STILISTICA PRESEI ROMÂNE Conf. univ. dr. VALERIU RÂPEANU Obiective Cursul urmareste o analiza a procedeelor stilistice ale unora din ziaristii reprezentativi si a unora din modalitatile exemplare ale genurilor publicistice. Pornind de la modelele fiecarui gen, cursul fine seama de reali-tatile stilistice ale presei de astazi – scrisa, audio, video. I. Stilul reprezinta expresia unei individualitati, pecetea personala pe care un ziarist o realizeaza in mod deliberat la capatul unui proces de insusire a unor procedee lexicale si gramaticale. Astfel, ziaristul transforma un mesaj, o informatie intr-o structura personala, pentru a atrage atentia unui numar cat mai mare de oameni, pentru a le influenta convingerile si a crea o stare de spirit colectiva. Stilul ziaristului, indiferent de taramul pe care se manifesta, constituie expresia calitativa a prezentei sale, finalitatea cautarilor sale de a face ca ceea ce scrie sau spune sa aiba o audienta cat mai larga, sa-i faca pe cei ce il citesc sau il asculta sa fie de partea lui, sa le cucereasca interesul, sai faca sa devina fideli ideilor pe care le promoveaza. Dar stilul personal, cel care il distinge pe ziarist de ceilalti confrati, este determinat si de constrangeri cantitative: numar de pagini, de semne, minute etc. Formarea unui stil propriu, cu o rasfrangere cat mai mare si de lunga durata asupra cititorului/ascultatorului nu poate face abstractie, ci, dimpotriva, trebuie sa tina seama de ambianta culturala, de nivelul intelectual, niciodata omogen, al celor ce il citesc si il asculta. Din punct de vedere stilistic, ziaristul se afla in fiecare moment solicitat de doua forte opuse: una de a se supune nivelului cititorilor/ascultatorilor sai, folosind procedeele comune, formulele lexicale cele mai raspandite, datorita carora mesajul sau sa poata fi imediat receptat, fie sa propuna formule stilistice noi, modalitati expresive, prin care ceea ce scrie si spune sa aiba o percutanta imediata si sa duca la largirea continua a cercului celor care il citesc sau asculta. Dupa cum exista si cea de-a treia cale, aceea a violentarii obisnuintelor cititorilor, prin Stilul – asa cum vom vedea – este conditionat si de structura psihologica a ziaristului, de temperamentul sau, de capacitatea sa de a reactiona diferit in fata unor momente ale vietii contemporane lui si ale istoriei. Pe scurt, afectivitatea celui care scrie/vorbeste imprima o modalitate de expresie, confera stilului o anumita structura incantatorie sau, dimpotriva, manioasa. Si chiar la acelasi ziarist stilul nu este uniform, deoarece alcatuirea lui sufleteasca este propice receptarii emotive sau, dimpotriva, refuzului organic al oricarei influente de natura sentimentala. Ceea ce face ca, atunci cand vrea sa-si exprime bucuria, simpatia, procedeele stilistice sa para false, conventionale, neconforme cu felul sau de a scrie si a vorbi. Vocabularul a fost si este una din componentele definitorii ale stilului. Folosirea cuvantului adecvat, a celui expresiv, a celui ce-ti confera cea mai larga audienta, de natura sa atraga un numar cat mai mare de cititori/ascultatori, reprezinta una din problemele cele mai dificile si delicate. Pentru ca stilistica moderna distinge cuvintele fara frontiera sau cuvintele calatoare si cuvintele care mor. Primele vin pe calea imprumutului, o data cu mijloacele tehnice, cu produsele de consum si folosirea lor se generalizeaza pe masura ce aceste produse intra in uzul cotidian. Alaturi de ele sunt cuvintele apartinand vocabularului filosofic, estetic, economic, literar, numele de curente artistice, care capata circulatie in primul rand printre cei ce profeseaza aceste discipline, ca si printre cei ce le frecventeaza din pasiune. Dar, in acelasi timp, cuvintele mor din pricina disparitiei obiceiurilor, profesiunilor, regimurilor sociale, politice, administrative etc. Dupa cum dictionarele Folosirea lor confera o pata de culoare, apasa asupra elementului neaos, iar la polul opus intalnim o nota ironica. Limbile sociale cunosc un proces de apropiere pe masura reducerii deosebirilor intre clase, deosebiri care vor ramane inca un timp indefinit. Gradul de cultura joaca acelasi rol in cazul limbilor sociale, ca si al celor regionale, apropierile realizandu-se, de asemenea, intrun orizont de timp pe care nu-l putem prevedea. Dupa cum fenomenul de snobism, de vadire a superioritatii fata de marea masa a cititorilor/ascultatorilor face ca anumite cuvinte si expresii care isi au corespondentul in limba romana sa fie folosite, chiar cu o anume ostentatie, in forma lor imprumutata. In momentul de fata, putem vorbi de o subdiviziune a limbajelor sociale, si anume a ceea ce Iorgu Iordan numea limbaje speciale sau profesionale, cele dintai ale delincventilor, marginalilor sociali, cele din a doua categorie apartinand lumii sportului si, in special, a fotbalului, care dau savoare, confera atractivitate, pot fi intelese de foarte multi, chiar de cei lipsiti de o elementara cultura. Abuzul care se face, mai ales in titluri, duce, pana la urma, la monotonie si la impresia inversa decat cea scontata, si anume saracia stilistica. Limbajul obiceiurilor, intelepciunii populare, care nu acopera decat partial limbajul regional, confera o nota particulara, savuroasa, metaforica, inbogateste paleta stilistica, dupa cum, la polul opus, folosirea tipologiilor livresti (Harpagon, Tartuffe, Doamna Bovary) cu un special recurs in materie politica la tipologia lui Caragiale (devenite chiar categorii: catavencii, trahanachii etc.) reprezinta, in ultimul caz, o pecete infamanta spusa in mod figurat. Dupa cum, desi tendinta nu este noua, acum a devenit dominanta utilizarea prescurtarilor, de la acestea pornindu-se, nu numai o data, la formarea numelor unor profesii (setebisti, ceferisti), a devenit o formula stilistica uzitata, cand nu este de-a dreptul uzata. Inceputurile tardive ale presei romanesti au coincis cu epoca redesteptarii nationale, ceea ce a impus o anume structura stilistica marcata de un caracter pronuntat didactic. Dat fiind ca, in acel mo- Aceasta dominanta stilistica aparea in opera unor scriitoripublicisti de talent, la oameni de o vasta cultura, unii dintre ei, precum Mihail Kogalniceanu si Nicolae Balcescu, realizand o sinteza intre avantul stilului romantic, mai ales cand vorbeau despre patria lor, si stilul prin care se proba cu argumente stiintifice drepturile natiunii, ale claselor deposedate. Dar, in acelasi timp si mai ales pe masura ce publicistica se extindea prin aparitia unor noi ziare si reviste, pe masura ce latinismul cucerea teren pe plan academic, limba ziarelor devenea din ce in ce mai artificiala, practic de neinteles, nu o data ridicola. Reactia a venit din doua directii, folosind cai de atac diametral opuse. II. Continutul cursului 1. Titu Maiorescu (1840-1917) Cea dintai prin articolele lui Titu Maiorescu, in primul rand Limba romana in jurnalele din Austria (1868) si Betia de cuvinte in Revista Contemporana (1873). Din acel moment, ziaristica noastra n-a mai fost privita doar prin prisma opiniilor exprimate, ci si a modului in care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva impotriva celor ce denaturau ,spiritul propriu nationaP', care „nu par a avea constiinta raului, ci raspandesc increderea de a fi cei mai buni stilisti ai literaturii romane", cu armele omului de stiinta, cu rigoarea in demonstratie, ce a fost caracteristica profesorului de logica si, bineinmeles, criticului. Cand devierile stilistice imbracau formele ,patologiei literare" (vezi studiul citat Betia de cuvinte in Revista Contemporana), Acest studiu reprezinta, deopotriva, modelul unei analize stilistice laborioase care diseca fiecare exemplu, dar si a unui pamflet care, prin comparatia pe care o face chiar de la inceput, cauta sa inscrie obiectul atacului sau intr-o zona ridicola. Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea sa duca aceasta ofensiva, deoarece stilul scrierilor sale, in mare majoritate polemice, impotriva atator directii gresite ale culturii noastre din acea vreme, vadeste rigoare, economie de mijloace, rostiri sententioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme. Toate aceste inzestrari au facut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu sa capete valoarea unor adevaruri cu caracter peren. Un exemplu il reprezinta textul in care a fost formulata ceea ce s-a numit de atunci (1868) si a ramas pana in prezent ,teori fara fond". Expusa in studiul In contra directiei de astazi in cultura romana, demonstrarea teoriei care a marcat gandirea sociala romaneasca ocupa un spatiu extrem de restrans, fiind un model de conciziune, de esentializare stilistica. Frazele au o simetrie perfecta in alcatuirea lor riguroasa, repetitiile au o valoare stilistica: „ mainte de a avea", „am facut", ca apoi sa se arate, ca o incununare negativa, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viata de fiecare zi, au concretete si accentuarile prin cateva cuvinte vin sa puna in evidenta o stare de fapt ce nu poate sa fie contestata. Cea de-a doua reactie impotriva stilului artificial, grandilocvent, a ,be#iei de cuvinte", a vocabularului pretios si pretentios, impovarat de expresii si cuvinte preluate fie din latina, fie din limbi straine, a fost de esenta satirica si apartine lui Caragiale. Se integreaza universului parodic al marelui scriitor si va fi studiat la capitolul celui ce are o importanta covarsitoare in evolutia stilisticii presei romanesti. 2. Mihail Eminescu (1850-1889) Ziaristul Eminescu a trecut in umbra poetului si a prozatorului. Iar atunci cand a fost citit si studiat, opiniile sale au fost cele dintai receptate, iar valorile stilistice au trecut, de cele mai multe ori, pe un Caracteristica stilului ziaristic eminescian o reprezinta simultaneitatea contrastelor rezultate din stari sufletesti diametral opuse, care se cheama instantaneu. Le aflam in acelasi articol, in aceeasi fraza, urmandu-se cu o logica fara fisura. Ridicand pamfletul pana la incandescenua si elogiul pana la vibratia emotiva, Eminescu este necrutator si patetic, in aceeasi fraza, afland fiecarei stari de spirit mijloacele stilistice adecvate. O alta trasatura o reprezinta expresia constiinciozitatii sale despre care au vorbit toti exegetii: articolele sale aduc cifre, statistici, probeaza ideile sale cu date din domeniile stiintelor exacte. Oricare ar fi dimensiunile si caracterul textelor - de la o informatie la consemnarea unui fapt divers -, Eminescu poseda arta conciziei, trasand un destin sau definind o mentalitate in cateva fraze, incununate de exprimari aforistice: Testamentul lui Ioan Oteteleseanu (1876) si Eliade Radulescu, din nota Monumente (1877). 3. LL. Caragiale (1852-1912) I.L. Caragiale marcheaza momente definitorii ale stilisticii presei romanesti din veacul al XIX-lea si primul deceniu al secolului al XXlea. Incepandu-si cariera plurivalenta ca ziarist, presarand observatii psihologice subtile sub forma de ,mofturi" si ,gogosi", ziaristul Caragiale avea sa duca arta parodiei pe culmi neintrecute, pornind de la o traditie firava pe acest taram, pe care o putem detecta doar in forma embrionara in revistele satirice conduse de B.P. Hasdeu, Aghiula si Satyrul. Cu o colosala putere de a sesiza locul comun, distorsiunile gandirii si ale exprimarii, ca si toate intruchiparile ridicolului in viata cotidiana, I.L. Caragiale a asezat pecetea comica asupra tuturor domeniilor care au intrat in sfera observatiei sale. Am folosit expresia proza jurnalistica deoarece, in afara unor articole delimitate de apartenenta lor stricta la genuri precum cronica dramatica, articolul dedicat cercetarii diferitelor domenii ale artei - literatura, teatru, muzica -, articolelor si portretelor politice, si in acestea ironia fiind necontenit prezenta, ca o premisa, ca o subliniere, ca o concluzie, rasturnand, nu o data, cea mai grava demonstratie - este practic imposibil sa delimitam cu strictete in cazul lui I.L. Caragiale hotarele dintre gazetarie si literatura. Acestea nu sunt rigide, ci, dimpotriva, vadesc suplete, fiind intruchipari ale aceleasi personalitati, ce ne apar ingemanate, traind intr-o stare osmotica. Exemple tipice ale pecetei comice pe care proza jurnalistului Caragiale a asezat-o asupra unui eveniment si asupra unei asezari umane ne-o dau doua din creatiile sale. Pentru cea dintai ipostaza avem Republica din Ploiesti, care a durat cateva ore. Eveniment urmat de un proces inscris in cadrul luptelor politice de la inceputul domniei lui Carol I. Dar, in imaginarul popular, Republica de la Ploiesti a ramas in dimensiunile comice asa cum a infatisat-o I.L. Caragiale in Boborul. Datele istorice, cateva din numele participantilor - autorul insusi depune o marturie privitoare la implicarea lui in momentele incipiente ale revolutiei - sunt reale. De la bun inceput, asistam la parodia stilului istoric grandilocvent, iar desfasurarea ,actiunii" este redata cu aparentele unei cat mai mari exactitati. Dar fiecare moment ,,eroic" si ,solemn" are reversul sau comic, mai ales prin alunecarea In ceea ce priveste asezarea urbana, exemplul este Mizilul, care, prin primarul sau Leonida Condeescu - persoana si numele n-au fost inventate -, devine expresia unor iluzii grandomane pana la absurd, invers proportionale cu ceea ce insemna orasul. De atunci, Mizilul a reprezentat o referinta comica, George Ranetti (Romeo si Julieta la Mizil) sau Geo Bogza (175 de minute la Mizil) fiind doua exemple de scriitori care au pornit de la aceasta pecete comica asezata de Caragiale. Ca si in teatrul sau, in proza jurnalistica I.L. Caragiale a creat prototipuri utilizand ironia, parodia si toate speciile satirei, pe care a dus-o pe culmi inca neatinse de cei ce au venit dupa el. 4. Nicolae Iorga (1871-1940) 58963egz59hod7l Contemporanii si urmasii au fost uimiti de bogatia cantitativa a operei lui N. Iorga, de faptul ca numarul lucrarilor sale publicate, in toate genurile istoriografiei si literaturii, nu avea termen de comparatie nici inainte si nici dupa el. Ziaristica - genul in care a debutat in calitate de cronicar dramatic, continuand cativa ani pe taramul criticii literare, ca apoi sa abordeze toate genurile publicistice - n-a facut exceptie de la aceasta abordare cantitativa. Ceea ce a umbrit, intr-o oarecare masura, relevarea valorilor stilistice care il situeaza, pe multe taramuri - portret, articol de atitudine, pamflet -, in prima linie a ziaristicii noastre, scrisul lui avand adeseori valoare de model. O trasatura definitorie a stilului ziaristic al lui N. Iorga este franchetea, lipsa oricarei ambiguitati. Fraza lui, nevoita sa cuprinda tumultul gandurilor care navaleau simultan din cele mai diferite surse ale cunoasterii, are o amplitudine inimitabila, desfasurari maiestoase, caracterizari in cascada, nu o data prin asociatii si disocieri, prin antiteze cu ceea ce fusese inainte si era in timpul sau. De la