LOGICA MODALA
la Aristotel
Aristotel este cel care dezvolta intr-un mod elaborat conceptul de logica modala, in special in lucrarea Despre Interpretare-singurul tratat din cele sase ale Organon-ului, in care problematica logica apare in ansamblul ei si pentru ea insasi.
El se ocupa in general de principiile logice (tertului exclus si al bivalentei), clasificarea, opozitia, conversiunea propozitiilor modale si silogistica modala. Propozitiile modale le trateaza fara insa de a dispune de o 'logica deductiva generala care sa-i permita sa elaboreze si o logica modala generala'. Inlocuieste premisele din modurile silogisticii asertotice cu premise modale, pe care le va considera dupa propozitiile de predicatie si modalitatea va aparea ca predicat si propozitiile asertotice vor deveni subiect.
Stagyritul legitimeaza propozitiile modale pornind de la principiul tertului exclus. Exemplu de propozitii care se sustrag tertului exclus sunt cele posibile, de genul "Maine va fi o batalie navala", in care si afirmatia si negatia propozitiei sunt cel mult posibile "daca orice afirmatie sau negatie sunt sau adevarate sau false si daca este necesar ca orice lucru sa existe sau sa nu existe, atunci, daca cineva ar spune ca un lucru va fi, altul insa nu ar spune la fel, neaparat unul dintre ei ar spune adevarul, de vreme ce orice afirmatie si negatie sunt sau adevarate sau false" pe cand batalia navala ar putea "sa aiba loc" maine, cat si "sa nu aiba loc".
In capitolul 12 al aceleiasi lucrari, se cerceteaza cum se comporta intre ele negatiile si afirmatiile lui "sa aiba loc" si "sa nu aiba loc". Arostotel demonstreaza necesitatea "imbinarilor" in felul urmator: "a fi om" negatia propriuzisa este "a nu fi om"- o afirmatie, pentru propozitiile fara "a fi" se petrece alelasi lucru, negatia nu va fi pentru "omul umbla", "nonomul umbla" ci "omul nu umbla". "Caci nu este nici o deosebire sa spui: 'omul umbla' si 'omul este umbland' " - compunerea predicatului se poate reduce la copula "este" si nume predicativ, dar chiar si in acest caz Aristotel tine sa arate cand anume este posibila compunerea, in speta atunci cand "a fi" nu are sens de a exista, predicate compuse care vor fi rostiri modale. Toate modalele vor avea deci drept predicat pe a fi intr-un anumit fel: a fi posibil, contingent, imposibil, necesar - ceea ce am numi conceptele modale. 'Este posibil sa aiba loc o batalie navala', aici vom observa ca subiectul, dictum este: "sa aiba loc o batalie navala". Despre acesta se spune ceva, astfel incat modalitatea de a fi reprezinta predicatul, iar copula "este", din orice modalitate exprima un sens de existenta, depaseste conditia de copula si aproximeaza sau, cu necesarul, asigura existenta. Se deosebeste o analiza aici a lui Aristotel, referitoare la termenii copula, substitut de existenta si existenta, el arata ca trebuie ca negatia sa fie asupra lui a fi din predicat si nu din subiect.
Modurile, vin acum, sa imbine timpul logic cu cel real. Ceva este posibil: nu a fost, nu este, dar nimic nu-l opreste sa fie in viitor. Este contingent: poate fi in prezent, dar nimic nu-l sileste sa fie. Este imposibil: nu va fi niciodata. Este necesar: daca nu a fost si nu este, nu se poate sa nu fie in viitor. Astfel, modurile reprezinta ceea ce se poate predica din perspectiva timpului logic in substanta celui real.
Aristotel opereaza si definitii ale conceptelor modale, dupa cum urmeaza: "ceea ce nu poate fi altfel decat este, il numim necesar", "posibilul, contrariul imposibilului, se iveste atunci cand contrariul sau nu este in chip necesar fals", "imposibilul este lucrul al carui contradictoriu este in mod necesar adevarat", "expresia a fi contingent (posibil) se spune in doua moduri.
