Necesitate si intamplare
Necesitatea si in intamplarea reprezinta doua modalitati polare (diferite, dar corelate reciproc) de existenta sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinte posibile ale acestora.
Necesitatea reprezinta o modalitate de existenta sau de manifestare a unor stari, proprietati, raporturi sau tendinte ale sistemelor, care decurge din natura interna a acestora si in conditii constante se desfasoara cu inevitabilitate, intr-un anumit fel si nu in altul. Necesitatea determina esenta si integrativitatea sistemelor, directia lor principala de miscare si dezvoltare, anuland sau subordonand alte trasaturi sau directii de evolutie ale acestora.
Opusa necesitatii, intamplarea reprezinta o modalitate de existenta sau de manifestare a unor stari, proprietati, raporturi sau tendinte ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora si se caracterizeaza prin variabilitate si inconstanta, putand sa se produca sau nu, sa se produca intr-un fel sau altul, fara sa afecteze esenta si integrativitatea sistemelor.
Desi, prin rolul lor diferit in determinarea sistemelor, se opun, necesitatea si intamplarea se presupun totodata si se coreleaza reciproc. Necesitatea caracterizeaza determinarea calitativa a sistemului, ii conditioneaza esenta, iar intamplarea il afecteaza in mod ocazional si inconstant, conditionand particularitatile fenomenalizarii esentei acestuia.
Necesitatea si intamplarea sunt moduri de manifestare caracteristice nu numai realului, ci si ale posibilului; ele nu pot insa caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu poseda atributele de existenta si devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizeaza perspectivele pe care le au sistemele, directiile sau tendintele lor fundamentale de evolutie, iar intamplarea creeaza campul de variabilitate in diacronia obiectiva a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilitatilor alternative ulterioare pe care le au acestea.
Asadar, necesitatea si intamplarea sunt modalitati obiective universale si complementare ale existentei si ale devenirii, aflate intr-un raport de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, in stare pura, ci doar in corelatie si dependenta reciproca, constituind aspecte si laturi diferite ale structurii si dinamicii aceluiasi sistem. Aspectele intamplatoare insotesc totdeauna necesitatea, dar se subordoneaza acesteia, asa cum particularul se subordoneaza generalului si fenomenul, esentei.
Gandirea materialista a manifestat in toate epocile preocupare pentru intelegerea caracterului necesar al desfasurarii necesar fenomenelor; filosofia materialista premarxista a mers insa, in mod invariabil, pe linia opozitiei absolute dintre necesitate si intamplare, absolutizand - de regula - necesitatea si negand existenta obiectiva a intamplarii.
In aceasta maniera apare intelegerea necesitatii lui Democrit, care vede ordinea primara a lucrurilor in miscarea riguros necesara a atomilor pe verticala. Intamplarea, considerata de el ca un fenomen necauzal, este exclusa din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusa pe seama ignorantei.
Materialismul modern a pastrat, de asemenea, convingerea ca in natura totul exista si se desfasoara in mod necesar si ca noi calificam drept intamplatoare acele fenomene (necesare) ale caror cauze nu ne sunt inca cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, ca un fenomen este calificat ca intamplator din cauza imperfectiunii cunostintelor noastre si ca aprofundarea acestora duce la suprimarea intamplarii[1].Iar d'Holbach afirma ca "noi ii atribuim hazardului toate efectele a caror legatura cu cauzele lor nu o vedem. Asadar, folosim cuvantul hazard pentru a ascunde nestiinta noastra cu privire al cauza naturale care produc efectele.; nu exista nici hazard, nici ceva neprevazut in aceasta natura, unde nu exista efect fara cauza suficienta si unde toate cauzele actioneaza pe baza unor legi fixe." Ba chiar si societatea este supusa aceleiasi necesitati riguroase, toate raporturile si toate evenimentele fiind cauze la fel de hotaratoare pentru viata sociala: "necesitatea care conduce miscarile lumii fizice conduce si miscarile lumii morale, in care totul este deci supus fatalitatii. .Prea multa acreala in bila unui fanatic, un sange prea infierbantat in inima unui cuceritor, o digestie grea in stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei, sunt cauze suficiente pentru a face sa se produca razboaie."