sfarsitul secolului al XIX-lea, in atitudinea si scrisul lui N. Iorga intervine o noua dimensiune: lupta. Ceea ce isi pune amprenta asupra stilului sau prin vehementa, prin rostirea fara nici o reticenta a ideilor sale, prin afirmari si negari care se inlantuie, contrastele apar simultan, expresia se esentializeaza, formulele sunt memorabile. Fie ca priveste un fenomen social (Boierimea franceza din Romania), fie ca porneste de la un Reunite sub titlul Oameni cari au fost, aceste portrete, scrise cu prilejul disparitiei unui om care i-a fost apropiat sufleteste sau, dimpotriva, pe care 1-a cunoscut mai indeaproape sau de departe, contemporanul lui sau un personaj al istoriei despre care doar a citit - sunt concise, vibrante, refuza tot ce era conventional, stereotip. Chiar si formulele rituale se metamorfozeaza in caracterizari psihologice, descrieri ale structurii operei, judecati de valoare asupra locului pe care personalitatea respectiva o are in contextul domeniului ilustrat sau al istoriei nationale (Nicolae Grigorescu). Vestea trista, ridicarea unui monument, o data aniversara declanseaza memoria voluntara. Imagini traite sau livresti, fapte vazute sau auzite, intamplari la care a participat sau pe care le cunoaste din ceea ce au spus si au scris altii se succed, conturand portretul omului in epoca sa, in istoria tarii sale si a lumii. Nu inseamna insa ca asistam la o aglomerare de amanunte nesemnificative. N. Iorga reda numai ceea ce este esential. Gama artistica a portretistului N. Iorga este infinita. Nu exista ipostaza a destinului uman pe care sa nu o poata reda in culori impresionante: de la triumf (La mormantul lui Kogalniceanu), la destramarea fizica (pasajul din portretul In amintirea lui Eminescu, in care elevul de liceu 1-a intalnit, „pe stradele Iasului", „pe cel care fusese Mihail Eminescu"), de la apoteoza creatoare (La moartea lui Tolstoi), la viata corecta, dar lipsita de stralucire (Grigore Triandafil). N. Iorga poseda arta de a surprinde si a reda cu discretie momente ce evoca un trecut dureros, contrastul dintre putinatatea trupeasca, impovararea anilor, pe de o parte, si luciditatea, judecata riguroasa si demna, pe care n-ai fi banuit-o (Doamna Elena Cuza). Nu o data, portretele sale sunt adevarate romane condensate, urmarind drumul unei vieti care, cu toate reusitele sociale, a reprezentat un esec din cauza permanentului 5. Tudor Arghezi (1880-1967) Poezia Testament, profesia de credinta cu care Tudor Arghezi deschidea volumul Cuvinte potrivite, moment de rascruce in evolutia liricii romanesti, explica, din perspectiva stilistica, structura ziaristicii sale. Inca din primul deceniu al secolului XX, Tudor Arghezi se remarca prin violenta verbala a pamfletului, mai ales ca, de la un moment dat, atacurile sale au fost indreptate impotriva inaltei ierarhii a Bisericii Ortodoxe Romane, pornind de la scandalurile care se tineau lant. Noutatea pe care o aduce Tudor Arghezi pe taramul pamfletului romanesc este legata de limbaj. Pana la el, oricat de dur ar fi fost atacul, nu se trecea dincolo de o anume limita, care era considerata contrara oricarei exprimari in scris. Tudor Arghezi nu are limite, utilizand cuvinte care apartin scatologicului, fiziologicului, posedand arta combinarii lor in formatii lexicale nesabuite. Si, in acelasi timp, pamfletarul poseda arta evidentierii contrastelor, impreunarii a ceea ce este suav si pur in ceea ce reprezinta tot ceea ce este urat, respingator. Arta stilistica a lui Tudor Arghezi reprezinta o sinteza intre gingasie si sordid, intre frumusete si dejectie. Totul realizat cu spontaneitate si cu naturalete. Ca aici se afla intruchipate inzestrarile stilistice ale lui Tudor Arghezi ne atesta contrariul lor, si anume faptul ca, atunci cand paraseste taramul pamfletului, in care vitriolul cuvantului nu cunoaste limite, frazele sale, se invesmanta in metafore dantelate, sculptate parca in fildes. Dar in care se citeste nu numai pretuirea si afectiunea, ci si un coeficient de artificialitate. 6. Ziaristica interbelica Din punct de vedere stilistic, ziaristica noastra interbelica avea sa cunoasca in toate genurile o explozie calitativa, reprezentand treapta superioara a afirmarii tuturor genurilor. Genurile se diversifica si, in acelasi timp, isi creeaza o autonomie, desprinzandu-se din blocul cultural care era specific veacului al XIX-lea si chiar anilor de pana la primul razboi mondial. 7. Pamfileicaru (1894-1980) go963e8559hood Ziaristii care imprimau o directie prin editorialele si articolele lor sunt din ce in ce mai numerosi. Ca formula stilistica, Pamfil Seicaru 8. Nae Ionescu (1890-1940) Profesorul de filosofie si-a pus – ca si in cazul lui Titu Maiorescu – amprenta asupra ziaristului. Nu in sensul trimiterilor abundente la nume ilustre de ganditori, de oameni de stiinta etc. Ziaristul Nae Ionescu are voluptatea dezbaterii concrete a faptelor fara sa apeleze la notorietati pe care sa se sprijine opiniile sale. Esentiala este inlantuirea argu-mentelor. Frazele – de obicei – nu au o desfasurare ampla. Nu revar-sarea maniei sau bucuriei reprezinta caracteristica stilului sau ziaristic. Dimpotriva, enunta lapidar tema, starea de fapt, evenimentul, ca apoi sa-l urmareasca in toate consecintele lui. Stilul lui Nae Ionescu este acela al ziaristului care urmareste logica faptelor sau, dimpotriva, abaterile de la logica. Aceasta prin fraze care expun tema insotite, nu o data, de intrebari care cheama imediat raspunsuri. Toate incununate de concluzii lapidare. Nu o data se intreaba, de data aceasta retoric, nu o data se arata uimit. Exemplele pe care le aduce – ca si in cursurile sale – nu apartin, de cele mai multe ori, sferei abstracte, ci realitatii ^cotidiene, vietii obisnuite, adevarurilor la indemana oricui. Infatiseaza faptele in nuditatea lor, in paragrafe sau in cateva fraze, ca apoi sa porneasca la analiza lor, subliniind, din cand in cand, caracterul natural sau nu al desfasurarii lor. 9. Tudor Teodorescu-Braniste (1898-1969) Pentru Tudor Teodorescu-Braniste ziaristica a fost o misiune. Deoarece in scrisul sau cotidian ceea ce prevala era expunerea clara, fara ocolisuri, dar si fara violenta a opiniei sale. Nu-si menaja cuvin-tele cand era scandalizat sau iritat, dar pastra o BIBLIOGRAFIE SELECTIVA Colectia Mari ziaristi romani: M. Eminescu, N. Iorga, B.P. Hasdeu, Editura Fundatiei Romania de Maine. I.L. Caragiale, Opere II, Opere IV, Editura de Stat pentru Literatura si Arta. Tudor Teodorescu-Braniste, Intre presa si literatura, vol. I, Editura Minerva, 1989. Nae Ionescu, Roza Vanturilor, Editura Roza Vanturilor, 1990. Pamfil Seicaru, Politica aistorica a Romaniei, Editura Elion. Tudor Arghezi, Pamflete, Editura Minerva 1979, colectia Arcade. Obiective Parcurgerea cursului va contribui la intelegerea de catre studenti a principiilor si modalitatilor pe baza carora sunt structurate si organizate diferite tipuri de publicatii (diferentiate atat sub raportul periodicitatii, cat si al programului lor editorial: cotidian, saptamanal, lunar, de specialitate etc.). Cursul urmareste, de asemenea, cunoasterea politicilor informationale ale redactiilor, precum si felul in care sunt concepute si elaborate cele doua sinteze fundamentale – sinteza redactionala si sinteza secretariala. Vor fi facute referiri la concordanta si independenta dintre „arhitectura” fiecarei pagini a publicatiilor, structura lor generala grafica si ideile publicistice ale editiilor