Intr-un prim sens este ceea ce se intampla cel mai des si este lipsit de necesitate. In alt sens posibilul (contingentul) este nedeterminatul, ceea ce poate fi in acelasi timp astfel si altfel, de exemplu: a merge pentru un animal, sau inca, ca un cutremur sa se produca in timpul mersului sau, sau, intr-un chip mai general, ceea ce se intampla prin hazard"- Aristotel identificand posibilul cu contingentul (ca opus necesarului si ca opus atat necesarului cat si imposibilului).
In capitolul 13 apare echivalenta propozitiilor modale, unde se stabilesc urmatoarele tipuri de echivalente:
poate sa fie nu poate sa fie
se intampla sa fie nu se intampla sa fie
nu e imposibil sa fie e imposibil sa fie
nu e necesar sa fie e necesar sa fie
poate sa nu fie nu se poate sa nu fie
se intampla sa nu fie nu se intampla sa nu fie
nu e imposibil sa nu fie e imposibil sa nu fie
nu e necesar sa nu fie e necesar sa nu fie
Vom vedea in acest caz ca apare aceeasi inconsistenta discutata mai sus si anume posibilul este indentificat cu contingentul. Pe de alta parte observam aici o teza foarte interesanta si anume 'o afirmatie nu-si poate avea contrariul intr-o alta afirmatie, ci doar intr-o negatie'. Rostirile puse in joc, ca cele in care a fi este spus de doua ori si la mod si la dictum.
Pe de alta parte observam ca a fi necesar va deveni principiul de exsistenta, iar reflexia logica va deveni reflexie ontologica. Tot ce este necesar este si actual, existentele fiind: sau acte pure, sau acte imbinate cu puteri, sau simpla virtualitate.
Aristotel va defini domeniul logicului ca fiind logosurile, expresiile enuntiative, care singure poarta asupra adevarului si falsului, singure sunt in prezentul logic si singure vor putea duce la inlantuiri demonstrative.
Modurile logice aduc in tabloul gramatical al verbului alte moduri decat indicativul.
Propozitiile fara determinatie suplimentara echivaleaza cu cele particulare. Asa incat, dupa cum s-a spus, daca articolul nu indica o relatie, el introduce intru totul determinatia suplimentara universala, in cazul ca aceasta nu este adoptata fie in vederea ritmului, fie intr-a masurii.
In argumentare, se spun aceleasi lucruri cu privire la judecata si la vorbele rostite. Intr-adevar, vorbirea rostita este simbol al starilor sufletesti, si asa cum se petrec lucrurile in ce priveste judecata (din cuget), la fel se petrec si in ce priveste vorbele rostite. Apoi, de vreme ce se sustine, ca niciodata nu sunt laolalta adevarate contrariile, ca "non-binele este rau" si "non-binele este bun" - ca si cum ar obiecta cineva "de unde este evident ca nu sunt adevarate laolalta contrariile?" - , se stabileste in chip silogistic despre contrarii ca sunt opuse, iar cele opuse nu pot fi simultan; deci nu pot exista nici contrariile. Aceasta concluzie este adoptata drept premisa: "Daca le este cu putinta sa existe simultan, dar se intampla in legatura cu cele care de care vorbim - non-binele si raul - cele spuse, atunci este cu neputinta ca ele sa fie contrarii." Cu acestea punem capat chestiunii in discutie.
La fel se comporta (judecata) ca binele este bun cu cea ca non-binele nu este bun. Trebuie stiut ca si aici, asa cum mentionam, afirmatia este cu precadere cea care poseda subiectul nedeterminat, pe baza de metateza. El insusi a luat-o pe aceasta in locul negatiei. De aceea pe drept se spune ca aceste propozitii nu difera defel intre ele prin semnificatie.