Pe linia neintelegerii corecte a raportului dintre necesitate si intamplare merge si Helvetius, cu deosebirea ca el supraapreciaza intamplarea, reducand necesitatea la aceasta; evenimentele din viata noastra, aparitia marilor personalitati, a descoperirilor in arta si in stiinta, toate acestea - credea Helvetius - sunt rezultatul unor intamplari.
In fapt, intre punctul de vedere care absolutizeaza necesitatea (Democrit, Spinoza, d'Holbach) si acela care absolutizeaza intamplarea (Helvetius) nu exista o deosebire principala, intrucat si intr-un caz si in celalalt avem de-a face cu incapacitatea metafizica de a opera o distinctie intre necesar si intamplator. Pe drept cuvant, Engels observa ca "daca faptul ca o anumita pastaie de mazare contine sase boabe, si nu cinci sau sapte este de acelasi ordin cu legea miscarii sistemului solar sau cu legea transformarii energiei, atunci, in realitatea, nu intamplarea este ridicata la rangul necesitatii, ci necesitatea este coborata pana la nivelul intamplarii".[4]
Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizarii necesitatii deriva din identificarea necesitatii cu cauzalitatea si din modalitatea nedialectica de a privi fenomenele doar in raport cu ele insele. Punctul de vedere al materialismului metafizic este deci acela ca daca nu exista fenomen acauzal si daca raportul de la cauza la efect este totdeauna necesar, atunci nu exista fenomene care sa nu fie necesare. Se realizeaza in acest rationament o identificare a fenomenului cauzal in genere cu raportul strict dintre cauza si efect. Or, exista legaturi cauzale nenecesare, care tin de aspectul contingent al fenomenelor.
Primul pas spre o intelegere dialectica a categoriilor de necesitate si intamplare, precum si a raportului dintre ele, a fost facut de Hegel. Cu tot caracterul idealist al conceptiei sale filosofice de ansamblu, potrivit careia necesitatea si intamplarea sunt forme de manifestare si determinatii ale ideii absolute, Hegel afirma caracterul lor cauzal si desprinde aspecte importante ale raportului dintre ele. El a rezolvat, pentru prima data, problema intelegerii necesitatii si intamplarii prin raportarea lui la esenta fenomenului considerat, prin prisma raportului dintre intern si extern. Necesarul este, pentru Hegel, ". raportarea la sine, in care conditionarea prin altul este inlaturata"[5], adica ceea ce rezulta din continutul propriu al sistemului. Cat priveste intamplarea, el scrie: "in consecinta, consideram contingentul ca ceva ce poate sa fie sau sa nu fie, ce poate sa fie asa sau altfel si a carui fiinta sau nefiinta, a carui fiintare intr-un fel sau altul este intemeiata nu in el insusi, ci in altul; . daca ceva este contingent si posibil, depinde deci de continut" .
Necesitatea si intamplarea se refera deci la raporturi si stari obiective existente deopotriva in realitate. Atat necesitatea, cat si intamplarea au caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se refera doar la faptul ca prima se intemeiaza pe cauze esentiale si interne, iar cea de a doua pe cauze neesentiale, laterale sau externe. De exemplu, in raport cu necesitatea interna a dezvoltarii plantelor, seceta sau grindina care determina calitatea proasta a recoltei intr-o regiune agricola sunt fenomene intamplatoare, intrucat nu decurg din esenta proceselor vitale ale plantelor; ele puteau sa nu se produca, dupa cum putea sa se produca intr-o masura mai accentuata sau mai putin accentuata. Dar daca s-au produs, ele determina in mod necesar efectul (calitatea slaba a recoltei).
Fiind date cauza si conditiile actiunii ei, efectul apare in mod necesar. Intrucat cauza este intamplatoare (in raport cu plantele), intregul proces de generare a cauzei si a producerii efectului apare ca un fenomen intamplator. Procesul amintit este insa intamplator numai in raport cu necesitatea dezvoltarii normale a plantelor din zona respectiva. Grindina sau seceta sunt intamplatoare in raport cu recolta, dar rezulta cu necesitate din factorii meteorologici care le-au generat. Acelasi fenomen este necesar in raport cu cauzele si cu conditiile proprii din care apare, dar este intamplator in raport cu alte fenomene; nu exista fenomene absolut necesare sau fenomene absolut intamplatoare. Toate fenomenele au o intemeiere cauzala, dar apar ca necesare sau intamplatoare numai in raporturi diferite si in conditii concrete diferite. Cum nu exista sisteme izolate, toate aflandu-se in raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interactiuni necesare si intamplatoare.
