OMUL, FIINTA CARE TRANSCENDE TIMPUL SPRE
VESNICIE PRIN NADEJDE SI POCAINTA
Omul nu poate trai nici o clipa inchis in prezent. El nu e satisfacut niciodata prin ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va ramine in fericirea prezenta. El se transcende mereu spre viitor. Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent. Chiar despre moarte nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-I poate fi dat in viata pamanteasca. Aceasta il face sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut trecand prin moarte in viata aceasta, in care nu afla absolutul. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-l lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfirsit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii. De aceea a conchis ca omul este o 'existenta spre moarte'. Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.
Omul nu e numai cit se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor al vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul. Iar Absolutul pe care spera ca-l poate satisface deplin nu poate fi gasit in lumea aceasta. De aceea omul este stapinit de aspiratia spre o adevarata transcendere, deci spre o transcendere care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e stapinit de aspiratia spre absolut; el vrea transcenderea spre absolut.
Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde. Trebuie sa acceptam lipsa de nadejde ca cea mai realista atitudine.
Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta existenta superioara lumii.
Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc, am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita lege in lume. El vede o lege asupra careia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in implinirea unor dorinte pamantesti, legate de trup. Dar nu admite o nadejde a unei vieti viitoare, ridicata la alt plan decit al satisfacerilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvint. De aceea lumea e absurda.
Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstractie, el e indreptatit sa recunoasca si speranta unei vieti viitoare dupa moartea trupului. Identitatea si unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau au foarte putin izvorul in trup. E mai rational pentru om sa creada ca spiritul, de care e legata identitatea sa, la care tine, nu dispare o data cu trupul
Mai e de observat ca nadejdea e dorinta unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de alte persoane. Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se indreapta spre viata viitoare si implinirea omului.
Si in orice caz, omul e o fiinta deschisa mereu spre viitor, neputind cugeta niciodata ca a ajuns la sfarsitul existentei sale. El e o fiinta in miscare neincetata spre viitor, spre o viata de fericire fara sfarsit. Nu se opreste niciodata din aceasta miscare in spiritul sau, nici chiar pe patul de moarte. Miscarea lui e spre o vesnicie fericita. Aceasta e tinta lui. Fara miscarea spre aceasta tinta, existenta omului nu se poate concepe. Omul ar fi fara aceasta miscare nu numai inert sau mort spiritual, ci si nerational. De aceea spune Sf. Maxim Marturisitorul ca vointa e miscarea rationala a fiintei omenesti sau miscarea fiintei rationale umane, chiar daca omul ii da o directie stramba ratiunii de care e imprimata vointa lui, sau vointa de care e imprimata ratiunea lui. Animalul nu arte grija si nadejde, pentru ca nu e deschis spre viitor, viitor fara sfirsit, pentru ca nu e rational. In cazul in care omul foloseste drept ratiunea ce se manifesta in vointa lui, el pune nadejdea in grija celor pamantesti in slujba nadejdii vietii vesnice; grija lui devine grija de pregatire pentru dobindirea ei.
Inrudita cu grija e si frica de un viitor nefericit. Deci si prin aceasta omul e deschis viitorului. Si aceasta il ajuta sa-si pregateasca un viitor fericit.
In fond, omul urmareste fericirea eterna. Dar fericirea nu se gaseste in gustarea singuratica a unor bunuri materiale sau spirituale (in sanatate, belsug de hrana, orizont larg de cunoastere etc.), ci in comunitate cu altii sau cu alte persoane. Nu poti avea bucurie de nimic in mod separat total si definitiv de ceilalti oameni. Nu te bucura belsugul de hrana cand esti singur. Nu-ti trebuie nici viitor in singuratate. Cand esti singur in mod total si definitiv nu-ti mai trebuie nimic. Bucuria prezenta si viitoare sta in mod principal in comuniunea cu altii: 'Iata acum ce este bun si ce este frumos, fara numai a fi fratii impreuna' (Ps., 162, 2). Persoana altuia e izvorul vietii mele, ea e insasi viata mea, cand mi se comunica cu iubire totala; bucuria de a ma putea comunica ei, de a primi ea sa i ma comunic este si ea viata mea. Poate ca aceasta e cea mai proprie definitie a persoanei: izvor de viata pentru altul si bucurie de viata primita de la altul. Aceasta o indica totodata ca mister cu neputinta de inteles vreodata complet si de a se epuiza. Dar numai Dumnezeu, comuniune desavirsita de Persoane, poate sa mi se daruiasca in mod desavirsit, ca sa ma daruiesc si eu, poate hrani si persoana semnului meu cu o iubire care s-o faca sa mi se comunice total. Dumnezeu in sensul acesta supremul mister, misterul iradiant de viata nesfirsita si de lumina inepuizabila. Nicaieri in Sf. Scriptura nu se spune ca fericirea omului consta in altceva decit in vederea lui Dumnezeu, care cauta cu iubire la om. Numai persoana poate iradia viata si deci poate da altuia fericirea. Numai persoana poate primi alta persoana ca viata inepuizabila si neconfundata cu sine. Nu din lucruri si din valori spirituale abstracte traite in izolare se hraneste viata plenara sau fericirea omului, ci din alta persoana. Dar numai intr-o suprema persona poate iradia toata viata sau fericirea fiintelor umane, care au fost create ca persoane pentru a putea fi in continuare cu Dumnezeu cel personal si intre ele.
