LIBERTATEA Regula de mai sus este un compromis. Intr-un fel, recursul la politica este o arta de a ajunge la compromisuri. Dificultatea cea mare ar fi insa daca am incerca sa formulam o "metaregula a compromisului". Cat trebuie sa cedeze fiecare? Exista oare totdeauna un soi de punct de echilibru in care sa se intalneasca A si B in situatii precum aceea de mai sus? nota 2 nota nota nota nota nota nota nota 10 BIBLIOGRAFIE : Internet: https://www.fil.unibuc.ro/~solcan/shelf/arm/FLIBER.htm#foot0
Vom analiza sistemul de metareguli al recursului la politica din trei perspective: (1) cel al recursului la reguli; (2) cel al aplicarii regulilor de catre arbitru; (3) cel al raporturilor dintre cei carora li se aplica regulile.
Din perspectivele mentionate mai sus, libertatea, dreptatea si egalitatea sunt denumiri convenabile, dar ambigui. Libertatea, de pilda, poate sa apara ca presupozitie a recursului la reguli, dar si ca o solutie la o problema prin apel la o metaregula.
Repere ale dezbaterii despre libertate
Libertatea ii pune manifest in mare dificultate pe cei care incearca sa o gandeasca atent. Are ea oare vreun rost?nota 1
Filosofia politica moderna a introdus ideea unei "stari naturale". In aceasta stare exista un soi de libertate salbatica: fiecare este propriul ei/sau stapan. Exista insa o ambiguitate care mineaza ideea aceasta ca atare.
Pe de o parte, putem interpreta "starea naturala" ca o cale de a ajunge la ideea ca nu totul este reglementat. Este vorba despre ceea ce, mai jos, denumim libertatea ca presupozitie.2
Pe de alta parte, marea problema este ca tot restul demersului care pleaca de la "starea naturala" este o sofisticata intemeiere a restrangerii acestei libertati originare.nota 3 Or, straduinta oamenilor moderni pare a fi mai degraba sa rezolve problema libertatii (si anume sa extinda libertatea). Tehnica recursului la starea naturala nu este utilizata aici in forma ei originara.nota 4 Intuitia de baza este ca actiunile oamenilor sunt intreprinse in conditiile presupozitiei libertatii si ca, precum orice presupozitie, ea poate fi "solidara" cu stari de lucruri de semn opus, respectiv un fond al cooperarii umane reusite si altul (arbitrarul) in care se ivesc probleme, pe care, pentru a le rezolva, oamenii inventeaza reguli.nota 5
Cum te pot face regulile, care sunt asociate cu constrangeri, mai liber? Daca lucrul acesta s-ar petrece pe fondul unei stari naturale, ai pierde evident din libertate. Ideea este insa ca fondul cu pricina este arbitrarul, o stare in care capriciile cuiva pot impiedica pe altcineva sa obtina avantajele scontate de pe urma actiunii planuite.
Tema creionata in alineatul anterior este aceea a suprematiei dreptului (sau domniei legii). Legatura dintre suprematia dreptului si libertate este subliniata, de pilda, de catre autori precum Rawls.nota 6 Pe aceasta tema se duce o discutie subtila in problema garantarii libertatii.
Pe de o parte, am putea socoti ca statul este acela care garanteaza libertatea. Termenul de "stat de drept", daca este folosit ca un sinonim pentru "suprematia dreptului", pune accentul pe rolul statului.
Pe de alta parte, in viziunea unui autor ca A.V.Dicey, siguranta libertatii individuale nu provine dintr-o fraza a unui document. Nu are, de asemenea, nici un sens sa vorbesti despre "garantarea" libertatii. A vorbi despre "garantarea" libertatii ar sugera ca aceasta este un privilegiu acordat de o autoritate aflata deasupra legii obisnuite a tarii.nota 7 Din punctul acesta de vedere, exista o prioritatea a principiului libertatii in raport cu o Constitutie in sensul de sistem de reguli ce stabilesc structura organelor statului si functionarea acestora.
In clasica analiza a lui A.V. Dicey, nucleul Constitu]iei britanice il constituie suprematia dreptului (Supremacy or Rule of Law), ale carei componente de baza sunt: (1) egalitatea in fata legii (pe care o putem compara cu antica isonomia); (2) principiul ca nimeni nu poate fi pedepsit decat daca a-ncalcat o lege (nulla poena, nullum crimen sine lege, "nici o pedeapsa, nici o acuzatie fara lege", in dreptul roman); (3) prioritatea libertatii individuale in raport cu Constitutia.nota 8
Dicey a subliniat semnificatia absentei dreptului administrativ, ca parte a sistemului de drept care se aplica in cazul actiunii autoritatilor publice. Din perspectiva suprematiei dreptului, nu exista nici tribunale, nici o reguli speciale dupa care sa se arbitreze in cazul conflictelor ce implica structuri ale statului.