Caracterul necesar sau intamplator al unui fenomen depinde de structura si dinamica raporturilor obiective cu contextul in care fiinteaza si nu de cunoasterea sau necunoasterea cauzelor care-l provoaca. In raport cu necesitatea, intamplarea are un caracter inconstant, fapt care la nivelul cunoasterii se manifesta adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor si evenimentelor intamplatoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. Intamplarile sunt insa fenomene frecvente in dinamica obiectiva a sistemelor, ele influentand procesele necesare si - de aceea - cunoasterea nu este indiferenta fata de ele. Masura in care intamplarile sunt sau nu cunoscute afecteaza posibilitatea de prevedere a lor si - prin aceasta - succesul actiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu afecteaza nicidecum caracterul lor intamplator si nici continutul lor cauzal si obiectiv.
Raportul dialectic dintre necesitate si intamplare se concretizeaza intr-o serie de aspecte, dintre care vom analiza pe cele mai importante.
Necesitatea si intamplarea nu au caracter absolut, ci relativ; dupa cum am vazut, ceea ce intr-un anumit raport sau in anumite conditii date este necesar poate fi intamplator intr-un alt raport sau in alte conditii. Caracterul relativ al necesitatii si intamplarii se manifesta si in raport cu schimbarea conditiilor (functie de loc si de timp), necesitatea si intamplarea putand trece una in cealalta. Darwin arata ca, pentru o anumita specie cu caracteristici ereditare date, aparitia unor insusiri noi sub actiunea unor conditii de mediu este intamplatoare, dar pe masura ce acestea se generalizeaza si raspund mai adecvat adaptarii in conditii noi, ele devin necesare, se fixeaza in zestrea ereditara a speciei, in timp ce alte insusiri mai vechi devin inutile, intamplatoare. In acelasi sens, schimbul de produse era un fenomen intamplator in formatiunile precapitaliste, necesara fiind economia naturala; odata cu accentuarea diviziunii sociale a muncii si cu generalizarea productiei de marfuri, economia naturala a devenit un fenomen intamplator, iar schimbul de marfuri un fenomen necesar.
Necesitatea si intamplarea sunt intr-un raport dialectic si in sensul ca ele nu se manifesta niciodata in stare pura, ci coexista, in toate cazurile, in mod unitar, in aceeasi realitate; intamplarea este intotdeauna o completare a necesitatii la nivelul concretului. Necesitatea constituie continutul esential al procesului, ceea ce trebuie sa se produca, iar intamplarea reprezinta modul specific, particular de a se produce. Astfel, venirea primaverii dupa iarna este un fenomen necesar, dar care se infaptuieste totdeauna prin aspecte intamplatoare, cum ar fi: zile mai calduroase si mai insorite sau, dimpotriva, mai reci si mai ploioase; printr-un avans sau o intarziere in raport cu ciclul obisnuit al succesiunii anotimpurilor etc.
Astfel, intamplarea este forma de manifestare a necesitatii: orice fenomen se realizeaza ca necesitate numai in forme intamplatoare si apare - la prima vedere - ca i suma de intamplari. Referindu-se la acestea, Engels preciza ca "ceea ce se afirma ca necesar se compune in intregime din intamplator si ca pretins intamplatorul nu este decat forma sub care se ascunde necesitatea"[7].