curente. I. Structuri organizatorice, ierarhii si atributii profesionale Ziarul – si mai ales ziarul modern – antreneaza in activitatea cotidiana un mare numar de oameni (patroni, gazetari, graficieni, arhitecti, ingineri, muncitori, tehnicieni, specialisti in publicitate, in marketing, operatori calculatoare, economisti etc.) si, dupa parerea lui Philippe Gaillard, ar trebui structurat pentru servicii de baza: 1. Administratia – aici se afla grupate toate preocuparile reclamate de gestionarea publicatiei, de la problemele financiare si comerciale pana la cele legate de difuzarea si vanzarea; 2. Serviciul de publicitate – sunt cuprinsi cei care receptioneaza publicitatea si urmaresc, apoi, includerea ei in paginile ziarului, la data si in spatiul convenite cu furnizorul prin contractul de publicitate. Cei care apartin acestui compartiment urmaresc daca serviciile redactionale si cele tehnice ale publicatiei respecta conventiile incheiate in aceasta privinta; 3. Productia – sunt inclusi cei care asigura partea tehnica a editurii ziarului (secretariatele de redactie, machetatorii si reprezentantii serviciului artistic, serviciul de corectura, de foto si tipografia); 4. Documentarea – este indispensabila unei redactii bine pusa la punct, cu pres- Dincolo de parerile teoreticienilor, practica si traditiile jurnalistice au consacrat o anumita structura organizatorica a redactiilor, regasibila aproape in presa de pretutindeni si care are urmatoare dispunere: 1. Campul publicistic - E constituit din mai multe departamente (sectii, compartimente) redactionale luand in consideratie: ,domeniile societatii" asupra carora se focalizeaza activitatile de presa ale corpului de ziaristi (economia, politica, socialul, culturalul, sportul, problemele internationale, invatamantul, viata mondena, mass-media, show-biz-ul etc.); ,genurile publicistice" abordate cu precadere de publicatia respectiva (ancheta, stirile, faptul divers, reportajul s.a.); ,,zonele geografice" (ziar local, regional sau international). Corpului redactional i se alatura, de regula, colaboratorii (permanenpi sau temporari) care vin fie din zona specialistilor (in economie, fmante, cultura, cercetare stiintifica s. a.), fie din aceea a gazetarilor liberi profesionisti (free-lancers; pigistes). Si unii si altii sunt nu numai obisnui# ai redactiilor, ci si ,parteneri profesionali" necesari. Necesari, mai ales in cazul ,specialistilor", pentru sporul de competenja si credibilitate pe care-1 aduc prin articolele semnate de ei, dar sunt necesari si din ratiuni fmanciare (aceleasi criterii sunt in discutie si in cazul ziaristilor liberi profesionisti), deoarece redactiile nu-si pot pemiite angajarea unui corp redactional care sa acopere multitudinea aspectelor unei societati moderne si care se afla in orizontul informational al oricarui ziar. 2. Campul tehnic - Este zona destinata secretariatului de redactie, apoi, serviciilor coordonate de acest departament si anume: foto, tehnoredactare, layout, sectia de grafica, cea de corectura si tipografia. Cele doua campuri (publicistic si tehnic) formeaza, atat prin felul in care sunt structurate, cat si prin atributiile profesionale pe care le au, ceea ce cunoastem sub denumirea de redactie, in fond centrul vital al oricarei institutii de presa. Concretizarea activitatii redactionale, adica ajungerea la beneficiar (la cititor, in cazul presei scrise) a produsului mediatic se realizeaza si datorita existentei celei de a treia sectiuni a oricarei institutii de presa si pe care o numim: 3. Campul economic si de marketing - Aici sunt grupate serviciile de publicitate (primirea anunturilor, dirijarea lor spre secretariatul de Membrii fiecarui departament (compartiment, sectie) au o organizare de tip piramidal. Baza o formeaza „reporterii” (redactorii), care, la randul lor sunt ziaristi cu experienta profesionala foarte diferita (de la noi veniti in redactie pana la gazetari cu ani buni de activitate). Numarul lor este legat, in primul rand, de ponderea tematica pe care o are departamentul respectiv in cadrul structurii redactionale. Responsabilitatea profesionala a reporterilor este dependenta, pe de o parte, de departamentul in care se afla (economic, social, cultura, politica interna etc.) iar, pe de alta parte, in cadrul departamentului, fiecare reporter are in responsabilitate o anumita sectiune a problematicii generale (de pilda, la „cultura” unul se ocupa de carte, edituri, biblioteci, altul de film, un al treilea de teatru etc.). Faptul respectiv ii impune o atenta si competenta cunoastere a problematicii careia trebuie sa-i faca fata, intocmirea unei „banci” proprii de date, stabilirea unor relatii de colaborare cu cei care isi desfasoara activitatea in cadrul domeniului respectiv, relatii sensibile, dar, cu nici un chip, bazate pe „un joc al avantajelor reciproce”. In orice caz, legaturile stabilite trebuie sa fie de o asemenea natura incat sa-i furnizeze reporterului in permanenta si, pe cat posibil, in exclusivitate, idei si o documentare pentru viitoare articole si sa-l ajute sa inteleaga anumite fenomene, sa poata interpreta unele evenimente ce apar si se succed in perimetul preocuparilor lui. Insumate, proiectele sau propunerile, legate de viitoare initiative jurnalistice ale membrilor unui departament, alcatuiesc strategia sa tematica sau, mai exact spus, planificarea viitoarelor actiuni publicistice (pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp), in concordanta cu preocuparile si intentiile generale si de moment ale publicatiei. In orice caz, activitatea oricarui departament din cadrul unui cotidian raspunde si se preocupa, cu precadere, de „oglindirea” la zi a realitatii. Gestionarea profesionala si, intr-o buna masura, si morala a fiecarui departament redactional se afla in responsabilitatea unui sef de sectie (departament, compartiment). El ocupa „varful piramidei”. Atributiile lui sunt nenumarate: sugereaza colaboratorilor (colegilor de sectie) sau celor Seful de sectie constituie, de asemenea, „primul filtru” prin care trebuie sa treaca orice produs publicistic (de la stire la ancheta si de la interviu la reportaj) elaborat de ziaristii departamentului coordonat de el. Atributiile, pe care le are, permit sefului de sectie sa intervina asupra textelor pe care le primeste, atunci cand considera ca e necesar sa o faca, realizand unele reformulari in vederea sporirii claritatii mesajului (poate sa o ceara sau o realizeaza chiar el), ori sa renunte la unele pasaje ale articolului analizat, in vederea obtinerii conciziei necesare. El poate, de asemenea, sa ceara refacerea unor parti ale unui articol sau amplificarea altor paragrafe sau chiar imbunatatirea bazei documentare a materialului discutat, uneori, poate sa propuna rescrierea intregului text, gasirea altui titlu, pe care el insusi, nu de putine ori, il schimba. Sunt si cazuri cand articolul primit e refuzat in totalitate fiind considerat un „rateu profesional”. Redactorul sef adjunct reprezinta, administrativ si din perspectiva schemei organizatorice a oricarei redactii, superiorul sefului de sectie. Profesional, constituie veriga urmatoare a factorului editorial. Atributiile lui sunt, cu precadere, legate de procesul de concepere si elaborare a publicatiei. In mod obisnuit, redactorul sef adjunct (indiscutabil, un gazetar experimentat) coordoneaza activitatea a doua-trei sectii (apropiate ca sfera tematica, in limita posibilului, sau compatibile cu