CREDINTELE RELIGIOASE. ZEII. MISTERIILE

 

Credintele religioase ale Epocii arhaice au continuat sa patrunda, mai mult si mai adanc, in viata grecilor. „Epoca obscura” organizase dupa modelul societatii umane panteonul de divinitati homerice, in care admisese si intrarea altor zei, straini, echilibrase raportul intre numarul divinitatilor masculine si celor feminine, si pusese bazele cultului orasului-stat, ale polis-ului. incat, se poate spune ca spre sfarsitul Epocii arhaice religia grecilor va ajunge sa capete contururi definitive.

Este o religie - in linii generale - optimista. O religie prin care omul cauta sa obtina protectia zeilor in timpul vietii, mai mult decat dupa moarte. O religie care, acceptand in panteonul ei si divinitati straine, nu manifesta exclusivismul si intoleranta pe care o vor manifesta iudaismul, crestinismul sau islamismul. Religia greaca este superioara celorlalte religii si prin extraordinara bogatie de mituri pe care le-a creat in jurul zeilor sai, si prin implicatiile filosofice sau prin forma poetica a acestor mituri; cat si prin faptul ca mitologia greaca a fecundat atat creatia literara cat si domeniile artei, si chiar o mare parte din gandirea filosofica greaca.

In secolul al VIIlea i.e.n. in lumea greaca se delimiteaza clar doua niveluri de gandire religioasa, doua religii in mod substantial diverse (si, sub anumite aspecte, chiar incompatibile una cu alta) -religia orasului-stat oficiala, si religia populara. 47526cfe92ugi5h

Prima, isi avea constituit panteonul inca din epoca alcatuirii poemelor homerice, in care zeii apareau ca niste nobili divinizati, -si ca atare, era firesc ca sa intereseze in special clasa conducatoare aristocratica. Principalii zei erau in numar de 12 organizati intr-o familie; tatal - Zeus, cu sotia sa Hera (care, dupa Hesiod, ii era sora), cu fratele sau Poseidon si cu surorile lui Hestia si Demeter; urmau cei sapte fii ai sai - printre numerosi alti fii si fiice - nascuti (cu exceptia ultimilor doi) adulterin in afara caminului conjugal: trei fete (Athena, Artemis si Afrodita) si patru fii - Apollo, Hermes, Ares si Hefaistos (cf. P. Grimal). Atributele fiecaruia erau variate, contradictorii unele, altele comune mai multora; confuzie explicabila prin contaminarile sau fuzionarile cu divinitati din alte zone geografice, uneori indepartate (Creta, Egipt, Asia Mica). - in linii principale, profilul si atributele acestor zei principali erau urmatoarele:

Zeus - singura divinitate greaca probabil, comuna si altor popoare indo-europene, - fiul titanului Cronos pe care 1-a detronat; s-a casatorit cu sora sa Hera. La origine era zeul cerului care trimitea ploile si furtunile; mai tarziu a devenit capetenia zeilor prezidand ordinea morala, protector al familiei, al strainilor si al justitiei. - Hera (care a preluat atributele zeitei cretane a vegetatiei si tuturor vietuitoarelor) era o divinitate locala din Argos; fire razbunatoare, inraita de aventurile galante ale sotului ei, a ajuns pana la urma protectoarea casatoriei si a fidelitatii conjugale. - Poseidon, al carui nume este de origine - se pare - cretana, era protectorul navigatiei, zeul marii (si probabil al fluviilor si raurilor), dezlantuia cu tridentul sau furtunile si cutremurele; animalul sau sacru era calul, pe care el il introdusese in Grecia. - Hestia, divinitate abstracta, era zeita focului vetrei (centrul cultului familial), apoi al focului in general, venerata in toate casele. - Demeter, care a nascut-o cu Zeus, fratele ei, pe Persefona, mai tarziu rapita de Hades, zeul Infernului, era zeita fecunditatii si a agriculturii, divinitatea cea mai importanta a misteriilor eleusine, mater dolorosa a Antichitatii. - Athena, zeita-fecioara protectoare a cetatii care-i purta numele, zeita inteligentei, a intelepciunii (se nascuse din capul lui Zeus!) si a strategiei militare, era ea insasi o luptatoare, reprezentata iconografic cu coif, lance si scut. Era inventatoarea primei nave („Argo", care i-a purtat pe argonauti), era protectoarea livezilor de maslini, a stiintelor si a mestesugurilor (in special a celor casnice, torsul si tesutul). Athena era divinitatea care la origine fusese probabil identica cu zeita cretana a serpilor casei, adorata si de micenieni in mileniul al II-lea i.e.n. Pasarea ei preferata era bufnita - devenita, datorita atributelor zeitei, simbolul intelepciunii. -Fecioara de o frumusete neintrecuta Artemis era zeita Lunii, a vanatorii si a salbaticiunilor, precum si a magiei si a castitatii. - De origine orientala si la inceput zeita a fertilitatii, apoi a frumusetii si a dragostei (Eros era fiul ei), Afrodita era sotia - nu prea fidela - a uratului si schiopului Hefaistos, pe care 1-a inselat cu Ares; cultul sau era slujit de prostituatele sacre (hierodule), iar pasarea ei sacra era porumbelul