In domeniul vietii sociale, in stiinta, in cultura etc., asemenea fenomene se intalnesc in mod frecvent. De exemplu, toate marile personalitati istorice apar in mod intamplator in raport cu necesitatea rolului social pe care il indeplinesc. In istoria stiintei, intamplarea poate interveni nu numai in ce priveste persoana care formuleaza o teorie sau alta, necesara in conditiile date, ci si in modalitatea concreta in care se infaptuieste o descoperire. Astfel, descoperirea radioactivitatii, ca fenomen posibil si necesar la sfarsitul secolului trecut, a fost intamplatoare; Bequerel, care studia in acea vreme proprietatile uraniului, a lasat in mod intamplator intr-un sertar al biroului o bucata de minereu de uraniu alaturi de o cutie cu placi fotografice si, la developarea acestora, a constatat fenomenul degradarii lor. Cum savantul stia ca lumina nu putea strabate cutia si hartia neagra in care erau pastrate placile, a presupus ca clorura de argint s-a descompus sub influenta unor raze invizibile a caror sursa nu putea fi decat minereul de uraniu. Repetand experienta in conditiile izolarii depline a altor factori care ar fi putut produce acelasi fenomen, Bequerel a ajuns la concluzia ca uraniul emite in mod spontan radiatii, iar mai tarziu a fost cercetata natura acestora. Intamplatoare sunt modalitatea, imprejurarile concrete precum si persoana care a descoperit fenomenul radioactivitatii, descoperirea in sine fiind necesara in contextul cercetarilor din acea epoca. De fapt, intreaga dezvoltare a culturii umane ne apare legata in mod necesar de numele unor personalitati marcante; dar tocmai acesta este aspectul intamplator. Necesara este doar aparitia, intr-o anumita epoca, a unor fenomene de cultura, in timp ce numarul si numele initiatorilor lor, formularea initiala mai completa si mai consecventa sau mai putin completa si consecventa, cati si cine anume aduc completarile ulterioare, forma de expunere si difuzarea lor - toate acestea sunt intamplatoare, moduri diferite de manifestare a necesitatii.
In sfarsit, o forma distincta de manifestare a legaturii dintre necesitate si intamplare o constituie faptul ca necesitatea isi croieste drum prin multimea intamplarilor, sau, altfel spus, se manifesta sub forma mediei statistice a acestora. Aceasta relatie intre necesar si intamplator se manifesta in cadrul colectivelor (statistice), al ansamblurilor alcatuite dintr-un numar mare de elemente. Elementele (individuale) pot fi guvernate, in miscarea lor, de legi proprii, datorita carora se comporta deosebit unele fata de altele. La aceasta comportare diferentiata a elementelor unui colectiv statistic contribuie si actiunea unor factori intamplatori, neconstanti care intervin in sistem fara a tine de structura interna a acestuia (este vorba de asa-numitii factori aleatori). In schimb, ansamblul de elemente, in calitate de sistem, manifesta o tendinta constanta de comportare care se repeta si care se realizeaza sub forma mediei de comportare a elementelor subordonate. De exemplu, fiecare electron dintr-un fascicul care strabate o retea de difractie se abate in mod intamplator de la directia initiata a miscarii si nimereste intr-un anumit punct al ecranului. Dar fasciculul de electroni se dispune pe ecran in acelasi fel, ori de cate ori s-ar repeta experienta. Distributia constanta a fasciculului reprezinta o necesitate.
Aceasta necesitate care se manifesta prin masa intamplarilor este o necesitate de un tip deosebit, o necesitate statistica; ea guverneaza si caracterizeaza miscarea ansamblurilor si nu pe aceea a fenomenelor individuale. Natura vie, precum si viata sociala sunt dominate, in mod preponderent, de necesitati de acest tip.
Unitatea dialectica dintre necesitate si intamplare (manifestata prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciproca a uneia in cealalta, prin completarea necesitatii de catre intamplare, prin manifestarea continutului necesar al proceselor in forme intamplatoare) nu inseamna confundarea lor, reducerea uneia la cealalta, stergerea deosebirilor dintre ele pe plan functional in determinarea structurii si dinamicii sistemelor. Necesitatea are intotdeauna rolul determinant in miscarea si dezvoltarea sistemelor, in structurarea esentelor, a intregului, independent de modul concret, particular in care se realizeaza trecere de la potentialitate la actualitate. Intamplarea concureaza particularitatile concrete ale realizarii unui fenomen; ea este, de aceea, subordonata necesitatii si joaca un rol conditionat in dinamica fenomenelor; ea determina campul de particularitate in raport cu ceea ce este general in evolutia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esentelor.
Probabilitatea
In intelesul ei cel mai larg, probabilitatea este definita ca masura a posibilitatii, ca latura cantitativa a intemeierii acesteia. Ea caracterizeaza nu atat fiintarea fenomenelor actuale, cat mai ales procesele ce au loc la nivelul acestora, miscarea si evolutia lor; ea este un atribut al existentei in devenire, al evenimentelor si nu al lucrurilor.
