Dumnezeu – concept filosofic Ideea filosofica de Dumnezeu reuseste intr-o masura mai mult sau mai putin precara a ascunde o explicatie a necunoscutului in spatele unui nume. Absolutul se va numi Dumnezeu ca expresie pura a acestei teorii; miscatorul intru toate, in sine nemiscat ca element de plecare, se va regasi tot in Dumnezeu si, actul pur, lipsit de potenta si de posibilitatea de a fi creat prin alipirea unor atribute de catre altcineva, se va inchide deasemenea in aceasta denumire. Viziunea filosofica nu se vrea nici pe departe religioasa, dar nici ateista, caci, oricum, asa cum demonstreaza Mircea Eliade, si cei mai convinsi ateisti isi vor regasi, sub o anumita lupa, actiunile intr-o practica religioasa ascunsa de simbol. Astfel se aduce denumirea in concept, in conceptul de Dumnezeu ce devine cu atat mai ambiguu cu cat sunt luate in vedere diferitele teorii ale marilor ganditori. Se unesc mai multe ideologii, unele se bazeaza pe idei ale unor predecesori, dar in analiza atenta intrebarile isi au doar raspunsuri suspendate in nesiguranta, caci in aceasta cursa catre definirea si dovedirea existentei unui asemenea absolut, demonstratia se bazeaza pe o logica a intangibilului, proiectata din necesitate in imaterial si chiar aruncata intr-un joc de noroc a carui miza se zbate intre siguranta si nesiguranta unui castig sau a unei pierderi. Se cauta deci o existenta in sine, o tangibilitate a inexplicabilului, a ceea ce depaseste omul, fie el si dedublat (in corporal si spiritual), ce depaseste limitele stiintificului, o existenta (imanenta), suficienta siesi, indiscutabila din nestiinta si necesitate. Toma d’Aquino releva cinci modalitati prin care afirma ca este atestata existenta lui Dumnezeu. Exista in teoriile sale aceeasi logica clara, proprie filosofilor cand se vrea cu orice pret a se atinge un scop. Vrea, insa a aduce concretul intr-o stiinta relativa cum este filosofia. Ori filosofia nu este matematica, ori fizica pura, ci o metafizica – este o continua dezbatere a unor chestiuni ce devin filosofice tocmai pentru imposibilitatea lor de a capata o forma fixa. „ Existenta lui Dumnezeu se poate demonstra in cinci probe...” afirma acesta in „Summa Theologica”. Dar oare va fi credibila o proba, o demonstratie ce se deduce din contingenta si necesitate ? Blaise Pascal, in „ Cugetari”, supune totul riscului unui pariu cu sanse egale de castig sau de pierdere cu privire la ideea de existenta sau inexistenta a unui Dumnezeu, intr-un comentariu usor ironic, pentru ca in „ Memorial” sa gasim un text cu o marturisire ce se incadreaza in gandirea mistica, adeptii acestei viziuni afirmand ca existenta lui Dumnezeu se impune constrangator in stari de o factura cu totul deosebita, cum este extazul, stare insotita de sentimentul unei certitudini superioare, de iluminare. De acest concept de Dumnezeu se leaga si moralitatea, legata aici mai puternic de religie, dand nastere unui judecator suprem a tot ceea ce intreprindem si, in afara religiei ca judecator suprem al propriei constiinte (Immanuel Kant – „Metafizica moravurilor”). Se pare ca, de-alungul timpului si, ca referire speciala, a istoriei filosofice, intrebarile ce inglobeaza conceptul de Dumnezeu au ramas aceleasi la baza, insa raspunsurile continua sa puna la incercare si sa rascoleasca constiinta unor minti ilustre, dandu-le variante ce fie se apropie una de cealalta, fie se indreapta catre un pol opus si, desi este lege a fizicii ca polii opusi se atrag, dau nastere unor polemici puternice. Stoica Andreea Clasa a XII-a A.