Impresia multora, nu doar a celor care studiaza profesional recursul la politica, este ca libertatea individuala are proprietati dizolvante (destrama comunitati, genereaza "capitalism salbatic" s.a.m.d.). Vanberg si Buchanan au creionat insa un contrast interesant intre solidaritate si incredere.nota 9 Increderea intre oameni este proprie tocmai zonelor unde exista libertate individuala.
La urma, dar nu ca ultima chestiune in ordinea importantei, trebuie mentionata chiar formularea conditiilor in care se pune problema libertatii. Conditia asupra careia ne concentram atentia in continuare este lipsa unui scop comun.10
Libertatea ca presupozitie
Ideea centrala a capitolului anterior este ca recurgem la reguli pentru ca s-a ivit o problema, un conflict. Altfel nu facem apel la reguli.
Daca regulile ar fi ordine pe care trebuie sa le urmam, marea dificultate ar consta in aceea ca ori de cate ori intreprind o noua actiune ar trebui, explicit sau implicit, sa indeplinesc un ordin. Ies pe usa casei. Ce ordin indeplinesc? Sa deschid usa? Sa mai fac un pas, apoi altul? Sa nu ma intorc? s.a.m.d. Ar fi o infinitate de ordine de indeplinit de fapt. Nici chiar daca as face asta inconstient, nu as putea sa vad daca le-am indeplinit pe toate cum trebuie. Drept care ma multumesc sa ies pe usa.
Chiar daca ordinele de mai sus nu ar fi concepute in sens pozitiv, ci negativ (ca interdictii), dificultatea nu ar fi mai mica. Ce nu trebuie sa fac atunci cand ies pe usa Universitatii. Sa nu sparg geamul? Sa nu desfac suruburile de la manerele usii? Sa nu iau manerele cu mine? s.a.m.d. Dezarmant de multe interdictii!
Avantajul ideii "regulilor ca interdictii" consta insa in punerea in evidenta a prezumtiei de libertate: tot ce nu este interzis este permis. Opusul acestei prezumtii este prezumtia reglementarii. "Legea" (regula), in lumina prezumtiei reglementarii, ar trebui sa furnizeze indicatii explicite despre ce trebuie facut.
Prezumtia reglementarii paralizeaza actiunea umana. Ar fi nenumarate exemple de oferit in acest sens, din Romania si, in general, din Europa. Cutare manager dintr-un domeniu oarecare spune ca nu poate actiona pentru ca nu exista "o lege-cadru pentru domeniul sau". "Legea" ar trebui sa-i spuna cum sa faca el/ea contracte s.a.m.d. Exemplele se pot diversifica la nesfarsit.
Daca regulile sunt solutii ale unor conflicte, atunci presupozitia care da sens actiunii umane este libertatea. Cat timp nu exista conflict, actionez dupa cum cred de cuviinta. Pur si simplu actiunea umana presupune libertatea. Fara libertate nu are sens sa spun ca eu am facut cutare lucru sau ca tu ai intreprins cutare actiune.
Are o societate scopuri comune?
Libertatea ca presupozitie da sens si intreprinderii unei actiuni si neintreprinderii actiunii respective de catre individ. Ea nu poate constitui un ghid insa, tocmai din aceasta pricina, cand indivizii ajung sa aiba probleme in relatiile dintre ei. Atunci ei pot invoca reguli diferite si s-ar parea ca, in acest fel, nici o regula comuna nu mai exista.
Societatea din modelele noastre bilaterale are doar doi membri. Daca au un scop comun oarecare, atunci ei coopereaza in vederea atingerii lui. Cum fac acest lucru nu este interesant din punct de vedere al libertatii politice ca solutie la o problema. Cooperarea lor nu ridica nici o problema.
Ce se intampla oare daca membrii societatii nu au nici un scop comun? In ce sens se mai poate vorbi despre cooperarea lor? Dar daca scopurile, vederile lor sunt contrastante?