Fiind expresia cantitativa a intemeierii obiective a perspectivelor de evolutie a unui sistem, a sanselor acestuia de a trece in altceva, probabilitatea se exprima matematic printr-o ecuatie de frecventa, ca raport intre numarul de cazuri de realizare efectiva a unui eveniment si numarul total de cazuri posibile.
Formal, matematic, orice eveniment poate fi exprimat in termeni de probabilitate. Evenimentele necesare - caracterizate printr-o concordanta deplina cu legea fenomenului si printr-o stabilitate si concordanta a conditiilor de realizare - au o probabilitate egala cu "1", sau o probabilitate de 100%; evenimentele imposibile au o probabilitate "0"; iar toate celelalte evenimente, care nu sunt necesare sau imposibil, adica evenimentele intamplatoare, au o probabilitate cuprinsa intre "0" si "1".
In realitate, nu orice devenire, nu orice eveniment are un caracter probabil. Necesitatea si imposibilitatea constituie cazuri limita ale variatiei probabilistice, valoare numerica a raportului probabilistic fiind pentru ele extrema si constanta; or, ceea ce este constant si dinainte cunoscut nu poate fi probabil. De aceea, necesitatea si imposibilitatea nu pot fi considerate fenomene probabile. Descrierea acestora in termeni probabilistici nu aduce nimic nou in intelegerea lor si, de aceea, se folosesc in mod curent - in descrierea lor - teorii si metode matematice neprobabilistice
Probabilitatea este caracteristica fenomenelor lipsite de constanta si regularitate, a caror realizare este legata de instabilitatea si caracterul aleatoriu al aparitiei conditiilor; ea este deci o caracteristica importanta a fenomenelor intamplatoare, care comporta o variatie probabilistica intre necesar si imposibil. De aceea, probabilitatea este definita drept o dimensiune cantitativa a acestora. Matematic, probabilitatea (P), a unui eveniment intamplator (A), este redata de expresia 0<P(A)<1.
In cunoastere, probabilitatea are sens si valoare numai in cazul fenomenelor intamplatoare, pentru care exista cel putin doua posibilitati diferite: sa se realizeze sau nu, sa se realizeze intr-o forma sau alta (altfel fenomenul este necesar sau imposibil). Totodata, probabilitatea isi pierde sensul pentru cunoastere atunci cand fenomenul intamplator are un numar infinit de posibilitati, intrucat - desi evenimentul nu este fizic imposibil - pentru fiecare posibilitate in parte, probabilitatea devine "0".
Cu toate ca probabilitatea este o caracteristica obiectiva a evenimentelor individuale, ea devine evidenta si capata o valoare pentru cunoastere numai atunci cand este supus observarii un numar mare de evenimente intamplatoare de acelasi fel, care se manifesta independent unul de altul. Independenta reciproca si dezordinea evenimentelor individuale dintr-un ansamblu fac ca o anumita proportie de evenimente din acest ansamblu sa se afle in aceeasi situatie sau in situatii asemanatoare, care conduc la acelasi rezultat (se realizeaza in acelasi mod). Acest fenomen poarta denumirea de frecventa si se exprima prin raportul intre numarul cazurilor care se realizeaza si numarul total de cazuri posibile. Frecventa se realizeaza la nivelul ansamblului, ca medie statistica a componentelor individuale si are valoare de necesitate pentru ansamblu; ea este cu atat mai stabila, cu cat numarul de componente ale ansamblului este mai mare. Aceasta cerinta poarta denumirea de legea numerelor mari (formulata de J. Bernoulli) si arata ca ceea ce este necesar intr-un ansamblu de evenimente se poate manifesta daca si numai daca este considerat si supus observarii un numar suficient de mare de unitati elementare ale ansamblului.[8]
La limita ideala a stabilitatii sale, frecventa este egala cu probabilitatea fiecaruia dintre evenimentele individuale intamplatoare care compun ansamblul, deoarece - la nivelul ansamblului - frecventa este o manifestare a probabilitatii ce caracterizeaza nivelul individual al existentei ansamblului. De aceea, probabilitatea este deseori definita prin frecventa. Probabilitatea si frecventa sunt egale ca valoare numerica (cantitativ), dar se deosebesc intre ele sub aspect calitativ si ca nivel al existentei la care se refera si pe care il descriu: probabilitatea caracterizeaza nivelul individual la existentei si evalueaza intamplarea, iar frecventa caracterizeaza nivelul ansamblului si pune in valoare necesitatea. Ceea ce la nivel individual se manifesta ca intamplare (probabilitatea) devine, la nivelul ansamblului - printr-un proces dialectic de trecere a cantitatii in calitate -, necesitate, (frecventa); aceasta este insa o necesitate statistica, pe care se intemeiaza legitatea statistica.