pregatirea si disponibilitatile sale profesionale). El este implicat in Secretarul general de redactie se afla, in schema redactionala, la acelasi nivel de competente cu „un adjunct”. El coordoneaza, in primul rand, departamentul secretariatului de redactie (cu toate componentele sale, in fapt, serviciile tehnico-artistice), in cadrul carora se infaptuieste, atat din perspectiva conceptiei publicistice, cat si a celei grafice, numar de numar, fiecare editie a ziarului. Secretariatul de redactie reprezinta, asa cum vom arata cu un alt prilej, nu numai „dispeceratul” central al intregii redactii, ci si un adevarat „loc geometric” al eforturilor legate de conceperea si elaborarea ziarului, un „centru al creativitatii jurnalistice”, specific si bine individualizat de la o publicatie la alta. 1. Secretariatul de redactie – departamentul sinteza al presei scrise. Discursul secretarial In orice redactie toate „firele” duc spre zona sau departamentul ce poarta denumirea de „secretariatul de redactie”. S-ar putea spune chiar ca aici se afla un adevarat „loc geometric” al intregii activitati publicistice. De asemenea, aici se intalnesc si fuzioneaza, dand nastere la ceea ce numim „opera ziaristica”, cele doua laturi indispensabile finalizarii numarului „la zi” sau a editiilor succesive ale oricarei publicatii. E vorba, pe de o parte, de discursul jurnalistic, adica de intreaga productie realizata de membrii echipei redactionale si, pe de alta parte, de efortul de sinteza generat de armonizarea elementelor tehnice si grafice, ce contribuie la „vizualizarea” textelor, titlurilor, ilustratiilor (fotografiilor) si care determina, in final, personalitatea, originalitatea si impactul publicatiei asupra propriilor cititori. In jurul secretariatului de redactie graviteaza, asadar, tot ceea ce insemna activitate jurnalistica. Acest departament conduce si organizeaza „la zi” procesul de productie redactional. Cei de aici, secretarii de redactie, poarta responsabilitatea unui lucru de maxima importanta, convertirea mesajului redactat in mesaj imprimat, dand nastere la ceea ce insemna discurs secretarial. In felul acesta, prin obligatiile profesionale pe care le au membrii acestui departament, secretariatul de redactie detine statutul de organ executiv in cadrul structurii organizatorice a oricarei institutii de presa. In esenta, poate fi considerat elementul motor al unui proces de creatie, care trebuie sa fie mereu Departamentul de secretariat de redactie este alcatuit din astfel de forte, adica din secretari de redactie, niste adevarati „oameni sinteza”, care coordonati fiind de un secretar general de redactie, au menirea de a fi realizatorii procesului de editare a ziarelor, dar si de sustinere si interpretare a politicii editoriale a publicatiilor, in calitate de colaboratori apropiati, de „mana dreapta” a redactorului sef. Sustin ca aceasta „coloana vertebrala” a redactiei, care este secretariatul de redactie, pe langa faptul ca are mari si importante obligatii de natura executiva, este, totodata, si un organ de legatura, un liant redactional: 1. In plan vertical, prin „relatia” nemijlocita pe care o are cu redactorul sef, secretariatul (prin oamenii lui, desigur, adica prin secretari) faciliteaza relatia dintre conducerea redactiei si membrii colectivului, transmitandu-le observatiile, sugestiile, multumirile sau ingrijorarile factorilor de decizie, dar, intorcand conducerii si opiniile jurnalistilor 2. In plan orizontal, prin legatura foarte stransa si dinamica avuta cu toate compartimentele redactiei, reclamata de gestionarea unei activitati comune si convergente, singura care poate asigura desfasurarea unui demers publicistic coerent si neintrerupt. Mecanismul secretarial pus in miscare, ca o expresie a procesului de creatie jurnalistica, are, de regula, punctul final, in reusita transformarii productiei redactionale intr-o publicatie originala si cu personalitate, prin intermediul unei complexe activitati numite sinteza sau demers secretarial. Secretariatul de redactie realizeaza, de asemenea, legatura cotidiana (in cazul ziarelor), in calitatea lui de factor activ si determinant al procesului de concepere si elaborare a publicatiilor, cu institutiile tipografice. Un asemenea proces pentru a putea fi dus la bun sfarsit (in ritm cotidian sau, mai exact, in functie de periodicitatea publicatiei) presupune ca fiecare secretar de redactie sa dispuna de autonomie profesionala, specifica, pusa in evidenta prin Devine evident ca travaliul gazetaresc, pe care-l presupune cotidiana activitate la un ziar, livreaza tot felul de materiale de presa secretariatelor de redactie. Ele, la randul lor, potrivit unei conceptii unitare generate de politica editoriala a respectivei publicatii, creeaza contexte publicistice, de fapt, bunuri de folosinta publica, gratie functiei lor integratoare. Pentru a face fata unor asemenea obligatii profesionale, secretariatele de redactie trebuie sa actioneze ca un compartiment de comanda al ziarului, mai intai, pentru elaborarea numarului la zi al ziarului si, apoi, pentru activitatea curenta a redactiei. Secretariatul de redactie functioneaza si ca un dispecerat. Receptioneaza, cum aratam mai sus, intreaga productie jurnalistica a redactiei, care supusa ulterior procesului de prelucrare specific secretariala, e trimisa, apoi, pentru finalizarea „operei ziaristice” (adica, pentru obtinerea ziarului ca atare), sub o anumita forma grafica, tipografiei . De asemenea, acestui compartiment redactional ii revine obligatia de a supraveghea si de a monitoriza activitatea publicistica a membrilor colectivului redactional, de a acoperi intotdeauna aria geografica in care e raspandit, de obicei, ziarul, precum si structurarea publicistica si grafica pentru fiecare noua editie. Pentru acest fapt, redactorul sef trebuie sa asigure colaboratorilor sai deplina libertate de a-si dovedi profesionalitatea si capacitatea de creatie jurnalistica. E limpede, asadar, ca secretarii de redactie au un rol, determinant in procesul si efortul de concepere si elaborare a publicatiilor. Publicatia, insa, ca produs mediatic finit, este rezultatul unor straduinte colective, este expresia creativitatii jurnalistice a tuturor factorilor (ziaristi, editori, secretari de redactie, machetatori, fotoreporteri), ceea ce ne indrituieste sa consideram ziarul o opera colectiva. In toate fazele prin care trece elaborarea publicatiei, secretarul de redactie trebuie sa tina seama de actualitatea, semnificatia si interesul dovedite de fiecare mesaj publicistic in parte si, in limita posibilului, chiar si de impactul (virtual) acestuia asupra cititorului. Cu alte cuvinte, el trebuie sa-si puna mereu intrebarea daca ceea ce se va publica va interesa cititorul, ale carui preferinte le cunoaste deja si, daca structura publicistica a numarului poate raspunde orizontului de asteptare al aceluiasi cititor. Avand in vedere aceste elemente, secretarul de redactie va trece la elaborarea fiecarei pagini a numarului la zi Se intelege ca secretarul de redactie nu este singurul „actor” al redactiei care are menirea sa asigure si sa mentina personalitatea unei publicatii. El face parte dintr-o echipa redactionala, unita prin conceptii si idealuri comune, cu un stil de activitate consacrat atat in randul cititorilor cat si in cel al confratilor. O adevarata echipa redactionala inseamna, de fapt, nu numai actionarea tuturor in consens cu anumite principii, ci