Apollo - divinitate anterioara epocii grecesti si aparuta in panteonul grec - era originar din Asia Mica (in cultele ce i se dedicau in Grecia purta peste 200 de nume). Cumula o multime de atribute, dupa localitatile unde era venerat; zeu al intelepciunii, ii inspira pe prezicatori , pe cantareti si pe muzicanti; ca zeu al agriculturii proteja vitele si vegetatia. Etern tanar si frumos, dar arogant si violent, cu numeroase aventuri sentimentale la activ, Apollo a fost vazut de artisti ca prototipul frumusetii atletice. -Hermes, figura pitoreasca dar nu prea importanta in panteonul olimpic, era mesagerul zeilor si daruitor de bogatii pastorilor; mai tarziu a devenit protectorul drumurilor si al calatorilor, al comertului, al negustorilor si -printr-o asociatie malitioasa - al hotilor. El a inventat flautul, precum si lira, pe care apoi a adaptat-o Apollo. - Foarte putin popular era Ares, sangerosul si distrugatorul zeu al razboiului, urat de toti: slujitorii lui erau Spaima si Groaza. A avut o aventura nefericita cu Afrodita; n-avea locuri importante de cult si nici sculptorii nu 1-au reprezentat decat foarte rar. - in fine, Hefaistos, fauritorul zeilor din Olimp, zeul focului si al tuturor mestesugarilor - mai ales al topitorilor de metale (la origine fusese, in Asia Mica, un demon al focului). Era o divinitate binefacatoare si se bucura de multa popularitate. Teseionul din Atena - cel mai bine pastrat dintre toate templele grecesti - ii era dedicat lui.

Mitologia ii prezenta asadar pe zeii Olimpului - zeii oficiali ai statelor grecesti - conceputi dupa modelul individului si al familiei societatii aristocratice din epoca de apogeu a civilizatiei miceniene. De obicei, un polis venera in mod special pe unul din acesti zei; cultul zeului era apoi obligator pentru toti cetatenii respectivului polis, in cinstea zeilor se faceau sacrificii si se organizau procesiuni, acte de cult care nu mai aveau ca inainte pur si simplu scopul de a multumi sau de a implora bunavointa si ajutorul zeilor, ci devenisera adevarate serbari fastuoase, ocazii de afirmare orgolioasa a prosperitatii cetatii si prilejuri de a insufla poporului sentimente de mandrie de a se sti cetateni ai unui stat bogat si puternic. fg526c7492uggi