Aceasta din urma reprezinta tendinta legica a miscarii ansamblurilor statistice; ea isi subordoneaza si isi subsumeaza tendintele individuale intamplatoare. Astfel, si in cazul fenomenelor intamplatoare, care se grupeaza in ansambluri, trecerea de la posibil la real este dominata de necesitate; numai formele concrete de realizare si comportare a partilor sunt intamplatoare si probabile.
Totodata, fiind expresia cantitativa a frecventei de realizare a diferitelor posibilitati ale elementelor, care au valoare de factori intamplatori in determinarea sistemului, probabilitatea exprima raporturile dintre aceste posibilitati, compararea si ordinea lor in ce priveste sansele de realizare, directiile preferentiale obiective de evolutie a sistemului in ansamblu.
Intelegerea probabilitatii ca determinare a existentei (dedusa din intelegerea raportului dialectic dintre necesitate si intamplare), precum si admiterea unei corelari a probabilitatii cu cauzalitatea (exprimata prin conceptul de cauzalitate statistica) sunt produse teoretice de data mai recenta. Probabilitatea insasi a fost luata in consideratie drept o componenta a determinismului abia in faza intelegerii moderne, materialist-dialectice a acesteia si mai alea in cadrul teoriei determinismului statistic.
Determinismul clasic nu considera probabilitatea ca un fenomen obiectiv, ca un moment al determinismului; posibilitatea era identificata cu necesitatea, iar intamplarea era considerata ca fenomen iluzoriu (orice eveniment era socotit sau necesar, sau imposibil).
Pana in secolul al XX-lea, probabilitatea nu si-a gasit locul cuvenit nici in domeniul stiintei. Teoria matematica a probabilitatii, dezvoltata incepand din secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, mai alea in legatura cu jocurile de noroc, reducea probabilitatea la planul gnoseologic; in mecanica clasica, probabilitatea clasica nu ocupa nici un loc; iar in fizica statistica clasica, ea apare ca o completarea a principiilor dinamicii si intervine numai din ratiuni subiective (intrucat cunoasterea comportarii fiecarei unitati componente este deosebit de dificila), fara a interveni ca relatie de baza in legile fundamentale (in teoria cinetica a gazelor, de exemplu, se considera ca moleculele se misca dupa legile mecanicii newtoniene). Abia in fizica secolului al XX-lea, mai ales in mecanica cuantica, probabilitatea intervine in legile fundamentale, in legatura cu natura duala a microparticulelor, a caror comportare nu putea fi redusa la legitatea dinamica.
Astazi, probabilitatea intervine in cunoasterea tuturor domeniilor existentei, mai ales in cercetarea ansamblurilor, in determinarea statistica a evolutiei unor multimi de evenimente sau stari intamplatoare. Metodele probabilistice sunt larg folosite in cercetarile din domeniul fizicii, chimiei, biologiei, in cibernetica si teoria informatiei, in sociologie, in economie si demografie etc.
Din aceasta larga utilizare a probabilitatii in cunoastere, materialismul dialectic conclude ca notiunile si teoriile probabiliste nu sunt doar artificii de calcul, instrumente pragmatice in cunoastere, ci modele ale unor stari si caracteristici obiectiv-determinate ale existentei si devenirii acesteia. Probabilitatea are deci un temei obiectiv, este o caracteristica a obiectului cunoasterii si nu numai o metodologie a procesului cunoasterii.