Cooperarea atunci cand nu exista un scop comun vizeaza, ca orice actiune de cooperare, pastrarea ordinii (in sensul tehnic propus aici - acela de ordine ca avantaj reciproc). Acesta este tipul de situatii care este interesant din punctul de vedere al libertatii.
Cand exista un scop comun sau cand membrii societatii au scopuri necontrastante, nu are nici un rost sa pui problema libertatii. Pur si simplu problema nu exista. Ea exista doar cand scopurile comune lipsesc si, potential cel putin, scopurile membrilor societatii sunt contrastante.
Asadar, pana la urma este putin important daca societatea are sau nu scopuri comune. Pentru ca sa putem pune problema libertatii trebuie sa introducem asumptia ca nu exista un scop comun. Altfel spus, problema libertatii este urmarirea de scopuri contrastante (incompatibile) in conditii de ordine.
Neasteptata metaregula a libertatii: suprematia legilor.
Din conditia inexistentei scopurilor comune decurge imediat ideea ca in societate exista un teren minat, pe care pot aparea la tot pasul conflicte.
Sa zicem ca A adora filmele pornografice, iar B nu poate suferi ideea existentei filmelor pornografice. Conflictul dintre ei pe aceasta tema este inevitabil.
Care ar fi regula in situatia de mai sus? A ar putea sa propuna regula sa: toti trebuie sa vada filme pornografice. Drept care instaleaza un ecran pe care poate si B sa-l vada. B, la randul sau, propune regula sa: toate filmele pornografice vor fi distruse.
Nu exista in situatia de mai sus o regula care sa le convina amandurora. Tot ce ar putea face A ar fi sa se multumeasa sa vada doar el filme pornografice si sa nu puna ecranul pe care l-ar putea vedea si B. Iar B se poate multumi cu aceasta regula, pentru ca personal se va putea feri de vizionarea filmelor nedorite.
"Metaregula compromisului" nu ar fi operationala. Ceea ce ramane este pur si simplu ideea unei reguli asupra careia cad de acord atat A, cat si B. Conditia suplimentara degajata din experimentul gandit de mai sus este cea a existentei unei (singure) reguli.
Metaregula la care conduce meditatia pe tema libertatii este cea a suprematiei regulilor. Orice conflict trebuie solutionat pe baza unei reguli. Metaregula nu specifica insa un anume continut al regulii despre care este vorba.
Un corolar despre domnia legii si o trimitere catre regulile de proprietate
Acest referat a fost facut de Alinutu Razman
Ar putea fi solutionate insa cazuri care ridica probleme analoage dupa reguli diferite? Acest lucru nu este posibil. Cazurile fiind analoage, solutionarea lor diferita inseamna ca exista un conflict intre regului. Iar metaregula suprematiei regulilor cere sa existe o regula si numai una.
Prin urmare, metaregula suprematiei regulilor are drept corolar si suprematia legii (in sensul ca extinderea la noi cazuri a regulilor nu se face sub semnul arbitrarului).
La nivelul discutiei despre metareguli nu are sens sa investigam ce forma exacta ar avea regulile la care se refera metaregula suprematiei regulilor. Intuitia ne spune ceva insa despre nucleul acestor reguli: sunt reguli referitoare la ceea ce pot si nu pot face (cu un anume bun, intre alte) in raport cu alti oameni. Mai direct spus, este vorba despre ceea ce este al meu si ce este al tau.
Regulile in sensul de mai sus sunt reguli ale proprietatii. Analiza mai amanuntita a acestor reguli este insa amanata pentru un capitol ulterior.
Despre ce fel de libertate este vorba daca nu pot face tot ce vreau?
Cititorul si-a pus poate deja aceasta intrebare. Nu este vorba oare despre limitarea libertatii? Presupozitia acestui mod de a pune problema este insa ca libertatea este data in prealabil (si apoi limitata).
Presupozitia de mai sus nu este insa cea subiacenta meditatiei filosofice anterioare. Ideea este ca limitarea produce libertatea.
Daca exista o regula, partile se straduiesc sa obtina maximum de avantaje in conditiile regulii date.
Mai mult decat atat, o regula nu "acopera" complet actiunile unui individ. Reteaua regulilor se tese doar acolo unde sunt puncte de conflict.
Fara reguli, actiunea articulata pe termen lung nu ar fi posibila. Mai devreme sau mai tarziu, individul se ciocneste de actiunile de sens opus ale altui individ. Rolul regulii este sa-i permita sa stie la ce sa se astepte si pana unde poate sa mearga.
