii (Svinita) si Valea Somesului.
In lungul lor, Carpatii au latimi variabile: 80 de km intre Oravita si Drobeta-Turnu Severin, 70 de km intre Novaci si Petresti (Sebes), 40 de km in sectorul Muntilor Fagaras, 110 de km in regiunea curburii si intre Prundu Bargaului si Gura Humorului. Adaugam la acestea latimea Muntilor Apuseni de 140 de km intre localitatile Minis si Alba Iulia si 110 de km pe aliniamentul Oradea-Turda. De remarcat ca latimea cea mai mica a lantului carpatic se situeaza in regiunea celor mai mari inaltimi-peste 2500 de metri, in Muntii Fagaras-in timp ce latimile maxime corespund Muntilor cu altitudini ce rareori depasesc 1500-1700 de metri.
Carpatii se desfasoara pe teritoriul Romaniei sub forma unui lant sinuos, determinat de dispozitia platformelor rigide din fata lor si de scufundarea, la sfarsitul cretacicului, a compartimentului central-Depresiunea Transilvaniei. Ridicati in faze orogenetice succesive si alcatuiti din formatiuni geologice eterogene, ei prezinta o structura orografica complexa, cu variatii regionale. Desi masivi in ansamblul lor, vaile transversale adanci ale unor rauri ca Dunarea, Jiul, Oltul, Muresul si Somesul au separat, in cadrul ramurilor carpatice, unitati muntoase bine individualizate. Depresiunile tectonice si cele de eroziunea din cuprinsul lor detin cca 23% din arealul muntos. Acestea, impreuna cu vaile principale, partial transversale au constituit vechi vetre de populare a Carpatilor, iar pasurile de la obarsia acestora aflate la 800-1400 de metri, dar cele mai multe la 1000-1200 de metri altitudine, au inlesnit circulatia peste munte, din Transilvania catre regiunile circumcarpatice si invers.
Dintre cele trei ramuri principale ale Carpatilor, recunoscute ca unitati cu caractere geografice diferite si cu orientari corespunzatoare directiilor de cutare, Carpatii Orientali ocupa mai mult de jumatate din spatiul muntos, restul revenind Carpatilor Meridionali (21%) si Carpatilor Occidentali (24%).
La scara planetara, Carpatii fac parte din categoria muntilor cu altitudine mijlocie si mica: inaltimea medie generala este de cca 840 de metri, si aproape 90% din suprafata lor se situeaza sub 1500 de metri inaltime. Altitudinile sunt repartizate neuniform in cadrul celor trei unitati carpatice. Cele mai mari inaltimi se intalnesc in Carpatii Meridionali, unde sunt frecvente inaltimile de peste 2000 de metri, iar 11 varfuri depasesc 2500 de metri; printre acestea varfurile Moldoveanu (2544 metri) si Negoiu (2535 metri) din masivul Fagaras constituie punctele cele mai inalte din Carpatii Romanesti. In Carpatii Orientali varfurile oscileaza in jur de 1400-1500 de metri, cu toate ca pe alocuri tind spre, sau chiar depasesc, 1800 de metri; numai in Muntii Rodnei si Caliman acestea trec de 2000 de metri. Altitudinile din Carpatii Occidentali sunt si mai reduse, depasind cu putin 1400 de metri in Muntii Semenic si 1800 de metri in Muntii Apuseni.
Din repartizarea inegala a inaltimilor reliefului rezulta diferente insemnate in ceea ce priveste nivelul mediu al altitudinilor: 1136 de metri in Carpatii Meridionali, 950 de metri in cei Orientali si numai 654 de in cei Occidentali.
Relieful Carpatilor Romanesti se caracterizeaza printr-o fragmentare accentuata (densitate de 0,5-3 kg/km2), datorata in special vailor fluviatile. Energia reliefului cu valoare medie in jur de 600 de metri, atinge in mod local maxime de cca 1000 de metri, mai ales in Carpatii Meridionali. Inclinarile versantilor sunt diferite, dar predomina cele de 10-300 in proportie de aproximativ 70%. Pantele abrupte (30-450 ) sunt caracteristice masivelor de calcare si conglomerate precum si circurilor si vailor glaciare; in schimb, cele mai slabe inclinari, de numai cateva grade, se intalnesc in cuprinsul suprafetelor de eroziune.