Cuvantul 'fericire' pare oarecum pretentios, dar deasa lui folosire arata ce el trebuie sa aiba acoperire, ca ea este experiata macar in franturi de catre om si ca e experiata fie macar in frinturi in comuniune cu alta persoana. Fiecare isi da seama ca fericirea sa nu depinde numai de el. De aceea, trebuie sa existe o realitate personala capabila de atita iubire, de atita daruite incit sa poata da fericirea deplina si vesnica tuturor. Fara Dumnezeu cel personal omul nu poate gasi fericirea deplina dupa care inseteaza. Viata lui fara El e mai mult moarte decit viata. Comuniunea exclusiva intre oameni produce o fericire foarte ambigua. De aceea, spune psalmistul: 'sa nu intorci fata Ta de la mine, caci ma voi semana celor ce se pogoara in groapa' (Ps. 142, 7). Iubirea lui Dumnezeu manifestata in comuniunea treimica desavirsita de Persoane e fericirea Lui, dar ea explica si iubirea Lui fata de mine si a mea fata de El. Dar iubirea aceasta e izvorul iubirii mele fata de oameni. Ba atunci cand castig iubirea lor prin iubirea mea simt in ea chiar iubirea lui Dumnezeu si fericirea mea. Sf. Ap. Ioan spune: 'Cel ce ma iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu. Caci Dumnezeu este iubire' (I> Ioan, 4, 8). El poate sa speculeze despre Dumnezeu, dar nu-I simte prezenta iubitoare. Poate sa spuna chiar ca-L iubeste, dar daca nu-i iubeste pe oameni, nu-L iubeste real nici pe Dumnezeu, si nu simte nici iubirea lui Dumnezeu in el (I Ioan, 4, 20). De aceea, chiar si in iubirea neezitanta de oameni traieste cineva iubirea fata de Dumnezeu, si deci iubirea lui Dumnezeu fata de sine. Astfel, chiar in iubirea neezitanta de oameni traieste intilnirea cu Dumnezeu. In iubire nu-l poti desparti pe Dumnezeu de oameni, nici viceversa. Dar e necesar ca omul sa se ridice la constiinta acestui fapt.
Sf. Apostol Petru vede la Schimbarea la fata a lui Iisus fericirea in a fi in mod statornic ei, cei trei apostoli, impreuna nu numai cu Iisus, ci si cu Moise si cu Ilie, care stateau de vorba cu Iisus, a carui fata straluceste ca soarele: 'Doamne, bine este noua sa fim aici; daca voiesti voi face aci trei colibe: Tie una, lui Moise una si lui Ilie una.' (MT., 27, 4). E cea mai mare fericire sa fii in comuniune desavirsita cu oamenii. Dar aceasta e nedespartita de comuniunea cu Dumnezeu. Pe de alta parte, fiecare isi are coliba lui, adica ramane neconfundat cu ceilalti. Caci cum ar simtii altfel fericirea ca e cu altul si cu Dumnezeu?
Prin oamenii iubitori si iubiti sau prin oamenii sfinti, se transcende cel mai usor la Dumnezeu, sau Dumnezeu e transparent in gradul cel mai accentuat.
Numai castigind inima oamenilor, ceea ce nu se poate face fara a le face transparenta si simtita prin noi bunatatea lui Dumnezeu, ei ne devin transparenti pentru Dumnezeu si medii active ale iubirii Lui. Chiar in actul prin care ne aratam responsabili pentru ei lui Dumnezeu, ne facem si pe noi noua si lor si-i facem si pe ei lor si noua transparenti lui Dumnezeu.
