SECUNDA CAT MILENIUL
In afara de teoria fizica a relativitatii, care este o teorie moderna a spatiului si timpului, se vorbeste tot mai mult si despre o teorie a relativitatii in biologie. Aceasta inseamna ca nu numai actiunile fizice (mersul ceasornicelor) care au loc pe o platforma mobila (bordul unei rachete) se petrec mai lent decat una in repaus (Pamantul), ci ai actiunile biologice
Figura 1: spatiul, ultima frontiera
Ar fi absurd sa admitem si totdeodata ar conveni principiului relativitatii miscarii o experienta in care, la bordul unei rachete cosmice aflata in miscare, observatorul si-ar da seama ca mersul timpului (potrivit ceasornicului sau) s-a modificat in vreun fel oarecare ca, pe de alta parte, experimentele fizice si chiar cele biologice s-ar desfasura conform ceasornicelor terestre al caror mers el nici macar nu l-ar putea cunoaste. Mai precis: ar fi un nonsens ca observatorul de pe racheta sa constate ca rezultatul experientelor fizice pe care le-ar efectua pe racheta nu mai este acelasi ca pe Pamant; ca intervalul de timp scurs intre doua evenimente ce se produc la bordul navei cosmice este diferit de acela scurs pe Pamant intre producerea unor evenimente identice; ca de fapt n-ar exista aceleasi legi pe platformele in miscare (racheta) ca si pe platformele in repaus (Pamantul), ceea ce ar insemna rasturnarea dramatica a principiului relativitatii verificat practic de nenumarate ori in cadrul oricarei fizici (clasice sau relativiste) ca ceasul sau ar arata scurgerea unui timp sa zicem de 5 ani iar observatorul de pe racheta a imbatranit cu 50 de ani. Este absolut normal ca experimentatorul (observatorul de pe racheta) sa obtina aceleasi rezultate, in orice fel de experimente fizice sau biologice, fie ca el ar activa pe o platforma in miscare (racheta), fie pe una in repaus (Pamantul). Aceasta ar corespunde intru totul principiului relativitatii miscarii, atat in domeniul vitezelor mici, cat si in acela al vitezelor apropiate de viteza luminii.
Figura 2: racheta spatiala
Admitem, pe de o parte, ca ceasul de pe racheta bate secunda mai lent ca pe Pamant, in conformitate cu teoria relativitatii, iar pe de alta parte, ca toate procesele de pe bordul rachetei, fizice si biologice, se desfasoara conform indicatiilor acestui ceas si nu al ceasului ramas pe Pamant. Incetinirea scurgerii timpului si in aceeasi masura a tuturor proceselor de la bordul rachetei vor fi inobservabile echipajului, si numai dupa intoarcerea pe Pamant echipajul ar putea sa compare indicatiile orologiilor si calendarelor de bord cu cele de pe Pamant: orologiile si calendarele de pe racheta vor fi in intarziere fata de cele terestre, iar acest lucru va putea fi constatat cu toata precizia
Asadar nu este paradoxal faptul de a imbatrani mai lent atunci cand omul si-ar petrece viata pe platforme ce se misca mai repede, ci acest paradox doar aparent persista pentru ca, inca nu s-a efectuat nici cel putin o singura experienta in care sa se fi facut incercarea de verificare a teoriei biologice a relativitatii.
De multe ori s-a pus intrebarea: este posibil ca timpul din racheta sa devina oricat de mare si deci echipajul sa traiasca oricat de mult, presupunand ca toata vremea si-ar petrece-o la bordul unei nave cosmice? Potrivit formulei cunoscute, timpul de pe racheta devine infinit de mare atunci cand viteza rachetei ar atinge viteza luminii. Nici din punct teoretic, necum practic, nu este posibila realizare unei viteze atat de mari, deoarece in timp ce viteza rachetei intr-o miscare accelerata ar tinde cstre viteza luminii, masa rachetei ar trebui sa tinda concomitent spre o valoare infinit de mare. Ori, in acest caz ar fi necesar ca si forta de propulsie a rachetei sa devina infinit de mare, lucru imposibil. Asadar, nici un cosmonaut nu ar putea sa ramana vesnic tanar, oricat de mare -in limitele posibilitatilor teoretice si practice- ar deveni viteza navei cosmice. Cel putin teoretic, s-ar putea admite ca viteza rachetei sa fie apropiata de viteza luminii, de exemplu, 299 999,999 km/s. Calculul arata ca in aceasta imprejurare un an petrecut pe racheta este echivalent cam cu 10 000 de ani terestri. Pana in centrul Galaxiei sau pana la granita acesteia, echipajul ar imbatrani doar cu 2,5 ani, desi distanta de la Pamant pana la aceste obiective este de 25 000 de ani-lumina.
Figura 3: racheta si imensele ei reactoare
O alta intrebare adresata de nu prea putine ori este aceea privind posibilitate zborului intergalactic. Aceasta calatorie intre galaxii ar fi posibila numai daca racheta ar calatori cu viteza de 299 999,999 km/s (care difera doar cu 1mm/s de viteza luminii), un an pe racheta ar echivala cu circa 400 000 de ani terestri. In aceasta situatie, pana la galaxia vecina (Nebulosa din Andromeda) inrudita cu Galaxia noastra, vizibila cu ochiul liber daca noaptea este senina, ca o pata luminoasa neclara, echipajul ar imbatrani cu vreo 4-5 ani, conform indicatiilor "calendarelor" de pe racheta. Aceasta ar echivala cu vreo 2 milioane de ani terestri. Ca spatiu, distanta respectiva ar fi echivalenta cu vreo 20 de diametre ale Galaxiei noastre, al carei diametru este de aproape un miliard de miliarde de kilometri (cam 100 000 de ani lumina).
Intr-o viata de om s-ar putea calatori prin cateva galaxii, chiar cu intoarcere "acasa". Intre timp, Pamantul ar trebui sa aiba o evolutie de cateva zeci de milioane de ani. In mod practic, o calatorie intergalactica echivaleaza cu "parasirea" Pamantului, asa cum il cunoastem in momentul startului rachetei, pentru totdeauna. Si sa nu pierdem din vedere ca distantele dintre galaxii sunt mai mari decat diametrele galaxiilor insesi, pe care le intrec, in medie, cam de 10 ori. In prezent, portiunea cunoscuta a Universului are un diametru care se masoara nu cu miile sau milioanele, ci cu miliardele, aproximativ 20 de miliarde de ani-lumina. Cu toate acestea, este vorba despre o portiune "restransa" a Universului, infinit in timp si spatiu, si care cuprinde pe teritoriul ei cateva miliarde de galaxii.