De-a lungul Carpatilor se disting numeroase noduri orografice din care se desprind culmi secundare. Caracteristice sunt culmile rotunjite, prelungi si slab ondulate care domina vaile adanci, care deseori coboara in trepte, inscriindu-se in nivelele generale de netezire a muntilor, corespunzatoare complexelor sculpturale Rau Ses si Gornovita. In domeniul sisturilor cristaline din Carpatii Meridionali si Occidentali, interfluviile din regiunea inalta sunt reprezentate de intinse poduri suspendate, conservate ca resturi ale peneplenei carpatice. Situate la altitudini mari, ele sunt foarte adesea marginite de circuri glaciare. Creste zimtate ramificate, cu numeroase varfuri semete caracteristice reliefului alpin, se intalnesc cu precadere in Carpatii Meridionali, rezultat al eroziunii glaciare si periglaciare, ca si in unii munti alcatuiti din calcare masive.
Caracterele mentionate releva complexitatea morfologica a Carpatilor, ca segment al sistemului alpino-carpato-himalayan, in conditiile generate de deplasarea placilor euroasiatice si africane, precum si a microplacilor Marii Negre, moesice, transilvane si panonice in stransa legatura cu evolutia rifturilor. Literatura de specialitate consemneaza principalele elemente ale evolutiei Carpatilor. In acceptiunea acesteia, blocurile cristaline din Carpatii Orientali si Meridionali sunt considerate microplaci carpatice fragmentate, consecinta deplasarii placii euroasiatice catre sud-sud-vest si a celei africane in sens invers. Ca urmare, geosinclinalul carpato-balcanic s-a restrans, iar microplaca moesica, opunand rezistenta celor carpatice, segmentate in continuare, a produs curbarea Carpatilor in regiunile Vrancei si a Portilor de Fier. Ca procese dinamice, caracteristice sunt dezvoltarea unor panze de sariaj, aparitia unui nou aliniament de blocuri in zona Culoarului Bargaului, formarea masivului Muntilor Apuseni, cutarea si deversarea catre est a flisului cretacic si flisului paleogen, subductia placii est-europene si formarea lantului vulcanic din Carpatii Orientali, dinamica placilor din zona de curbura a Carpatilor pusa in evidenta de anomaliile gravimetrice din Vrancea si de formarea Depresiunii Brasovului etc.
Configuratia actuala a Carpatilor, extensiunea si structura lor geologica se datoreaza unei indelungate evolutii. In orogenezele precretacice s-au format sisturile cristaline prin metamorfozarea unor sedimente vechi si s-au pus in loc masivele granitoide care le strapung.
Istoria Carpatilor incepe de fapt cu orogeneza alpina desfasurata in mai multe faze.
Cutarile din faza austrica (aptian) si laramica (sfarsitul senonianului) au dus pentru prima oara la conturarea Carpatilor, prin formarea unor panze de sariaj (panza getica in Carpatii Meridionali, panzele de Biharia si de Codru in Muntii Apuseni si cutele-solzi din Carpatii Orientali), concomitent cu scufundarea depresiunilor transilvana si panonica, cu cutarea flisului cretacic si cu alipirea lui la blocurile cristalino-mezozoice. Sirul unitar de munti a fost nivelat in paleogen, cand s-a format peneplena carpatica - respectiv nivelele complexului sculptural Borascu-ale carei urme se mai recunosc inca pe cele mai inalte culmi.
Inaltarea generala a Carpatilor s-a produs in faza savica (oligocen superior-acvitanian), iar ramura lor orientala a capatat noi dimensiuni prin cutarea si alipirea flisului paleogen la vechiul teritoriu montan.
In miocen si pliocen eroziunea a dus la formarea nivelelor complexelor sculpturale Rau Ses si Gornovita. Fazele orogene stirica, atica si valaha s-au manifestat in Carpati sub forma miscarilor epirogenice, care au inaltat treptat edificiul montan impreuna cu suprafetele lor de netezire, deformandu-le. Ca evenimente mai insemnate mentionam marea transgresiune tortoniana, cand apele marii au patruns in bazinele posttectonice si au transformat temporar partea de vest a Carpatilor intr-un arhipelag, cu consecinte asupra perfectarii nivelelor Rau Ses, si eruptiile vulcanice (sarmatian-cuaternar) care au adaugat Carpatilor Orientali sirul de munti vulcanici pe latura lor transilvana, iar Muntilor Apuseni aparatele vulcanice din Muntii Metaliferi. In urma inaltarii in faza valaha, Carpatii au dobandit inaltimea si dimensiunile lor actuale.
Pentru evolutia lor morfologica este de retinut faptul ca miscarile epirogenice care au inaltat treptat (desi inegal) edificiul carpatic au mentinut in permanenta o diferenta altitudinala intre acesta si regiunile imediat invecinate. Ca urmare, Carpatii se contureaza ca o regiune expusa eroziunii, in timp ce regiunile pericarpatice au constituit intinse domenii de sedimentare marina, lacustra sau piemontana, si in acelasi timp nivele de baza care au dirijat eroziunea din regiunea muntoasa.
