Emil Cioran
Nascut la 8 aprilie 1911 la Rasinari, ca cel de-al doilea fiu al preotului Emilian, Emil Cioran frecventeaza incepand din 1921 Liceul Gheorghe Lazar din Sibiu, oras in care se va muta intreaga familie in 1924. Intre 1928 si 1932 urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti iar incepand din ultimul an incepe sa publice articole in periodicele 'Calendarul', 'Gandirea', 'Vremea', 'Azi'. Isi incheie studiile universitare cu o teza de licenta asupra intuitionismului bergsonian, iar in acelasi an (1932) se inscrie la doctorat, sperand sa obtina o bursa pentru Franta sau Germania. In 1934 ii apare prima carte, 'Pe culmile disperarii', pentru care i se confera Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati. Va mai publica inca patru carti in tara, inainte sa se stabileasca definitiv in Franta. Intre 1933 si 1935 se afla la Berlin, ca bursier al Fundatiei Humboldt. Reintors in tara, ocupa vreme de un an postul de profesor de filosofie la Liceul Andrei Saguna din Brasov iar in anul urmator, 1937, pleaca la Paris cu o bursa a Institutului francez din Bucuresti, bursa care i se va prelungi pana in 1944. In 1940 incepe sa scrie 'Indreptar patimas', ultima sa carte in limba romana, a carei varianta definitiva va fi incheiata in 1945, an in care se stabileste definitiv in Franta. Dupa 1945 incepe sa scrie in limba franceza, iar in 1949 ii apare la Editura Gallimard prima carte, 'Précis de décomposition'; ii vor urma, pana in 1987, inca noua, publicate la aceeasi prestigioasa editura pariziana. Cu exceptia Premiului Rivarol, care i se confera in anul 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Saint-Beuve, Combat, Nimier). Se stinge din viata la Paris in 1995.
'Aveam saptesprezece ani si credeam in filosofie. Tot ce nu avea legatura cu ea mi se parea pacat sau abjectie'(2, pag.248) marturiseste Emil Cioran la inceputul unui capitol din 'Tratatul de descompunere', scris la 38 de ani. Mirat de lumea care i se asternea vederii, se abandoneaza filosofiei, cu toate ca o considera impersonala, ca neexprimand nici autenticitatea filosofului, a ganditorului, nici ritmul fiintei umane. Filosofia ca neliniste impersonala este solutia tuturor celor care fug si se ascund de exuberanta vietii, viata nu se poate evita prin explicatii, prin filosofari; viata trebuie traita, indurata, iubita sau urata, adorata sau temuta, intr-un amestec alternant de fericire sau oroare dat de insusi ritmul fiintei, de toate oscilatiile si disonantele acesteia. Filosoful nu risca nimic, rostul lui este sa exprime ganduri, rod al ratiunii, care insa nu egaleaza maretia vietii descrisa prin muzica, literatura, poezie; universul se descrie, nu se discuta. Problemele adevarate ale vietii incep acolo unde filosofia, prin ratiune, abdica in fata Necunoscutului, a imprevizibilului, a dezastrului. Filosofia este zadarnica, definitiile date de ea sunt numai o fatada, un rezultat al disperarii omului in fata neantului. Lucrurile sunt inselatoare pentru ca sunt raportate ori la simturi, care pot sa fie iluzorii, ori la ratiune, care prin logica interna poate da gres, conceptele pe care le foloseste nefiind operante.
