SPECIAL Lacrimi poluate pe chipul Estului Aer, apa si sol poluate, despaduriri si desertificari, mari si rauri contaminate, deseuri netratate, contaminare radioactiva - acestea sunt efectele politicii economice a regimurilor comuniste din tarile Europei Rasaritene si fostele republici sovietice. Adepte ale industrializarii in ritm fortat si ale agriculturii intensive, acestea au lasat protectia mediului in plan secund, consecintele resimtindu-se pana astazi. Ulterior, sursele de poluare s-au diminuat nu datorita masurilor luate, ci a tranzitiei si recesiunii economice prin care trec aceste state in ultimul deceniu. Lipsa reglementarilor in materie de prezervare a mediului trezeste temerea ca situatia se agraveaza in continuare. Acordat de la caz la caz, ajutorul occidental nu se ridica nici la inaltimea promisiunilor, nici a necesitatilor, scrie Le Monde diplomatique, care a cartografiat dezastrul ecologic al Estului. Mostenirea comunista Criza ecologica din statele Estului si fostele republici sovietice se datoreaza politicii economice comuniste, care s-a bazat pe industrializarea in ritm fortat si pe practicarea unei agriculturi intensive. Inca din anii 30, mai multi oameni de stiinta au tras un semnal de alarma, incercand sa sensibilizeze cercurile conducatoare. Eforturile lor au fost insa zadarnice, problemele ecologice agravandu-se mai ales dupa construirea marilor giganti industriali. Totodata, au fost neglijate controlul poluarii atmosferice, tratarea apelor reziduale, modernizarea productiei. Mari suprafete de pamant au fost secatuite prin exploatarea lor excesiva, in vreme ce irigatiile masive au dus la o ireversibila degradare a solului in urma eroziunii si salinizarii.
Oficialitatile si cercurile stiintifice ale vremii au imbratisat ideea „autopurificarii“ biosferei, conform careia mediul se poate adapta, fara a suferi daune majore, la agresiunea reprezentata de diversele surse de poluare. S-a stabilit in acest sens indicatorul numit „concentratia maxima admisa“ (CMA). Conceptul, valabil in anumite limite, a fost folosit drept argument al neaplicarii riguroase a masurilor de depoluare. Ca urmare, unica preocupare a constat in aducerea indicelui poluarii sub limita admisa, realitatea aratand totusi ca el depasea cel mai adesea nivelurile admisibile.
Pentru populatie, protectia naturii se limita la prezervarea speciilor animale si vegetale, statele socialiste reusind sa apere destul de bine biodiversitatea. In anii 80, o data cu perestroika, dar mai ales cu glasnost, organizatiile ecologiste neguvernamentale au putut dialoga mai deschis cu oficialitatile, cerandu-le masuri sporite de protejare a mediului. Ulterior, caderea comunismului si criza economica au permis valorificarea acestui inceput de deschidere.
In Rusia, primul comitet de s tat pentru protectia naturii, creat in 1988 sub regimul sovietic, s-a transformat in 1991 in minister. Dar sase ani mai tarziu, era din nou retrogradat la nivelul de comitet, pentru ca, in mai 2000, guvernul sa decreteze dizolvarea sa si includerea problemei mediului in cadrul ministerului resurselor naturale, respectiv institutia responsabila cu exploatarea lor. In fapt, doctrina a ramas neschimbata: natura serveste in primul rand furnizarii de resurse pentru dezvoltarea economica.
Aceste evolutii, ca si altele, au constituit un dus rece pentru comunitatea internationala, care se aratase initial destul de optimista. In locul unei ameliorari sensibile a situatiei mediului, bilantul celor zece ani de tranzitie se dovedeste destul de slab. Pe langa lupta cu dezastruoasa mostenire ecologica a Uniunii Sovietice, este necesar un mare efort pentru a concilia protectia mediului cu politica economica de tranzitie. Unele progrese, constata specialistii, vizibile mai ales in statele est-europene mai avansate din punct de vedere economic, se datoreaza mai curand ritmului incetinit al activitatilor industriale.
Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (PNUM) a intocmit o lista a dosarelor urgente. Ele se refera la gestionarea necontrolata a deseurilor periculoase, tratarea nesistematica si neglijenta a apelor reziduale, degradarea calitatii aerului in centrele urbane si industriale, contaminarea si degradarea solului din cauza pesticidelor si a exploatarii excesive etc.
Sovieticii aveau un sistem de observare a mediului care functiona relativ bine. Rapoartele stiintifice se publicau in cateva zeci de exemplare confidentiale, dar datele cuprinse in ele erau destul de fiabile.
Aceste rapoarte pot fi astazi consultate liber, ministerele de resort incepand, cu ajutorul organizatiilor internationale, sa le difuzeze in randul marelui public. PNUM a sprijinit crearea, la nivel national, a unui sistem de informare asupra situatiei mediului - in special pe Internet -, considerand ca accesul la aceste date va permite sensibilizarea populatiei si va duce la decizii politice.
Din pacate, aceste eforturi nu au avut in teren efectul scontat, statele din zona netrecand la actiuni ferme in acest domeniu.
Agentiile guvernamentale insarcinate cu problemele protejarii mediului dispun de bugete inadecvate. Cele mai importante initiative sunt impuse de comunitatea internationala, care aloca si resursele financiare necesare. Dar aceste proiecte sunt greu de pus in practica: chiar daca demareaza, fondurile sunt adesea deturnate spre alte scopuri.Vanturi acide deasupra Europei In Europa postbelica, principala sursa de energie pentru producerea electricitatii necesare industriei o constituia carbunele. Sistemele de purificare a emisiilor nocive erau inexistente. Incepand cu anii 60, in timp ce Occidentul si-a restructurat productia, abandonand carbunele in favoarea petrolului, gazelor naturale si energiei nucleare, tarile Europei de Est s-au axat pe exploatarea propriilor resurse: de exemplu, lignit sau sisturi petroliere de foarte proasta calitate si cu un continut foarte ridicat de sulf. Activitatile industriale au fost concentrate in apropierea minelor de carbune, in „triunghiul negru“ (regiunile frontaliere ale fostei Germanii de Est, Cehiei si din sudul Poloniei), responsabile in mare masura pentru poluarea atmosferica, ca si pentru precipitatiile si depunerile acide.
In ciuda acestei mosteniri tragice, situatia s-a ameliorat in cursul anilor 90: emisiile de dioxid de sulf si dioxid de carbon s-au diminuat substantial. Aici trebuie vazut efectul conjugat al recesiunii economice, restructurarilor industriale, utilizarii materiilor prime mai putin poluante si instalarii sistemelor de filtrare a emisiilor. Dar cele cateva decenii de poluare au avut efecte devastatoare asupra ecosistemelor. Deja fragilizata, padurea continua sa se degradeze. Cresterea aciditatii solurilor poate sa duca la eliberarea de aluminiu si metale grele si la contaminarea apelor de suprafata.
In nordul regiunii, Ungaria, Cehia, Slovacia si Polonia au reusit, intr-o masura mai mica sau mai mare, sa-si transforme mijloacele de productie si, cu ajutorul organizatiilor internationale, sa introduca masuri de protectie al caror principal efect este reducerea evidenta a emisiilor. In tarile din partea sudica - Romania, Bulgaria, Albania si fosta Iugoslavie -, preocuparile de mediu au fost exilate pe planul al doilea. Actiunile pentru modernizarea instalatiilor industriale sunt inca destul de rare, dupa cum ne reaminteste recenta poluare catastrofala de pe raul Tisa.Amprenta Cernobilului Dupa explozia reactorului nr. 4 al centralei nucleare de la Cernobil, la 26 aprilie 1986, au fost suficiente cateva ore pentru ca o arie de aproape 40 000 kmp sa devina, pentru mai multe decenii, nelocuita si necultivabila.