Aceeasi functie o aveau si magnificele temple . Nu erau locuri de reuniune a credinciosilor pentru a se ruga - ca sinagoga, moscheia sau biserica crestinilor, - ci „casa zeului" caruia templul respectiv ii era dedicat, incapere (cella) in care se gasea doar statuia zeului si eventual cateva din obiectele mai de pret aduse ca ofranda, si in care nu patrundeau decat preotii si slujitorii templului (altarul pentru sacrificii era in fata templului). Importanta anumitor temple depasea granitele unui •tat-oras, - cum era cazul templului lui Apollo din Delfi, celebru pentru oracolul sau; sau templele din Istmul de Corint, Nemeea si in ipecial Olympia, in jurul carora se organizau periodic faimoasele jocuri si concursuri atletice si artistice. - „intr-un anume sens templul era un monument in cinstea comunitatii, o demonstratie cat gt poate de vizibila a maretiei, puterii si constiintei de sine a acestei comunitati. Nici macar tiranii n-au construit palate sau morminte pentru glorificarea lor. Chiar si tiranul se inchina in fata comunitatii"

Pe langa aceasta religie oficiala a polis-ului - care deci astfel ^organizata, devenea un adevarat factor de agregare sociala, sporind •orgoliul de cetatean si simtul patriotic - mai exista o religie populara, constituita din credinte vechi la care se adaugau influente noi venite din Orient sau din Tracia, cu un caracter general mistic. Aceste forme religioase organizate intr-un fel ca religii independente, cu ceremonii si ritualuri secrete, rezervate numai initiatilor, erau misteriile .

Misteriile - la ale caror ceremonii nu puteau participa decat cei initiati, iar in Grecia initiati nu puteau deveni decat cei care vorbeau limba greaca - erau originare din Creta, din Tracia sau din Asia Mica (Frigia). Spre deosebire de ceea ce oferea religia oficiala a divinitatilor Olimpului, misteriile raspundeau unei nevoi intime a individului, de liniste si pace, promitandu-i salvarea sufletului, scapandu-1 de frica de moarte si „asigurandu-i" o viata de dincolo senina si fericita. Ceea ce atragea indeosebi toate categoriile de oameni era ritul initierii, care insenina o „renastere", inceputul unei existente, - adica tot ceea ce in religia oficiala lipsea. Misteriile atrageau mai ales masele, dar si persoanele instruite, culte, pentru conduita morala pe care o predicau si pe care o pretindeau adeptilor.

Misteriile erau recunoscute oficial si chiar protejate. Erau conduse de preoti apartinand unei anumite familii. Candidatilor la initiere li se cerea in prealabil o minutioasa purificare (prin stropire sau prin scufundare in bazinele rituale de pe langa sanctuare; sau, spre a se purifica de o crima savarsita, prin stropire cu sangele unui animal sacrificat); li se cerea sa posteasca si sa aduca sacrificii. Dupa care, candidatul era admis sa ia parte la o instruire secreta, tinuta intr-o ambianta stranie, care trebuia sa produca asupra candidatului un puternic efect; in cursul unei ceremonii spectaculoase i se arata un anumit obiect sacru, i se dezvaluia semnificatia simbolica, iar la urma era pus sa recite anumite formule rituale, - Dar, exact si in amanunte, nu se stie in ce consta si cum se desfasura actul initierii, in orice caz, dupa acest act - la care avea acces oricine, din orice categorie sociala si de ambele sexe - initiatul capata convingerea ca intra in contact direct cu divinitatea; fapt care il transporta intr-o stare psihica de puternica tensiune. La aceasta concura si caracterul de drama mistica pe care il lua desfasurarea cultului unui mister, repetand simbolic drama respectivei divinitati. - Forta de convingere a maselor, popularitatea misteriilor sta in lipsa unor dogme, precum si tocmai in suscitarea acestor puternice reactii emotionale. Ceea ce este insa mai semnificativ este raptul ca initiatul capata idei, convingeri, norme de comportare morala care religiei oficiale a zeilor Olimpului ii erau cu totul indiferente.