Filosofia are insa unele particularitati care-i dovedesc atat eficienta cat si limitele; meritul ei este de a surprinde numai generalul din lucruri iar limitarea se reduce la individual. Ceea ce filosoful exprima este individualul; necesitatea cunoasterii generalului, ca mod de functionare al socialului fiind singurul scop onest al filosofiei. Indreptata catre general, filosofia ar putea da un sens comun teoriei si practicii, muncii fizice si celei intelectuale. Existenta, redusa la esenta ei, este aceeasi din toate timpurile iar rezultatele stiintelor nu ar putea modifica pozitia metafizica a omului, profunzimea exprimarii trairilor si a filosofarii fiind - dupa Cioran - independenta de eruditie. Revelatiile vremurilor trecute sunt traduse pe alte planuri de gandire, intuitiile originare sunt exploatate prin mijlocirea ultimelor cuceriri ale gandirii. Ca scop al filosofarii, totul pare nimicnicie si vanare de vant, viata parand o lancezeala intre clar si obscur, destinul - in calitate de carnaval temporal - implacabil ca un epitaf: totul ar dovedi nimicnicia omului. Urand josnicia lumii existente, Cioran isi marturiseste asteptarea pentru un nou univers intr-o stare in care existenta si non-existenta ii sunt egale si asemenea.
Omul este nefericit sau ipocrit:
' Daca sunt oameni fericiti pe acest pamant, pentru ce nu urla, pentru ce nu apar in strada sa-si strige bucuria in tipete nebune si neincetate? Daca exista fericire in lume, ea trebuie comunicata.' (1, pag.171).
Ceea ce i se ofera omului in existenta este ori interiorizarea, ori exteriorizarea, aparenta, nesemnificativul lucrurilor, daca sunt privite ca atare, in ele insele. Semnificatia lucrurilor se dezvaluie numai prin interiorizarea faptelor brute, fapt care le vitalizeaza, existenta devenind in acest mod un pretext cu o anume semnificatie, o teleologie obiectiva neputandu-se construi si justifica decat pe o suma de iluzii care sunt direct sesizabile si demascabile de luciditate. Cei pentru care lumea este exterioara, oferindu-le doar o obiectivitate rece, traiesc indiferent, viata fiind pentru ei o suma de ocazii pierdute, ei neputand depasi starea de vizualitate a vietii, ei ramanand numai la suprafata lucrurilor, izolati de lucruri, neputandu-le asimila si trai. Excesul de subiectivism nu poate duce decat la megalomanie sau autodenigrare, preocuparea subiectiva ducand la autodistrugere. Numai iubirea de oameni care e naturala si spontana, rezultata din daruire fireasca si elan irezistibil, din umanism, poate comunica o intimitate calda si senina.
Fericirea, ca si nefericirea, provin din interiorul fiintei umane, totul depinzand de rasfrangerea in constiinta a actiunilor, de amplificarile interne si de acuratetea sensibilitatii : a fi constient de asta duce la luciditatea necesara perceperii corecte a realitatii. Luciditatea nu duce neaparat la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire; luciditatea corecteaza exagerarile sau anticiparile sensibilitatii. Pentru a ajunge la un grad mai mic de nefericire este necesara o educatie, un efort launtric persistent; educatia pentru a ajunge la fericire este ineficienta si sterila, neexistand nici o modalitate voluntara pentru aceasta. Prin constienta, in fericire simti ca lumea trebuie sa fie asa cum este; in nefericire, lumea trebuie sa fie oricum, dar nu asa cum este:
'Niciodata nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea in care sa-si recunoasca in mod absolut intunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii' (1, pag.182).
Autocontrolul nefericirii provoaca mai putine nelinisti, o suferinta mai stapanita, o 'mascare aristocratica' a consumarii intime. Compatimirea este un semn de superficialitate datorat unui sentiment care nu angajeaza; mila si consolarea sunt ineficace.
Notiunile de bine si rau sunt relative, imposibil de delimitat in mod clar, dar si imposibil de a te dispensa de intrebuintarea lor. Aprecierea unei actiuni ca buna sau rea se face prin prisma unor criterii morale iar morala a devenit extrem de complexa si contradictorie pentru ca valorile ei nu sunt fixate explicit, ci prin termeni vagi:
'Din moment ce realitatea este irationala in esenta sa, ce rost mai are sa cauti norme ca sa delimitezi binele de rau, ce rost mai are sa distingi ceva?' (1, pag.95).
Eternitatea nu duce nici la triumful binelui nici la triumful raului; eternitatea niveleaza si anuleaza totul, suferinta si placerea consumandu-se subiectiv, nici o creatie neputand atinge un triumf final, o victorie definitiva. Conceptul obiectiv al eternitatii nu are nici un sens pentru individul subiectiv, cu existenta finita.