Mantuitorul a indicat nu numai fericirea ca tinta finala a omului, iar pe aceasta ca fiind una cu comunicarea cu Dumnezeu si cu semenii, ci si citeva moduri concrete prin care omul poate ajunge la aceasta fericire. Toate sunt moduri de deschidere iubitoare a inimii spre semenul nostru. Prin aceasta vede omul pe Dumnezeu si se deschide Lui. Caci chiar daca unele din aceste moduri par sa indice un raport direct cu Dumnezeu, totusi nici in ele intilnirea omului cu Dumnezeu in iubire nu e despartita de intalnirea cu oamenii in iubire. Si chiar daca unele par sa indice ca iubitorul de oameni isi gaseste fericirea in intalnirea cu omul iubit, nemintindu-se de Dumnezeu, intilnirea iubitoare cu omul iubit nu e in afara intilnirii cu Dumnezeu.
Cand Iisus spune ca fericiti vor fi cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia cerurilor, intelegem ca imparatia aceasta va fi intalnirea celui smerit nu numai cu Dumnezeu, ci si cu oamenii fata de care s-a smerit, deschizandu-le acelora inima, si prin aceasta si prin unirea lor cu aceia simtind intalnirea cu Dumnezeu. Iar mangaierea ce o vor avea cei ce plang va fi de la Dumnezeu prin cei pentru care au plans, precum Imparatia cerurilor ce o vor avea cei prigoniti pentru dreptate, o vor avea pentru ca au fost prigoniti din cauza interventiei pentru dreptatea celor nedreptatiti, deschizindu-le prin aceasta inima acelora si prin inima lor aratandu-li-se Dumnezeu. Din solidaritatea cu cei nedreptatiti vom vedea setea lor de dreptate satisfacuta deplin nu de oameni, ci de Dumnezeu aratat prin aceia. Mila de care se vor bucura cei ce au avut mila de oameni nu va fi nici ea propriu-zis mila de la oameni sau numai de la ei, ci prin ei in mod deplin de la Dumnezeu. Iar cei blanzi vor mosteni pamantul adevarat sau Imparatia cerurilor, care ii va hrani pe ei cu bunurile spirituale, nu numai de la oameni, ci de la Dumnezeu prin ei, pentru ca au fost blanzi cu oamenii.
Cu Dumnezeu cel aducator de fericire se intilneste omul in sufletul sau inca de aici, pentru ca sufletul sau s-a intilnit inca de aici cu Dumnezeu prin oamenii carora le-a aratat iubirea. Si fericirea din suflet se revarsa pe fata lui, deci in trupul lui, coplesind greutatile si durerile carora le este supus.
Sf. Grigorie de la Nazians numeste Imparatia cerurilor chiar Sfinta Treime, deci suprema comuniune personala. Nu fiinta divina o vor contempla dreptii in viata viitoare, ci se vor hrani din iubirea desavirsita a comuniunii Persoanelor Sfintei Treimi. Din iubirea Aceleia se va revarsa unda iubirii peste oameni, care va realiza comuniunea intre ei, fericindu-I: 'Si atunci, pe aceia ii va primi lumina negraita si contemplarea Sfintei si imparatestii Treimi, Care-I va lumina mai limpede si mai curat si se va uni intreaga, cu mintea intreaga. Pe aceasta singura o si numesc cu Imparatia cerurilor'. Iar sf. Maxim Marturisitorul precizeaza ca lumina iubitoare a Sfintei Treimi va umple de dulceata si va veseli pe cei ce se vor intilni cu Ea si intre ei. 'Aceasta dulceata ma va indulci si ma va veseli, ca sa indrazensc sa unesc ale mele cu ale Ei, intelegind prin mine toata creatia rationala a ingerilor si a oamenilor Pe acestia ii va strabate cu totul Dumnezeu intreg, asemene sufletului Caci El ii va umple de slava si de fericirea proprie, dindu-le viata cea pururea fericita'. Comuniunea temeinica, isi face simtita prezenta in ingeri si in oameni, unindu-I prin aceasta pe toti: aceasta e fericirea vesnica. Limba romaneasca are un cuvint special prin care exprima atirnarea fericirii nu de posesiunea vreunor lucrari materiale sau a unor bogatii spirituale traite in izolare, ci de comuniunea cu persoanele iubite, fericire care se hraneste din comuniunea intre Persoanele Sfintei Treimi. Este cuvintul 'dor'. Limba greaca nu are decit cuvintul 'dorinta', care se refera atit la bunurile impersonale, cit si la persoane, sau 'pofta' care se refera la lucruri. Nici alte limbi nu stiu sa aiba un cuvint care exprima in mod deosebit asteptarea persoanei iubite. Numai 'dorul' il arata pe om asteptindu-si fericirea de la reintilnirea cu persoana iubita, nu din posesia individuala a unor bunuri materiale sau sprituale. Cand se zice uneori 'dor de tara', sau de satul natal, acestea sunt intelese ca pline de persoanele iubite, sau de urmele sprirtuale lasate de acelea in ele.