Starea obiectiva de probabilitate decurge din:
variatia conditiilor initiale ale miscarii sistemului (functia de distributie a parametrilor initiali)
caracterul aleatoriu al factorilor care intervin in determinarea sistemului pe parcursul miscarii sale si care influenteaza in mod diferit componente sau laturi ale acestuia (functia oscilatorie a factorilor aleatori procesului)
Exista realmente procese dinamice ale caror conditii initiale au caracter instabil si a caror infaptuire depinde de factori care apar pe parcurs in mod neprevazut. Descrierea acestor procese comporta, in consecinta, un caracter probabilistic din ratiuni obiective. In miscarea moleculara, de exemplu, intalnim o astfel de situatie; in descrierea ei, probabilitatea nu intervine datorita dificultatilor de a surprinde starea initiala a tuturor moleculelor (dificultatea este reala, dar - la actualul nivel al tehnicii de inregistrare si calcul - ea ar putea fi, in principiu, depasita), ci datorita complexitatii interactiunilor intermoleculare si a interactiunilor cu alti factori aleatori care apar pe parcursul miscarii. Aceasta situatie este valabila, cu atat mai mult, pentru sistemele microfizice, biologice, sociale etc., a caror complexitate o depaseste considerabil pe cea a fenomenelor moleculare.
Asadar, starea de probabilitate este proprie in mod obiectiv unor procese evolutive; ea determina, in cunoastere, o descriere principial probabilistica a acestor procese, independent de gradul de completitudine a cunostintelor noastre despre obiect.
Exista insa si o probabilitate gnoseologica; aceasta nu se confunda cu descrierea probabilistica a unor procese care contin in mod obiectiv parametri aleatori. Probabilitatea gnoseologica nu se refera la caracterul probabilist al descrierii proceselor, nu depinde de caracterul necesar sau intamplator al evolutiei sistemului; ea se refera la caracterul cunostintelor noastre, la caracterul probabil al adevarului unei propozitii sau teorii, datorita incompletitudinii cunostintelor noastre despre obiect, insuficientei datelor noastre despre obiect sau imposibilitatii de a lua in consideratie infinitatea de parametri de care depinde evolutia sistemului. Un astfel de caracter au, in general, ipotezele - motiv pentru care acestea necesita in permanenta verificare, completare. Starea de probabilitate a adevarului unor propozitii sau teorii este insa temporara, caracteristica unei anumite etape a cunoasterii, unei descrieri provizorii a obiectului, bazata pe date initiale incomplete; aceasta stare este in permanenta depasita prin completarea cunostintelor, iar adevarurile probabile sunt transformate in permanenta in adevaruri certe.
Multa vreme, probabilitatea a fost opusa cauzalitatii si conceputa in afara ei. Intr-o conceptie consecvent stiintifica si determinista, interventia probabilitatii nu exclude insa cauzalitatea; intamplarea este si ea un fenomen cauzal, iar probabilitatea - ca masura a intemeierii obiective a sanselor de realizare a fenomenelor intamplatoare - are, implicit, si ea un astfel de caracter si un astfel de temei. Aceasta concluzie se impune cu atat mai mult in conditiile in care probabilitatea este conceputa si ea ca determinare a structurii obiectului, nu numai a devenirii acestuia. Interventia probabilitatii determina insa modificari in structura lanturilor cauzale.
In perspectiva celor mai de sus, se impun urmatoarele concluzii privind statului ontologic si gnoseologic al probabilitatii:
probabilitatea este un atribut obiectiv al existentei, al obiectului cunoasterii si nu numai al procesului cunoasterii
ea trebuie conceputa sistematic, atat ca determinare a structurii si devenirii obiectului, cat si ca modalitate explicativa, ca instrument operational cu valoare pragmatica pentru subiectul cunoscator
probabilitatea nu este opusa cauzalitatii si determinismului, ci este o modalitate de manifestare a acestora
demersul probabilistic in cunoastere nu rezulta din adoptarea unor criterii preferentiale, dintr-o alegere subiectiva a metodelor de descriere a sistemelor, sau din incapacitatea omeneasca de a oferi o cunoastere absolut certa a evolutiei lor obiective, ci din caracterul intamplator si probabil al insesi proceselor reale al caror determinism este configurat de raporturi neunivoce, statistice, raporturi ce conditioneaza - in plan gnoseologic - o certitudine relativa