Chiar in situatiile in care regula nu exista inca, exista metaregula. Iar aceasta spune ca orice conflict trebuie decis prin recurs la o regula. Iar aceasta inseamna o solutie argumentata: o solutie a unei dispute pe baza articularii intelepte a avantajelor partilor.
Un test de civilizatie
Un caz imaginar simplu arata limpede ce se intampla cand nu exista reguli si de ce nu are sens sa vorbesti despre libertate in asemenea situatii.
Sa ne imaginam ca A si B stau fata in fata de o parte si de alta a unei mese si intentioneaza sa discute. Fiecare are insa pornirea de a vorbi mult. De asemenea, se intrerup frecvent unul pe altul.
Daca nu adopta nici o regula, A si B nu fac decat sa genereze dezordine. Ar putea cel mult sa constate ca nu au ce discuta si sa se desparta. Dar aceasta ar fi o regula! Presupunerea noastra era ca nu se plaseaza sub semnul suprematiei regulilor. Rezultatul este dezordinea, nu libertatea.
Libertatea ca lipsa a arbitrarului
Suprematia regulilor ar putea ascunde, la prima vedere, domnia arbitrarului. Nu ar trebui oare sa ascultam si de un dictator care face reguli dupa bunul sau plac?
Ideea calauzitoare conform careia nu trebuie sa ne ghidam dupa cuvinte este de mare importanta si in construirea raspunsului la intrebarea de mai sus. Indiferent ce denumire ar folosi dictatorul sau altcineva, nu cuvantul "regula", sau "lege", sau altul conteaza.
Regulile in sensul folosit aici sunt solutii ale unor probleme. Ele nu se nasc pentru a satisface capriciile unui dictator. Mai departe, ele sunt rodul acordului membrilor societatii.
Nici arbitrul nu face reguli atunci cand recurge la principii. Arbitrul descopera regula printr-un experiment imaginar.
Elementul care lipseste in "regulile" dictatorului este argumentarea. Ea nici nu ar avea cum sa se constituie, daca "regula" este fixata unilateral. Lipseste examinarea argumentelor si contraargumentelor partilor.
Elementul de arbitrar apare nu doar in cazul in care "regulile" sunt rodul capriciilor dictatorilor. Regulile, in sensul folosit aici, sunt extinse caz cu caz. De aici diferentele care apar chiar in raport cu legislatia bazata pe ideea specificarii unei "reguli" pentru un "tip" de situatii.
Sa zicem, de pilda, ca legislatia interzice horele pe drumurile publice. Ce se intampla daca pe drum nu circula insa nici o masina vreme de cateva ore? Nu se poate dansa hora? Aplicarea ad litteram a legislatiei nu ar fi in avantajul nimanui. Ea ar produce dezordine, nu ordine.
Marea problema a legislatiei, in situatii precum cea din exemplul nostru, este ca rezolvarea cazului ramane la latitudinea celor care aplica dispozitiile din legislatie. Se creeaza un spatiu pentru comportamentul arbitrar.
De asemenea, in cazul legislatiei nu exista o constrangere clara exercitata de metareguli. Este vorba despre un caz nou? Este vorba despre un conflict de reguli? Credinta stricta in textul pozitiv al legii impiedica ascensiunea la un metanivel.
Libertatea ca liant al societatii
Concluzia acestui capitol este simpla si nu chiar atat de paradoxala pe cat ar parea la prima vedere, deoarece - din perspectiva problemei cooperarii - daca fiecare individ face "ce-i trazneste prin cap", rezultatul este dezavantajos pentru toti.
Ceilalti pun oricum obstacole in calea actiunilor mele. Problema este ca ele sa nu apara in mod arbitrar. Daca ele sunt rodul unor reguli la a caror introducere am consimtit si eu, caracterul arbitrar dispare. De aceea, recursul la reguli este primordial.
Intrebarea care se pune nu o data este daca, in aceste conditii, legaturile sociale nu sunt cumva prea slabe sau chiar inexistente. Nu s-a sustinut mai sus ca problema cu adevarat relevanta din punctul de vedere al libertatii se pune atunci cand nu exista scopuri comune? Daca exista scopuri comune, oamenii sunt pur si simplu solidari in actiunea de atingere a telurilor lor. Solidaritatea lor este liantul societatii. Ce ii uneste cand sunt liberi?