'Experienta eternitatii depinde de intensitatea trairii subiective, iar nu de obiectivitatea substantiala sau de durata continua. Intrarea in eternitate nu se poate realiza decat intr-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continua a clipelor una de alta. Este necesara o lupta dramatica si intensa cu timpul, pentru ca, odata depasit mirajul succesiunii momentelor, sa mai ramana numai trairea exasperanta a clipei, care sa te avante de-a dreptul in vesnicie' (1, pag.98).
Viata apare ca o succesiune de momente, de clipe iar eternitatea este clipa; eternitatea este absenta succesiunii timpului. Cand spatiul si timpul nu mai conteaza, istoria, ca succesiune de trecut, prezent si viitor, nu mai are nici o importanta: 'atunci pentru ce trebuie sa facem ceva in lumea aceasta, pentru ce sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri?' (1,pag.10). Si isi raspunde cateva randuri mai jos: pentru a nu fi singuri in momentul mortii.
Moartea, ca ceva scarbos, singura obsesie care nu poate fi voluptuoasa, revine obsedant totusi in filosofia lui Cioran, alaturi de agonie, suferinta, eternitate. Nu se poate vorbi despre moarte decat in contextul vietii, moartea ca realitate autonoma fata de viata nu exista. A intra in moarte inseamna a gasi in existenta un drum catre moarte, o regiune aparte a firii unde omul se elibereaza pe el insusi de el insusi. A trai fara sentimentul mortii inseamna a trai inconstient, neatent la prezenta vesnica si tulburatoare a mortii. Transcendenta mortii se obiectiveaza numai in urma interiorizarii sentimentului mortii drept cauza exterioara a rationalizarii faptelor vietii, a certitudinii imanentei mortii. A trai cu constiinta mortii ca fapt imanent este posibil prin gandirea vietii ca inaintare catre moarte; cand insa revelarea mortii este foarte puternica, prezenta ei nu lasa loc naivitatii, bucuriei, voluptatii de a trai.
Constiinta agoniei demasca nulitatea si nesemnificativul acesteia dar a avea constiinta agoniei si inaintarii in moarte inseamna luciditate extrema, inseamna a privi viata si moartea eliberate de iluzii. Viata ca o lunga agonie, ca un drum catre moarte este de fapt o alta formulare a dialecticii demonice a vietii care naste forme pentru a le distruge intr-o succesiune irationala; problema salvarii, a mantuirii ramane o simpla problema care nu merita pusa.
Revelarea imanentei mortii in viata se realizeaza prin boala sau stari depresive; prin boala, moartea este prezenta in viata, starea de boala ne leaga de realitatile metafizice; boala are o misiune filosofica, aceea de a arata iluzoriul sentimentului de eternitate a vietii si fragilitatea acesteia. In starile normale de sanatate, moartea este considerata ca venind din exteriorul fiintei; starile depresive nu reveleaza numai existenta ca obiectivitate sensibila, ci si moartea. Interiorizarea descopera in subiectivitate o regiune unde viata se imbina cu moartea, o regiune a transcendentului si irationalitatii. Senzatia de prezenta a mortii in structura vietii induce sentimentul de neant in fiintare, lucru dovedit de frica de moarte, imanenta mortii in viata este un semn al triumfului final al neantului asupra vietii, credinta in eternitate dovedindu-se iluzorie.
Toate formele de frica au la origine aceeasi pecete a fricii de moarte in diverse manifestari, o frica absolut organica ce nu poate fi inlaturata rational. Chiar si credinta in nemurire este ghidata pe acest drum tot de frica de moarte, in speranta ca valorile vietii vor putea fi salvate. Dar in existenta nu este posibila salvarea; in non-existenta, in neant nici atat. Toata problema mortii se reduce la constiinta subiectiva a mortii; pentru cel care nu are aceasta constiinta, neantul nu are nici o importanta.