Pot sa am cit de multe bunuri materiale sau spirituale. Daca nu le am impreuna cu persoanele iubite, nu ma fac fericit. Numai in 'dor' arata omul setea de transcendere reala a sa spre alta persoana iubita absenta.
Dar persoana umana oricit e de dorita, dupa ce vine nu da toata fericirea asteptata celui ce a dorit-o. Tinzind spre fericirea nemarginita, omul arata ca tinde spre Persoana absoluta, care are in sine comuniunea desavirsita din veci cu alte doua Persoane si poate sa-I faca parte si omului de ea. Ramine in noi, dupa intilnirea cu oricare persoana dorita, mereu un dor dupa o fericire deplina, pe care n-ar putea-o aduce decit intilnirea netrecatoare cu Persoana care ne poate arata o iubire etern atotsatisfacatoare, avind-o aceasta in Ea Insasi prin comuniunea din veci cu alte doua Persoane. De aceea se vorbeste in limba romaneasca despre un 'dor nestins', expresie care arata ca omul tinde prin fire spre Persoana desavirsit iubitoare, Care sa poata satisface cu adevarat setea mereu nestisfacuta de fericire a omului. Sf. Maxim Marturisitorul zice: 'Cel ce a adus la existenta toata firea cu intelepciune si a sadit in chip ascuns in fiecare dintre fiintele rationale, ca prima putere, cunoasterea Sa, ne-a dat si noua, umilitilor oameni, ca un stapin preadarnic, prin fire, dorul de El, impletind cu aceasta in chip natural puterea ratiunii, ca sa putem cunoaste cu usurinta modurile implinirii dorului, ca nu cumva, gresind, sa nu nimerim la ceea ce ne straduim sa ajungem. Deci, miscandu-ne potrivit acestui dor in jurul Adevarului insusi, si al Intelepciunii si al Cirmuirii ce se arata tuturor in chip bine orinduit,suntem ajutati de aceasta sa ne silim sa ajungem la Acela spre care am primit dorul'.
Iar, in continuare, tot Sf. Maxim repeta ca acela la care se silesc oamenii sa ajunga, miniati de dorul intiparit in firea lor este una cu adevarul. Cei ce si-au pregatit sufletul in acest scop, 'se vor muta, fara osteneala, dupa viata aceasta, la Adevarul viitor, care li s-a conturat lor bine inca din viata de aici, prin intelesuri tot mai dumnezeiesti. 'Caci dupa ce au luat aici chipurile Adevarului', li se va adauga atunci 'Adevarul descoperit'.
Adevarul este Persoana sau Comuniunea personala suprema. Caci ea este existenta plenara, existenta de sine si fara sfirsit, existenta vie si daruitoarea de iubire. Adevarul nu e un principiu cugetat, o lege, o formula generala, pe care o putem face posesiune ratiunii noastre. Adevarul este existenta suprema independenta de noi, care ne da viata si ne tine in viata, care e una cu viata de Sine si in Sine si care singur are puterea sa creeze si sa sustina toate, dindu-le tuturor viata cu voia Sa, nu silita de o lege sau de o putere care ar fi superioara ei, ci numai prin iubirea Sa libera (Ioan 14, 6). El e apa vie, dupa care fiinta omeneasca va inseta in veci, sau de care nu va socoti niciodata ca s-a saturat (Ioan 4, 15). Numai intrucit omul este si el persoana dupa chipul Persoanei supreme, care se comunica din veci altor Persoane, este si el adevar, putindu-se darui ca adevarata viata si apa vie si el altora. Dar calitatea sa de chip al adevarului, atirnator de El si-o vede omul mai ales in dorul nestins, sau in setea nestinsa dupa comuniunea cu cu alte doua Persoane supreme, ca si in faptul ca in calitate de chip al acelei Persoane in comuniune cu alte doua Persoane supreme, nu are viata decit in comuniune cu alte persoane.
Dumnezeu fiind comuniune intreita de Persoane este Adevarul si misterul viu atotcuprinzator sau intregul mister al vietii lui din El, iar persoana umana este si ea un mister viu, care nu se poate cunoaste de alte persoane decit in primirea ei de catre acelea.
« Trairea lui
Dumnezeu in ortodoxie », Cluj-Napoca,1993,pag 217-222
-Dupa « Chipul
nemuritor al lui Dumnezeu »,ed. cit.,p.9-27 ;128-138