Datorita scurtei perioade radioactive, iodul a disparut rapid. Dar, din 1989, in regiune se observa o crestere a numarului bolnavilor de cancer la tiroida, in special la copiii care aveau sub cinci ani in momentul accidentului.
In restul Europei a existat intotdeauna o radioactivitate de suprafata, datorata, mai ales, Cesiului 137. Norul radioactiv, impins de vanturi, s-a deplasat catre Rusia si Scandinavia, contaminand zone din sudul Moscovei, sudul Finlandei, Suedia si Norvegia. Cateva zile mai tarziu, norul a survolat centrul si sudul Europei (Republica Ceha, Austria, Elvetia, Italia si Grecia), precum si cateva regiuni ale Marii Britanii. Cea mai grava contaminare a avut loc in zonele in care a plouat in timpul trecerii norului.
La paisprezece ani dupa catastrofa, unele produse se afla inca sub o atenta supraveghere: carnea de ren din regiunea Lapland (Finlanda), carnea de oaie din Marea Britanie sau pestele din unele lacuri norvegiene si suedeze.
Cernobilul, locul celui mai grav accident din istoria folosirii pasnice a energiei atomice, ramane, in continuare, o primejdie uriasa pentru Europa. Singurul reactor ramas in functiune din cele patru ale centralei ucrainene urmeaza a fi inchis la sfarsitul anului. Dar sarcofagul de protectie, turnat in graba peste ramasitele reactorului accidentat, este subred, fisurile cauzate de iradiatii si intemperii eliberand in atmosfera particule radioactive. Elementele radioactive patrund in sol si contamineaza apele freatice inainte ca acestea sa se verse in Nipru, raul care alimenteaza cu apa potabila milioane de oameni. Mai mult, exista pericolul unui al doilea accident nuclear. Potrivit specialistilor, in cazul unui uragan sau cutremur de pamant constructia risca sa se prabuseasca, punand in contact direct cu aerul cele circa 160 de tone de magma radioactiva care se gaseste in continuare pe fundul reactorului accidentat. „Nu putem garanta securitatea Cernobilului“, recunostea unul dintre responsabilii centralei ucrainene.Arctica nucleara Lungile perioade fara lumina, temperaturile extreme si mecanismele de crestere naturala deosebit de lente sunt elementele care transforma regiunile arctice in extraordinari „captatori“ ai poluarii. Activitatile industriale si militare au afectat aceste ecosisteme deosebit de vulnerabile si, mai departe, au antrenat distrugerea aproape totala a mediului. Situatia este catastrofala in partea occidentala a Peninsulei Kola, in insulele Novaia Zemlia si in regiunile Arhanghelsk si Norilsk. Principalii responsabili de poluarea aerului din zona sunt uzinele de pasta de hartie si giganticele combinate metalurgice instalate pentru exploatarea zacamintelor de nichel, cupru si fosfor. La originea gravelor probleme de sanatate publica se afla emisiile de dioxid de sulf, in crestere de la an la an (circa 600 000 de tone pe an in Peninsula Kola si 2 milioane de tone pe an in regiunea Norilsk, la sfarsitul anilor 80).
Vegetatia este total distrusa pe un larg perimetru din jurul centrelor industriale (mai multe zeci de mii de hectare) si degradata in restul zonei. Regiunea primeste, de asemenea, poluarea generata de Europa occidentala - transportata prin sistemele atmosferice - si o fixeaza.
Deja afectata de ploile acide, uriasa padure de conifere este, in aceeasi masura, amenintata prin supraexploatarea legata de industriile de prelucrare a lemnului. Solurile, poluate pe mari suprafete prin intermediul zapezilor contaminate, contin rate ridicate de metale grele (cupru, nichel si zinc). Calitatea apelor raurilor este in general mediocra. Prezenta unor concentrari importante de lignosulfonati (produsi de industriile de pasta de hartie), amoniac, fenoli si metanol nu este o raritate. Micile rauri din Peninsula Kola sunt saturate cu metale grele, caci minele si topitoriile isi deverseaza in ele apele reziduale.