Marea povara a rationalitatii, prezenta mortii si a neantului, lipsa unei finalitati a vietii, lipsa salvarii, ar fi imposibil de suportat daca n-am avea posibilitatea de a termina oricand cu toate prin sinucidere. Forta de a o lua de la capat in fiecare zi e data de libertatea de a ne sinucide. Ideea de a putea face aceste lucru, multimea mijloacelor, usurinta de a face aceasta da o oarecare superioritate si posibilitate de control a existentei; cel care nu s-a gandit la sinucidere macar o data dovedeste - dupa Cioran - slabiciune. Contradictia dintre rationalitate - prin care este posibila sinuciderea - si instinctualitate - cea care se impotriveste sinuciderii - dezvolta o stare conflictuala interna : reflectia asupra vietii descopera ca instinctualitatea si normele morale ne-au condus viata, franand inspiratia si libertatea de miscare. Religia a interzis sinuciderea : era o forma de nesupunere in fata zeilor, de depasire a limitelor mantuirii; alte argumente valabile impotriva sinuciderii nu sunt sau nu s-au gasit inca din aceasta perspectiva. Sinuciderea este caracteristica numai omului, nici un animal nu o are; sinuciderea este caracteristica rationalitatii, depasind instinctele, refuzand eternitatea si supunerea oarba. Ispita imanenta a naturii umane care nu poate accepta neantul - simpla constatare a unor porunci nu este supranormativa instinctelor - care isi castiga si dovedeste libertatea; gandul siuciderii ramane totusi unul pozitiv.
Exista o vointa de a trai dar si o vointa de a muri care trebuie sa fie suficient de puternica pentru a duce la actul real. Ispita, tentatia este diferenta dintre posibilitate si instinctualitate, dintre libertate si datorie morala, este libertatea dusa la limita. Sinuciderea devine o problema de libertate, nu de morala : a iesi din scena cand piesa nu iti mai place sau te plictiseste :
'Inteleptii antici, care se sinucideau pentru a-si dovedi maturitatea, creasera o disciplina a sinuciderii pe care modernii au pierdut-o. Sortiti unei agonii fara geniu, nu suntem nici autorii trairilor noastre extreme si nici arbitrii despartirilor noastre intru vesnicie; sfarsitul nu mai e sfarsitul nostru'(2, pag.62).
Nu actul exterior al sinuciderii conteaza ci libertatea interioara care face sinuciderea posibila : via libertatis a vietii. Diferenta dintre a nu fugi de moarte si actul sinuciderii o face Isus, care a suportat rastignirea deoarece stia ca numai prin sacrificiul sau propriu pot triumfa ideile sale. Isus ii creeaza lui Cioran un sentiment ambiguu:
'Detest in Isus tot ce e predica, morala, idee si credinta. Sa ne fi dat pace si sa nu ne mai fi tulburat cu atatea idealuri si credinte. Caci idealuri si credinte au atatia. Iubesc la Isus momentele de indoiala si de regret, clipele cu adevarat tragice din existenta lui, care nu imi par nici cele mai interesante si nici cele mai dureroase'(1, pag. 150).
'Constiinta a facut din animal om si din om demon, dar ea n-a facut inca din nimeni un Dumnezeu, in ciuda lumii care se mandreste de a fi omorat unul pe cruce.'(1,pag. 186).
Iubirea este vazuta ca o forma de comuniune si de intimitate, legata de fenomenul irationalitatii dar si de cel al spargerii barierelor individuatiei. In sentimentul iubirii se simte atat specificul cat si universalul, in sensul atingerii unui vag indefinit dar orientat catre o singura fiinta, catre un singur obiect asupra caruia se rasfrange iubirea. Participarea universala presupune obiectul prin aceea ca el este un simbol al totului; accesul total presupune un acces individual. Orice iubire adevarata reprezinta o culme careia sexualitatea nu-i rapeste nimic din inaltimea ei, sexualitatea fiind si ea o culme care atinge un paroxism extatic unic. Iubirea, cu cat e mai intensa, mai concentrata, cu atat se limiteaza mai mult ca intindere, cerand individualul, unicul; farmecul unei iubiri intense este de a gasi mister intr-o singura fiinta, de a descoperi sau inventa un infinit intr-o existenta individuala finita. Sentimentul iubirii imbina in persoana iubita transcendenta si intimitatea intr-un complex simultan in care sexualitatea ocupa o pozitie care tine de realul subiectiv dar si imaginativ. Iubire spirituala intre sexe diferite nu exista, ea fiind doar o subiectivare a transfigurarii persoanei iubite care doar da iluzia spiritualitatii.