In timpul fazelor de formare a Carpatilor au existat conditii prielnice pentru geneza unor roci si substante minerale utile de mare importanta pentru economia Romaniei. Sisturile cristaline, o parte din sedimentele paleozoice si triasice si intruziunile de banatite contin zacaminte de mangan (Iacobeni, Delinesti), cupru (Balan), fier (Dognecea, Ghelari), bauxita (Muntii Padurea Craiului), ca si o serie de roci utile (feldspat, talc, mica alba, azbest, argile refractare, marmura si calcare compacte). La acestea se adauga carbunii din formatiunile liasice din Banat si din Carpatii Meridionali. Dupa fazele orogenice din cretacic, in bazinele intramontane, invadate de ape in diferitele epoci, s-au format zacamintele de carbune superior de la Petrosani si Comanesti si lignitul din depresiunile Caransebes si Bozovici. Formatiunile flisului contin si ele unele resurse din care amintim zacamintele de titei din gresia eocena de la Moinesti si din gresia oligocena de la Solont, Zemes si Sacel.
Eruptiile vulcanice din pliocen au avut o deosebita importanta pentru formarea minereurilor auro-argentifere si a celor complexe de sulfuri metalice din Muntii Apuseni si din regiunea Baia Mare, a celor de fier de la Lueta, ca si a zacamantului de sulf de la Caliman. La acestea se adauga rocile eruptive (andezite, bazalte etc), folosite pentru constructii, si caolinul rezultat din alterarea acestora (Baile Harghita). Izvoarele minerale si mofetele, ca manifestari postvulcanice, au o mare raspandire in lantul vulcanic Caliman-Harghita.
Perimetrele de exploatare au introdus modificari antropice remarcabile in peisajul carpatic: concentrari de asezari care, in majoritatea lor, au un profil urban bine precizat, cu functii industriale importante, o retea de drumuri de mare interes economic si insemnate schimbari in structura fondului funciar.
Complexitatea structurala si cea petrografica a Carpatilor, precum si succesiunea sistemelor de modelare au avut o vadita influenta in formarea si aspectul reliefului. Eroziunea fluviatila diferentiata in functie de litologie si structura a condus la formarea unor culoare mari.
Relieful dezvoltat pe sisturi cristaline si pe roci granitoide mai ales in Carpatii Meridionali si Occidentali, si numai local in Carpatii Orientali ( Muntii Rodnei si Muntii Maramuresului) formeaza puternice noduri orografice, culmi rotunjite, etajate, un sistem de vai inguste si adanci, cu frecvente rupturi de panta. Tot pe aceste formatiuni se pastreaza nivelele de eroziune, formele glaciare, un relief periglaciar crionival reprezentativ. Reteaua hidrografica adancita anterior in panzele de sariaj a prilejuit deschiderea unor ferestre si semiferestre tectonice, iar dezvelirea formatiunilor eterogene ale autohtonului confera eroziunii un caracter epigenetic (Carpatii Meridionali, Muntii Apuseni). Tectonica foarte activa a contribuit la formarea muntilor-bloc in Carpatii Meridionali si in Muntii Banatului, delimitati de depresiuni si culoare depresionare (Valea Cernei, Depresiunea Petrosani, Depresiunea Lovistei). Horsturile si grabenele alaturi de detaliile morfostructurale inscrise de planurile de sistuozitate amplifica aspectele de peisaj din Carpati-abrupturi tectonice si de eroziune, creste zimtate, relief rezidual, grohotisuri etc.
Un relief aparte in cadrul Carpatilor il formeaza calcarele, dolomitele si conglomeratele (cu elemente calcaroase sau cu ciment calcaros) cu grosimi apreciabile si puternic diaclazate. In conditiile morfoclimatice specifice (cu persistenta fenomenelor de inghet, cu invelis nival de lunga durata sau cu precipitatii abundente) se dezvolta forme caracteristice de genul platourilor carstice din Muntii Apuseni si Aninei; cheilor Bicazului, Nerei, Barzavei, Carasului; campurilor de lapiezuri si dolinelor din platoul Vlascau, pesterilor din Muntii Mehedinti, Padurea Craiului etc.