De la inceputul anilor 50, instalatiile nucleare civile si militare supun regiunea la o noua amenintare. Cele mai multe teste atomice au loc in arhipelagul Novaia Zemlia (peste o suta intre 1955 si 1990). Mari cantitati de deseuri radioactive solide si lichide au fost scufundate in marile Barent si Kara. Flota Nordului, compusa in cea mai mare parte din submarine si spargatoare de gheata nucleare - uneori fara armament, dar intotdeauna cu reactoare -, este divizata in mai multe baze infiintate de-a lungul tarmului de nord al Peninsulei Murmansk, iar centrala nucleara de la Poliarnii este clasata „periculoasa“ de Agentia Internationala pentru Energia Atomica (AIEA). In sfarsit, intre anii 1969 si 1988, sovieticii au folosit, de cel putin 20 de ori, explozii nucleare pentru lucrari publice si exploatari miniere. Cea mai mare parte a acestor activitati nu este mentionata in rapoartele oficiale si nu se stie decat foarte putin despre contaminarea radioactiva a regiunii.O mare sacrificata Prin anii 30, Stalin a creat, in mod artificial, cele cinci republici ale Asiei Centrale (Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Kirghizstan si Tadjikistan). Uniunea Sovietica a considerat intotdeauna aceasta regiune ca un rezervor de resurse naturale si de mana de lucru.
Uriasele complexe miniere si centre metalurgice pentru exploatarea zacamintelor minerale din Kazahstan, niciodata modernizate, au provocat pe plan local o poluare atmosferica foarte puternica. Deseurile radioactive aparute ca urmare a exploatarii minelor de uraniu din vestul Kirghizstanului sunt stocate fara protectie si ameninta sa polueze cursurile de apa din Uzbekistanul vecin. In regiunea Semipalatinsk, mai putin populata, a fost instalat „poligonul de experiente nucleare“, responsabil de o grava contaminare. In ansamblul Asiei Centrale, aproape o treime din apa de consum se pierde prin infiltrare, atat sunt de invechite sistemele de distributie. Supraexploatate si lucrate fara menajarea solului inca din anii 50, pamanturile stepelor nordice semiaride (in mod traditional pasuni fertile) sunt supuse acum eroziunii eoliene. Or, la fel ca zona arctica, Asia Centrala este o regiune fragila, unde conditiile climatice extreme fac ecosistemele foarte sensibile.
In ce o priveste, Marea Aral a fost „sacrificata“ in mod deliberat de planificatorii sovietici. Apa principalelor doua fluvii de alimentare, Sir-Daria si Amu-Daria, a fost deturnata pentru irigarea culturilor intensive de bumbac. Pe de alta parte, folosirea masiva a fertilizantilor si pesticidelor a contribuit la epuizarea si sterilizarea solului. Scaderea continua a nivelului Marii Aral urma sa fie compensata de apa raurilor din nordul Rusiei. Dar ambitioasele proiecte de aductiune n-au vazut lumina zilei niciodata. Desertificarea s-a agravat, iar o parte a solului pustiit si salinizat, sensibil la eroziunea eoliana, a fost transportata de vanturi spre terenurile agricole ale regiunilor vecine, care, la randul lor, s-au degradat rapid.
Noi amenintari vin acum sa se adauge la problemele mostenite. Kazahstanul, Uzbekistanul si Azerbaidjanul, cu ajutorul societatilor petroliere multinationale, s-au lansat intr-o ampla campanie de forare in apele putin adanci ale Caspicii, antrenand riscul distrugerii ecosistemelor acestei mari. Uzbekistanul continua productia intensiva a bumbacului practic in aceleasi conditii ca sub sistemul sovietic (facand uz masiv de fertilizanti si pesticide), la un nivel care, in viitor, va face dificila folosirea acestor pamanturi la altceva decat cultura bumbacului. Totusi, in ciuda acestui tablou destul de sumbru, nu trebuie sa uitam ca Asia Centrala poseda mari spatii montane inca destul de bine conservate.