si, obtinerea unei structuri profesionale armonioase, ce trebuie constituita, aproape intotdeauna, din conjunctia unor personalitati, de multe ori, extrem de diferite (multe dintre ele cu trasaturi chiar foarte accentuate). Profilul psiho-profesional al secretarului de redactie. „Pentru a fi competent in aceasta meserie – noteaza englezul J. F. Mansfield – se cere o minte ordonata, un simt al proportiilor, indemanare de a lucra repede si exact, o cultura generala solida, dar si capacitate de a apela la decizii rapide; disponibilitati pentru travaliul desfasurat intr-o atmosfera de graba si agitatie fara a fi perturbat sau hartuit; sa ai darul concentrarii, o memorie buna, conditie fizica si spirit de echipa”. Se afla in acest citat, in esenta, notele dominante, trasaturile fundamentale ale unui autentic si performant secretar de redactie. Lor, li se mai pot adauga si alte cateva calitati, printre care, manifestarea unui permanent simt al responsabilitatii si al unei obiectivitati niciodata tradate. Secretarul de redactie trebuie sa posede, de asemenea, cunostinte politice solide, sa se dovedeasca, in aceasta privinta, intotdeauna bine informat si la zi cu tot ce se petrece in sfera politicului; sa nu-i lipseasca discernamantul, simtul masurii, gustul artistic; sa fie un om ordonat si cu multa stapanire de sine, dar sa se manifeste ca un spirit inventiv si, nu in ultimul rand, ca un bun organizator. Secretarului de redactie, indiferent daca lucreaza in sistem traditional, folosind o tipografie pe plumb (aproape de neimaginat in cazul unei prese moderne) sau tehnologia computerizata, nu poate sa-i lipseasca cunostintele specifice in domeniu. Secretarul de redactie ramane in permanenta „omul din umbra”, gazetarul care isi desfasoara activitatea numai in redactie. De aceea, este pandit de pericolul de a percepe realitatea numai prin intermediul colegilor sai (adica, prin prisma articolelor lor) si prin transmisiile de radio si tv. Sunt teoreticieni care recomanda secretarilor de redactie, ca din cand in cand, sa apeleze la cate o „cura de realitatea”, adica sa preia uneltele reporterilor. Jurnalist si tehnician: Secretarul de redactie a fost obligat sa fie nu numai un om de conceptie, adica un gazetar experimentat, ci si un specialist al materializarii, cu ajutorul utilajelor tipografice, a structurii jurnalistice a numarului respectiv. Indeosebi in cazul tipografiei clasice, a tipografiei care lucra cu plumb, colaborarea cu specialistii acesteia, i-a impus secretarului de redactie sa aiba un limbaj comun cu cei care lucrau aici, precum si „stiinta” de a rezolva tehnic transpunerea ziarului in plumb. Noua tehnica a paginarii, adica a dispunerii textelor, titlurilor si ilustratiilor cu ajutorul calculatorului pe fiecare pagina in parte, i-a cerut, de asemenea, secretarului de redactie sa cunoasca limbajul si „secretele” tehnoredactarii. Cati secretari de redactie sunt intr-o redactie ? Cel putin doi. In cazul unor mari cotidiane se practica sistemul secretarului de redactie specializat pe fascicule tematice (economie, cultura, probleme internationale etc.). O mentiune ^speciala trebuie facuta pentru departamentul de „politica externa”. In acest caz, redactorii, adica ziaristii care formeaza sectia respectiva si care lucreaza la un ziar ce se tipareste inca intr-o tipografie de tip clasic, au obligatia de a-si organiza ei singuri pagina, secretarul avand doar un rol strict consultativ. In cazul cotidianelor occidentale compartimentul de secretariat de redactie e condus, spre deosebire de ceea ce exista in presa romaneasca, de un prim secretar de redactie sau redactor sef tehnic, asa cum se mai numeste. La noi acelasi rol il are secretarul general de redactie. Si publicatiile occidentale au un secretar general de redactie, care este un personaj foarte important al redactiei, o adevarata mana dreapta a redactorului sef, menirea lui fiind aceea de a gestiona unele chestiuni administrativ-economice (supravegheaza cheltuielile redactiei, acorda concedii etc.). As mai preciza ca un secretar de redactie trebuie sa aiba o memorie foarte buna si foarte bine organizata. Tot ce s-a cules, pentru fiecare pagina, el trebuie sa stie. De asemenea, sunt cazuri cand anumite informatii furnizate de agentiile de presa pot sa vina in flux, la intervale de timp destul de mare. Secretarul de redactie e necesar sa urmareasca o asemenea difuzare care, nu de putine ori, cu ocazia ultimei transmisii se poate schimba complet sensul celor furnizate anterior. Discursul secretarial debuteaza o data cu activitatea depusa de secretarul de redactie (o adevarata eminenta cenusie in cadrul colec- Secretarul de redactie isi organizeaza intreaga activitate a zilei in functie de cativa parametri: 1. periodicitatea publicatiei; 2. numarul de pagini al acesteia; 3. dinamica personala de lucru; sunt secretari de redactie care in functie de experienta profesionala pe care o au, ca si de structura lor temperamentala, au capacitatea de a desfasura activitati secretariale intr-un ritm mult mai sustinut decat altii; 4. nivelul de calificare si capacitatea de efort a personalului din subordine (dactilografe, operatori calculatoare, graficieni, tehnoredactori, corectori; in cazul tipografiilor clasice mai sunt luate in discutie si alte categorii: linotipistii, paginatorii, zincografii etc.); 5. performanta tehnica a utilajului tipografic; 6. programul agentiilor de presa; ele au o ora limita cand inchid emisiunea de stiri; in functie de aceasta ora si de ultimele informatii pe care ziarele le asteapta, se finalizeaza si numerele la zi; in cazul unui cotidian, raman deschise prima si ultima pagina care, de regula, sunt dedicate „actualitatii”. 7. clauzele pe care le contine contractul incheiat cu tipografia, in cazul in care ziarul nu are propria lui tipografie; in prima situatie se fixeaza de obicei o anumita ora la care ziarul trebuie livrat pentru tiparire, depasirea ei produce perturbari care pot sa conduca la intarzierea aparitiei publicatiei „vinovate”. 2. Redactorul sef In mod obisnuit, si as spune si traditional, structura organizatorica a unei institutii de presa, de presa scrisa indeosebi, este condusa de un redactor sef. Dupa Revolutie, au aparut si in aceasta privinta unele innoiri, in sensul ca redactiile au dobandit o conducere bicefala formata dintr-un „director” si un „redactor sef”. Teoretic, primului i s-au incredintat atributii de reprezentare, de conducere si gestionare mai
folosirea unui limbaj cat mai crud, cat mai frust, provenind din zone care erau considerate a fi la antipodul exprimarii ziaristice, cum a fost in special Tudor Arghezi. Dupa cum exista momente istorice care uniformizeaza stilul, nu prin incorsetarea expresiei, prin eliminarea a tot ceea ce este personal si nivelarea la cateva formule stereotipe, obligatorii, cum se intampla in regimurile dictatoriale, ci prin uniformizarea spontana. Ceea ce s-a crezut a fi doar o trasatura a perioadei copilariei ziaristicii romanesti, care a coincis cu avantul miscarilor de eliberare si unitate nationala, s-a dovedit a fi o caracteristica a tuturor momentelor cruciale, fie intrarea in razboi (1916, 1941), fie rasturnarea unei oranduiri si afirmarea unor noi principii de existenta sociala (23 august 1944, 22 decembrie 1989), cand, pe de o parte, perspectiva se exprima in termeni jubilatori, metaforici, apartinand mai degraba taramului liricii, iar despartirea de ceea ce a fost, prin invective.