'Iubirea - omeneasca sau divina - aduce pe aceeasi treapta toate fapturile: a iubi o tarfa sau a-l iubi pe Dumnezeu presupune aceeasi simtire; in amandoua cazurile urmezi impulsul creaturii. Doar obiectul se schimba.' (2,pag.198)
Sensibilitatea pentru frumos ca implinire formala si armonica se dezvolta cu atat mai puternic cu cat omul este mai aproape de fericire; aspectele negative intensifica farmecul armoniei si al splendorii. Totul in frumusete isi gaseste o ratiune interna, un echilibru intern si o justificare totala. A vedea frumusetea lumii ar insemna sa afirmi ca lumea trebuie sa fie asa cum este. Fenomenul estetic prezinta absolutul intr-o forma anume, obiectivand infinitul in forme limitate, prezinta forma absolutului doar simturilor. Despre imposibilitatea reala ca acest lucru sa se intample nu ne dam seama in momentul contemplarii frumosului; sau este posibil ca absolutul sa fie prezentat intr-o forma anume dar numai in sufletul celui dominat de emotia estetica, in clipa viziunii frumosului. De aici iluzia existentei unui ideal de frumusete in lume.
Irationalitatea in filosofia lui Cioran apare intr-un dublu aspect : ca dinamism orb refuzand orice ierarhie de valori si ca realitate asimilata intr-un mod de viata naiv, multumitor, echilibrat. Viata, fiind irationala in esenta sa, nu are un sens; salvarea este posibila numai prin experienta naiva a irationalului, care situeaza omul in imanenta substantiala a vietii. Prin constiinta, reflexivitate si interiorizare, irationalul poate fi depasit, dar numai in gandire; prin biologic omul apartine tot irationalului. Omul este astfel constituit incat el cere o ierarhizare a valorilor, o scara de valori si o suma de criterii; in irationalismul vietii, a evolutiei fara scop, aceasta cerinta ramane o simpla exigenta, decelabila numai prin irational.
Aflat pe culmile disperarii - culmi nu neaparat inaltimi, ci si prapastii, culmile vazute ca extreme - filosoful Emil Cioran nu mai stie nimic; sau constata ca nu stie nimic pentru ca nu este in lume nici un principiu consistent sau un criteriu valabil pentru a sti ceva; lumea nu merita a fi cunoscuta. Ramane insa un singur lucru care il mai poate salva pe om in absenta unor valori adevarate: iubirea. Sa iubesti totul, sa te simti responsabil pentru tot, sa plangi cand te gandesti la oameni, chiar si atunci cand iubirii i se raspunde cu dispret si indiferenta : cam asta e iubirea, dar si salvarea. Iubirea poate aduce lumina in suflet iar atunci intunericul si prapastia nu vor mai fi o atractie, o tentatie. Dar pentru a avea acces la lumina totala trebuie sa fi scapat de dialectica si antinomia lumina- intuneric, ajungand la autonomia absoluta a luminii. La ce bun, insa, daca lumina are valoare numai raportata la intuneric; sau daca lipsa intunericului nu este lumina.
'Oricat m-as lupta pe culmile disperarii, nu vreau si nu pot sa renunt si sa parasesc iubirea, chiar daca disperarile si tristetile ar intuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat in cine stie ce colturi indepartate ale existentei mele.' (1,pag.203)
Bibliografie
1.Cioran, Emil , Pe culmile disperarii , Editura Humanitas , Bucuresti , 1993 .
2.Cioran, Emil , Tratat de descompunere , Editura Humanitas , Bucuresti , 1992 .