Formatiunile eterogene ale flisului si stilul propriu de cutare au generat in ansamblu un relief cu altitudini mai mici, dar foarte variat in detaliu, formele structurale si litologice constituind o trasatura caracteristica. In Obcinele Bucovinei sau in Carpatii de Curbura este caracteristica concordanta dintre dispozitia reliefului si liniile tectonice principale. Este astfel consemnat in literatura de specialitate tipul de relief derivat-inversat, rezultat al structurii in solzi care genereaza hogbackuri, iar in depozite putin dure, depresiuni- culoare. Masive proeminente se dezvolta pe gresiile de Fusaru in Muntii Tarcau, pe gresia de Siriu in Muntii Siriu, pe gresia de Kliwa in Muntele Goru, iar in Muntii Ciucului si in Carpatii de Curbura gresia de Cotumba genereaza un peisaj similar. In schimb, formatiunile moi ale flisului (argile, marne) constituie adesea domeniul de dezvoltare a vailor largi, a depresiunilor si de declansare a alunecarilor.
Relieful vulcanic este bine reprezentat, gradul de conservare in peisaj si personalitatea sa sunt conditionate de vechimea eruptiilor ( cele mai recente in Muntii Gurghiu-Harghita), de caracterul si intensitatea lor, de mediul aerian sau acvatic in care au avut loc si de sistemul de fracturi pe care a evoluat. Astfel, rocile vulcanice neogene din Muntii Caliman-Harghita, formeaza aparate vulcanice bine conservate, in care pot fi constituite cratere si caldere, conuri adventive si planeze. La acestea se adauga intinsele podisuri de lava si piroclastite moderat fragmentate de o retea de vai tinere, cu caracter divergent sau convergent. Din cauza eroziunii foarte puternice, in Muntii Metaliferi, din aparatele vulcanice s-au mentinut numai dykuri si neckuri proeminente, iar in Muntii Tibles si in Bargau sunt specifice formele subvulcanice exprimate in relief prin maguri.
Aspectele actuale al reliefului Carpatilor inregistreaza efectele eroziunii declansate odata cu definitivarea structurii lui geologice. Daca eroziunea a afectat, in primul rand, regiunile consolidate in urma fazelor orogenice din cretacic, ea s-a extins ulterior si asuprea zonei flisului, exondata si alipita Carpatilor in fazele urmatoare. Indiferent de sistemele de modelare, in concordanta cu schimbarile climatice din neozoic, edificiul carpatic a fost modelat in cateva etape, ajungandu-se la suprafetele de eroziune cuprinse in cele trei complexe sculpturale (Borascu, Rau Ses, Gornovita), trasatura cea mai reprezentativa a reliefului carpatic. Regiunile dinspre poalele muntilor au fost partial modelate de apele marilor sau lacurilor, in timp ce cea mai mare parte a teritoriului a constituit domeniul modelarii continentale.
Reteaua bogata de vai brazdeaza Carpatii in toate sensurile-favorizata sau nu de litologia sau de anumite linii structurale-fiind conditionata de nivelele de baza generale sau locale si de modificarea in timp a acestora. Astfel, reteaua hidrografica din Muntii Apuseni a evoluat diferit in functie de nivelele de baza din bazinul transilvan si cel panonic. In Carpatii Orientali, vaile s-au extins catre est, pe masura alipirii flisului la masivele cristaline si a retragerii tarmului. Pe latura lor vestica, reteaua de vai s-a modificat odata cu aparitia lantului vulcanic, iar depresiunile de baraj, in care s-au format lacuri, au devenit nivele de baza locale si importante regiuni de convergenta a raurilor; in regiunea de la curbura, evolutia morfohidrografica a fost dirijata de aparitia Depresiunii Brasov si a lacului respectiv, care si el a constituit un nivel de baza local. Miscarile tectonice din Carpatii Meridionali si formarea unor depresiuni intramontane, vremelnic ocupate de ape, au stimulat eroziunea si au dus la formarea vailor transversale prin fenomene de captare si de antecedenta.
Ca urmare a inlantuirii acestor fapte, cumpana de ape principala din Carpati a suferit modificari suplimentare, greu de precizat pentru etapele mai vechi de evolutie. Cert este ca in prezent in nenumarate locuri actuala cumpana a apelor nu concorda cu linia celor mai mari inaltimi, punand in evidenta captari efectuate sau iminente, intensitate inegala a eroziunii si tendintele de dezvoltare a unor bazine hidrografice in detrimentul altora.
Vaile si depresiunile intracarpatice alcatuiesc areale care prin potentialul lor natural au concentrat o retea de drumuri, asezari si o populatie numeroasa. Ca urmare, presiunea umana asupra peisajului este evidenta. Mutatiile survenite in fondul funciar sunt spectaculoase, ceea ce face ca discontinuitatea geografica reprezentata de vai si depresiuni in masa carpatica sa fie accentuata.