de specialitate disting patru tipuri de sublexicuri: limbile regionale, limbile sociale, limbile generatiilor, limbile tematice. Cele dintai dispar treptat pe masura extinderii invatamantului, a exodului rural, in general a mobilitatii sociale, a raspandirii presei, a mijloacelor audiovizuale, a turismului.
ment, genurile nu-si delimitasera frontierele, trasaturile stilistice erau comune literaturii si ziaristicii. De aceea, consideratiile lui Tudor Vianu din Arta prozatorilor romani (capitolul I. Heliade Radulescu) nu se refera doar la proza beletristica a reprezentantilor acestei generatii (N. Balcescu, Alecu Russo, si i-am adauga pe Mihail Kogalniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti), ci definesc si activitatea lor publicistica: „Prima faza a dezvoltarii stilistice care incepe in acel moment (1848 - n.n.) este o faza retorica. Autorii acestei epoce mai mult vorbesc decat scriu. Chiar cand manevreaza condeiul, ei raman oameni publici, individualitati avantate in largul vietii practice si politice pentru care doresc noi valori sau doresc s-o indrumeze catre teluri necunoscute sau parasite de multa vreme. Cuvantul grait are in aceste conditii o valoare superioara expresiei scrise".
atacul incepe in gama pamfletului, citandu-1 pe Darwin, care vorbeste despre ,ameteala artificiala" observata in regnul animal. Demonstratia nu se abate de la aceasta premisa, urmarind ,simptomele patologice ale ametelei produse prin intrebuintarea nefireasca a cuvintelor", care ,,ni se infatiseaza treptat, dupa intensitatea imbolnavirii".
plan secund. Eminescu nu a fost poetul care a scris si articole, ci un ziarist care, de tanar, stapanea o gama bogata de mijloace stilistice, ceea ce ii permitea sa-si exprime bogatia de trairi si de sentimente intr-o limba romaneasca armonioasa, pura, vie, de o inalta intelectualitate. Asupra stilului sau si-a pus amprenta personalitatea lui tumultoasa, pasionata, traind incandescent durerile altora, mereu in ofensiva pentru cauzele inalte, afirmand cu patetism si negand cu violenta. Nu-si disimuleaza nici compasiunea, nici revolta (vezi articolul Dorobantii), isi exprima cu franchete admiratia si mania (vezi articolul Balcescu si urmasii sau).
Ziaristul Caragiale a dovedit o plurivalenta stilistica neobisnuita: de la culmile si mofturile care definesc o tipologie sociala specifica unei lumi pentru care nimic nu putea sa fie luat in serios, pana la incendiarul pamflet (Din primavara pana-n toamna, 1907), expresia unei patetice solidaritati sufletesti cu o taranime impilata si a unei adversitati funciare fata de oligarhia inchisa in cochilia egoismului si a rapacitatii, de la parodia stilului epistolar (Telegrame), a tuturor formulelor birocratice (Proces-Yerbal), a exacerbarii sentimentelor nationale (Romanii Verzi), pana la pateticul necrolog dedicat prietenului sau Eminescu (In Nirvana), portret fizic redus la esena, insotit de portretul moral definit din perechi de atitudini contrastante, marturie memorialistica si rechizitoriu la adresa societatii care a privit nepasatoare mizeria degradanta a vietii poetului. Toate procedeele stilistice ale celui caruia lumea i s-a relevat in dimensiunile ei ridicole - fara sa se dovedeasca insensibil si la celelalte aspecte ale vietii - le aflam in proza jurnalistica a lui Caragiale.
permanenta in stari bahice care determina intreaga desfasurare a evenimentelor. O cascada de situatii grotesti marcheaza istoria acestor Republici asa cum a infatisat-o I.L. Caragiale, asa cum s-a inscris in memoria celor ce o vad si astazi cum a vazut-o cel ce i-a conferit dimensiunea comica.
eveniment (Procesul unei rascoale de tarani), N. Iorga desfasoara intreaga gama a talentului sau multiplu de istoric, artist si ziarist. Trasatura stilistica dominanta a lui N. Iorga este simultaneitatea in timp si in spatiu. Spontaneitatea, legendara lui spontaneitate, nu este decat o forma organizata, corespunzand structurii sale mentale, care pornea de la un fapt, de la o intamplare, de la un eveniment, de la ceea ce a spus sau a facut cineva ca sa ajunga la viziuni totale, grandioase, la definitii si caracterizari cu valoare perena. Stilul sau rezulta din modul arborescent in care el privea istoria, inclusiv pe cea traita de el, pe cea din jurul lui.
contratimp cu cerintele societatii (Un orator al generatiei batrane: Nicolae Ionescu).
cultiva deopotriva pamfletul, dar si comentariul. Fraza lui e ampla, viguroasa. Ziaristul exprima necontenit o atitudine, indiferent de natura articolului sau. Face dese referiri livresti si isi intemeiqza necontenit afirmatiile pe citate destul de largi din operele istoricilor, ganditorilor politici, memorialistilor. Stilul lui Pamfil Seicaru uneste vehementa cu argumentul de natura istorica, frazele sale se sprijina nu numai pe fapte, ci pe cele oferite de carte. Dar apelul la argumentatie livresca nu conferea articolelor uscaciune, ci urmarea sa dea suport ideilor si atitudinilor sale.
limita dincolo de care nu trecea niciodata. Stilul articolelor sale este colocvial, implica citi-torul, il ia martor, ii invoca necazurile, suferintele, ingrijorarile. Ofen-siv in scrisul sau cotidian, putand sa dea glas duiosiei, indurerarii, bucuriei, Tudor Teodorescu-Braniste nu da niciodata impresia elabo-rarii trudnice, ci a unei comunicari nereticente cu toata lumea. Tudor Teodorescu-Braniste spune adevarurilor pe nume, fara ocolisuri. Cand vrea sa demonstreze un adevar, nevinovatia cuiva, infatiseaza faptele cu rigoare, cautand si reusind sa fie omul faptelor verificate, neata-cabile, ca dupa aceea sa puna intrebarea pe care partea opusa nu o poate contrazice.