Obiectia de mai sus pune accentul pe efectul fortelor centrifuge pe care le-ar stimula pluralismul. Daca fiecare ar fi liber sa-si educe copiii in limba pe care o socoate ea sau el drept cea potrivita, nu s-ar ajunge rapid la blocarea proceselor simple de comunicare si la destramarea legaturilor ce tin laolalta o tara? Desigur ca s-ar putea oferi relativ usor contraexemple empirice. Acestea sunt insa nepotrivite aici, in contextul discutiei pe modele simple. Problema este aici ce i-ar uni pe A si B din modelele noastre.
Raspunsul este ca respectul pentru reguli genereaza incredere. Am incredere in celalalt pentru ca stiu ca respecta o regula si celalalt are incredere in mine din acelasi motiv.
Ceea ce-i uneste pe indivizii liberi nu este un scop, ci increderea ca vor putea fiecare sa-si urmareasca scopurile fara sa fie impiedicati arbitrar de catre altcineva.
Corolar: poate fi o lege retroactiva?
Inainte de a propune citoarei/cititorului un numar de intrebari, ar fi poate interesant sa testam, sa punem la incercare pe loc constructia de mai sus si sa vedem ce raspuns am putea produce la o intrebare clasica.
Sa efectuam in cadrul modelului de mai sus un experiment imaginar: sa zicem ca A si B au cazut de acord asupra unei reguli care indica spre cazuri din trecut. Poate un arbitru C sa recunoasca regula respectiva si sa o aplice efectiv? Cu alte cuvinte, problema este cea a unei legi (cuplul regula plus extinderea ei) retroactive.
Ca si in cazul autovanzarii ca sclav, raspunsul negativ pare foarte implauzibil. La urma urmei, partile au cazut de acord; de ce nu ar prima dorinta lor?
Daca ne amintim insa ca regulile sunt incastrate in cazuri, perspectiva se schimba. La prima vedere, A si B au decis un caz (pentru ca au adoptat o regula). Dar lucrurile nu stau asa. Ar putea la fel de bine sa se reuneasca maine si sa decida alt caz printr-o regula care ar trimite catre primul caz. Nu exista atunci, de fapt, nici o regula.
Daca ar recunoaste "regula" care se afla la originea legii retroactive, arbitrul C ar ruina metaregula suprematiei regulilor. Presupozitia ca ar exista o regula este falsa. Deci nici recunoasterea regulii nu are sens.
Interogatii pe tema libertatii
1. (Intrebare retorica) Nu cumva cheia intelegerii libertatii sta in sesizarea raportului dintre libertate ca presupozitie si ideea ca orice conflict din societate este solutionat nu arbitrar, ci pe baza unei reguli? Lipsa scopurilor comune si posibila dezvoltare de scopuri incompatibile nu este decat terenul pe care apar problemele.
2. In situatiile reale este inexistenta unui scop al societatii ca intreg o chestiune empirica?
(Posibil punct de start pentru un raspuns: razboaiele religioase din Europa, duse cu scopul de a consacra suprematia in stat a unei confesiuni sau a alteia, nu au adus victoria decisiva a uneia dintre parti; toleranta religioasa s-a dovedit o solutie.)
3. Ar putea "testul de civilizatie" sa fie aplicat dezbaterilor de la televiziune? Rezultatele obtinute ar genera oare o harta interesanta politic?
4. Distinctia implicita aici intre problema libertatii politice si probleme cum ar fi raportul dintre determinism si libertatea vointei este doar o asumptie comoda la nivelul modelelor?
5. Poate fi libertatea separata pe "domenii": libertatea cuvantului, libertatea de asociere, libertatea economica etc.?
6. De ce oamenii care beneficiaza de avantajele oferite de ordinea creeata de libertate nu au, adesea, o mare pretuire pentru libertate?
7. Tratarea cu prioritate a libertatii, in aceasta introducere in filosofia politica, in raport cu dreptatea si egalitatea, are rosturi care pot face obiectul unei constructii teoretice mai articulate?
V. Norman Barry, An Introduction to Modern Political Thought, p.191 (pentru o prezentare a dilemelor conceptului de libertate). Barry atrage atentia asupra faptului ca un autor ca Ronald Dworkin sugereaza ca, de indata ce sunt precizati termenii in care pot fi evaluate legile si institutiile, libertatea este un concept dizolvat (cf. Ronald Dworkin, Taking Rights Seriously, Londra, Duckworth, 1977, cap.12).