CONCEPEREA SI ELABORAREA ZIARULUI
Lector MIHAI CERNAT
tigiu si credibilitate, este alcatuita in asa fel incat sa poata raspunde cu promptitudine, obiectivitate si corectitudine nevoilor jurnalistilor legate de obtinerea unor informatii suplimentare sau de verificarea altora. Iar functionalizarea acestui serviciu este o necesitate evidenta.
redactie, programarea publicarii lor, urmarirea respectarii clauzelor contractuale stabilite in acest domeniu), de difuzare (incheierea contractelor cu firmele specializate, recuperarea retururilor, adica a publicatiilor nevandute), de marketing (analiza pietii si a reactiilor cititorilor, promovarea prin metode ingenioase si specifice a publicatiei, realizarea si sporirea abonamentelor, mentinerea si imbunatatirea imaginii institutiei de presa din perspectiva financiar-economica, achizitionarea unor noi echipamente profesionale etc.).
din afara redactiei diferite teme sau atrage atentia asupra unor evenimente ce vor avea loc si care vor interesa redactia la momentul respectiv, analizeaza oferta de „idei jurnalistice” ale acelorasi colaboratori si indeamna „atacarea” gazetareasca a unora dintre ele, stabilind si momentul oportun pentru fiecare in parte, pune la punct, pe baza portofoliului tematic al sectiei, planul (structura), strategia viitoarelor actiuni publicistice, precum si modalitatile concrete prin care se vor finaliza. Seful de sectie stie cu exactitate unde se afla pe teren, in documentare, colaboratorii sai interni (reporterii), legatura cu ei fiind mentinuta in permanenta. Uneori, pe aceasta cale, se aduc modificari insusi „traseului documentar” al ziaristului, amplitudinii investigatiei sale de presa sau chiar temei initiale. Gazetari, de regula, experimentati, sefii de sectie constituie, de asemenea, prima veriga a celor care detin, in cadrul redactiilor, statutul de editori si care au atributii legate de eforturile si preocuparile de concepere a ziarelor (a publicatiilor, in general). Lor, care se afla pe prima treapta, de jos, a editorilor, le urmeaza redactorii sefi adjuncti, secretarul general de redactie, redactorul sef si directorul, adica toti cei care, in presa anglo-saxona, se numesc gate-keepers (pazitori de porti).
punerea la punct a strategiei tematice si publicistice a fiecarei sectii, analizand la randu-i, articolele care vin de la sectii. Este, de asemenea, cel ce da a doua „viza” textelor de presa, validate, in felul acesta, din perspectiva politicii informationale si editoriale a publicatiei si, implicit, a oportunitatii publicarii lor.
dinamic, sa implice intreaga echipa redactionala si sa se desfasoare continuu si coerent. „Conducerea ostilitatilor” de catre secretariatul de redactie, adica gestionarea intregului proces de „fabricare” a ziarului sau a oricarei publicatii este vitala, altfel, pagina de ziar, bunaoara, ar fi doar o juxtapunere de elemente disparate (texte, ilustratii, titluri). Se evidentiaza, astfel, ca operatiunea de ordonare pe care o exercita secretariatul de redactie este, in fapt, o activitate proprie creatiei de presa, care nu ignora aspectul tehnic al activitatii desfasurate aici, dar il subordoneaza punerii in valoare a ideilor publicistice pe care le au articolele care sunt stocate (in spek) in acest departament.
apelarea la tehnici bine individualizate, care-i obliga pe componentii secretariatelor de redactie sa-si asume un set de mari raspunderi, conferindu-le in schimb si o autoritate pe masura.
urmarind asigurarea unitatii de continut al acestuia si cautand sa pastreze trasaturile specifice structurii grafice a publicatiei, ce s-a stabilit, de regula, odata cu macheta primului numar, structura care asigura ceea ce se numeste „marca proprie” sau „stilul casei”. In acest mod, toate numerele unui ziar, care se succed in timp, (uneori de-a lungul anilor), pastreaza aceleasi trasaturi, aceleasi note distinctive, ce il fac sa se individualizeze printre celelalte publicatii si sa fie recunoscut de cititorii lui .
In sfarsit, nu vom trasa cu adevarat „portretul” secretarului de redactie, daca nu vom mentiona si observatiile profesorului Louis Guery care este de parere ca un bun secretar de redactie trebuie sa se dovedeasca a fi si un jurnalist complet care sa aiba un simt sigur al informatiei, datorita caruia poate aprecia valoarea textelor pe care lucreaza si pe care trebuie sa le dispuna in pagini in functie de importanta lor si de actualitatea evocata. Secretarul de redactie trebuie sa faca dovada si a unei diversificate culturi generale, datorita careia poate judeca si „cantari” fondul articolelor si, atunci cand e cazul, sa descopere si eventualele erori . Culturii generale i se asociaza, de regula, o buna stapanire a limbii, o sensibilitate pentru descoperirea si eliminarea pleonasmelor, a barbarismelor, a exceselor neologistice, a greselilor ortografice. Cunostintele de legislatie nu trebuie nici ele sa lipseasca din „arsenalul teoretic” al unui secretar de redactie, atent intotdeauna la afirmatiile, opiniile, judecatile de valoare care apar in articolele ce urmeaza sa vada lumina tiparului. Orice neglijenta in aceasta privinta se cade semnalata si, uneori, pe loc eliminata. Datorita faptului ca secretarul de redactie foloseste permanent, alaturi de texte, si diferite imagini, cu deosebire, fotografii, el e, absolut necesar, sa aiba si o buna cultura in aceasta privinta, pe de o parte, pentru a sti ce sa ceara fotoreporterilor iar, pe de alta parte, pentru a avea capacitatea de a interpreta „virtutile” fotografiilor de presa.
Desi activitatea unui secretar de redactie nu se desfasoara decat intr-o stransa colaborare cu factorii de decizie ai publicatiei, cu ceea ce poarta denumirea de editori ai acesteia, el pastreaza, totusi, responsabilitatea orientarii intregii editii. El isi poate exercita influenta in ceea ce priveste punerea in valoare a unui articol in defavoarea altuia, in alegerea unui titlu, a unei ilustratii, in redactarea unei explicatii pentru o fotografie, in amplasarea unui text in zona de maxim interes a paginii (adica in centru optic) etc. In cazul publicatiilor periodice, de specialitate, rolul secretarului de redactie pare sa fie si mai important. El are nevoie sa cunoasca si domeniul respectiv, cu particularitatea lui, cu limbajul caracteristic pentru ca orice interventie sa nu determine distorsionari ale intelesului articolelor.
tivului redactional) pentru strangerea textelor (a articolelor) si a celorlalte piese care alcatuiesc, de regula, fiecare numar al ziarului (publicitatea, productia publicistica, materialul ilustrativ). Sinteza sau discursul secretarial se contureaza, apoi, cand se intocmeste mapa numarului „la zi” si, se continua cu structurarea publicatiei, din perspectiva politicii si strategiei editoriale, cu prilejul sedintei de sumar. In sfarsit, va capata, tematic si grafic, forma finala, de ziar, cu alte cuvinte, prin travaliul publicistic si tehnic al secretarului de redactie.
mult sub raport administrativ a publicatiei. Cel de al doilea a ramas cu vechile responsabilitati, adica cele legate de conceperea aparitiilor la zi, de punerea in practica a strategiei publicistice. Pana la urma faptul s-a dovedit un gen de lux de care, totusi, presa nu avea neaparat nevoie (in unele cazuri s-a si renuntat la functia de „redactor sef”), acceptat fiind insa fie dintr-un fel de reverenta facuta unor personalitati publicistice, fie unei porniri legate de o posibila sincronizare cu o traditie a presei noastre interbelice ori cu structurile redactionale occidentale.