In sensul acesta, cercetarile lui Axelrod, care au pus in evidenta existenta cooperarii fara ca sa existe guvernamantul, au o importanta cruciala (v.Robert Axelrod, "The Problem of Cooperation", p.237 s.u.). De asemenea, este important clasicul contrast intre societati si sisteme de drept bazate pe prezumtia de libertate (libertatea ca presupozitie) si cele bazate pe prezumtia de reglementare (presupozitia ca orice actiune trebuie sa fie autorizata). Dershowitz creioneaza foarte viu acest contrast pornind de la un schimb de persoane acuzate de spionaj in S.U.A., respectiv in U.R.S.S.: legea sovietica privitoare la spionaj era larga (incluzand strangerea cam a orice fel de informatii pe care guvernul nu vrea sa le faca publice), in vreme ce legea americana permite strangerea de informatii pe care guvernul le-ar vrea confidentiale; legea sovietica permitea K.G.B. sa inchida pe cineva vreme de noua luni, fara a avea acces la un avocat, un lucru de-a dreptul de neinteles pentru americani; desi era aproape sigur spion, sovieticul avea multe cai de aparare in America, fiind perfect posibil ca juridic sa fie nevinovat (cf.Alan M.Dershowitz, Taking Liberties, Chicago, Contemporary Books, 1988, pp.222-224).
Cea mai importanta scriere contemporana care porneste de la teoria starii naturale este Robert Nozick, Anarhie, stat si utopie (ed.orig.1974), Bucuresti, Humanitas, 1997, pp.43-67. Cred ca o posibila interpretare a lucrarii lui Nozick ar fi ca ea este o incercare de a scapa din capcana restrangerii libertatii originare (v. op.cit., pp.166-193, in special pentru acest tip de problema si efortul argumentativ pe care il face Nozick).
In forma originara, indivizii din starea naturala sunt inzestrati cu drepturi. Un alt sens al tehnicii recursului la starea naturala este acela de metoda de construire a unor modele in care nu exista institutii; acestea apar ca urmare a interactiunilor dintre indivizi. Pentru o prezentare a tehnicii recursului la starea naturala in acest sens v. Andrew Schotter, The Economic Theory of Social Institutions, Cambridge University Press, 1981, pp.20-39. Aceasta din urma metoda este folosita si aici, dar cred ca termenul de "stare naturala" este derutant, din pricina conotatiilor sale.
V., in prelungirea acestei observatii, si discutia de inceputul paragrafului despre imposibilitatea teoretica a cooperarii, in capitolul despre piata ca institutie.
John Rawls, A Theory of Justice, Oxford University Press, 1972, pp.235-243.
Dicey se refera explicit la Constitutia Belgiei, pe care o considera, de altfel, o transpunere in scris a Constitutiei (nescrise) engleze (v. A.V.Dicey, Introduction to the Study of the Law of the Constitution, Indianapolis, LibertyClassics, 1982 (reprint dupa ed.a 8-a din 1915; prima editie - 1885), pp.38, 123-124).
Vezi A.V. Dicey, Law of the Constitution, pp.107-122; comentarii in: D. Kavanagh, British Politics, Oxford University Press, 1985, p. 298; Ph. Lauvaux, Les grandes d魯craties contemporaines, Presses Universitaires de France, 1990, pp. 333-335 (in special pentru ideea ca libertatile individuale sunt sursa, nu consecinta, dreptului public, dupa Dicey); R. Michener, "Foreword" la Dicey, Law of the Constitution, p. xxii (in special pentru sublinierea inacceptabilitatii "ratiunii de stat").
V. Vanberg si Buchanan, "Rational Choice and Moral Order" (deja mentionata mai sus pentru ideea ca increderea este mai potrivita atunci cand problema este cooperarea).
Pentru aceasta idee a lipsei unui scop comun este interesant sa fie examinata opera a doi autori. Pe de o parte, Hayek, care arata ca scopurile individuale sunt necunoscute (si deci neagregabile intr-un tot) si ca ne lipseste cunoasterea unei ierarhii comune a importantei scopurilor individuale (dupa care ar putea fi ordonate pe masura ce sunt relevate - v.Hayek, Law, Legislation and Liberty, vol.II "The Mirage of Social Justice"(1976), pp.1-30, 39). Pe de alta parte, Berlin cu ideea sa ca o lume armonioasa este o lume iluzorie (cf., de pilda, I.Berlin, Patru eseuri despre libertate, Bucuresti, Humanitas, 1996, p.253). Pluralitatea este, cu alte cuvinte, punctul de la care trebuie sa plecam.