Intre divinitatile misteriilor, „Demeter era cea mai populara dintre zeitele venerate in toate regiunile si coloniile grecesti. Ea era cea mai veche; morfologic, ea continua Marile Zeite ale neoliticului" (M. Eliade). Zeita a agriculturii si a fecunditatii, Demeter era venerata prin ceremonii deosebite, prin dansuri, cantece, pantomime si prin diverse alte forme de rituri agrare. Centrul principal al cultului ei era in apropiere de Atena, la Eleusis, unde „misteriile eleusine" au continuat sa fie celebrate timp de aproape doua mii de ani. Ceremonia, care avea loc la o data fixa si care era o evocare alegorica a mortii si reinvierii naturii, impresiona si prin lamentatiile indureratei mame careia Hades ii rapise fiica. Marele preot, hiero-fantul („cel care arata lucrurile sacre") prezida ritualul si reamintea celor prezenti ca li se cerea sa nu fi facut fapte rele pentru a avea cu adevarat sufletul impacat. Urma grandioasa procesiune - unica iri Antichitatea greaca prin caracterul ei spectaculos - cu cortegiul de preoti in frunte cu statuia Demetrei, adeptii erau imbracati in haine de sarbatoare, purtand torte si ramuri de maslin, cantand cantece religioase; la miezul noptii ajungeau la templul din Eleusis, unde ceremonia continua cu dansuri si cantece rituale care tineau pana dimineata. A doua zi adeptii isi reluau viata, senini si cu speranta

Intr-o viata viitoare mai buna. -Pisistrate si Pericle au construit splendide edificii la Eleusis; de asemenea imparatii romani Hadrian si Antonin cel Pios. Cicero insusi scria (Despre legi, II, 14) ca „ceea ce a dat lumii Atena mai frumos" sunt misteriile eleusine.

Al doilea zeu care domina religia populara a misteriilor era Dionysos - divinitate originara din Tracia, cunoscut in Grecia inca din epoca miceniana, si care a ajuns in Epoca arhaica la o imensa popularitate. Zeu al vegetatiei si in primul rand al vitei de vie si al vinului, era adorat ca o incarnare a naturii si a bucuriei de viata. Aparea inconjurat de o ceata vesela si zgomotoasa de satiri, fauni, sileni, menade si nimfe, dansand la muzica flautului. Adoratorii lui Dionysos reconstituiau, cu ocazia sarbatorii lui, cortegiul astfel imaginat al zeului.

Riturile dionisiace se celebrau noaptea, pe culmi de munti. Adeptii - incununati cu coroane de iedera, uneori aplicandu-si simbolic coame de tapi, iar in Tracia incingandu-se cu serpi vii si strecurandu-si-in par, - se excitau cu dansuri salbatice si cu actul sacramental al consumarii unei bune cantitati de vin. in felul acesta ajungeau la o asemenea stare de delir incat, mai ales femeile, prindeau si sfasiau de vii animale, consumandu-le imediat carnea cruda in sange, cu sentimentul ca se impartasesc cu insusi trupul zeului. Aceasta isterie colectiva care elibera psihicul de toate inhibitiile aruncandu-1 in frenetica dezlantuire a simturilor, dadea adeptilor convingerea mistica de uniune cu divinitatea - ceea ce echivala pentru ei tot cu o „renastere", cu inceputul unei noi vieti. Dionysos oferea oamenilor ceea ce nici Zeus nu le dadea; consolarea, pacea si speranta. - Popularitatea imensa a misteriilor eleusine si dionisiace 1-a obligat pe tiranul Atenei, Pisistrate, sa le admita alaturi de religia oficiala a statului.

Un loc aparte il ocupau misteriile orfice. Orfeu, la origine numele unui zeu trac, era dupa traditie un cantaret de dinaintea lui Homer, care cu farmecul lirei lui imblanzea fiarele; il fermecase si pe zeul Infernului, incat acesta i-a restituit-o pe iubita sa Euridice, reluandu-i-o apoi. Poet si cantaret, inventator al lirei si nascocitorul magiei, legendarul Orfeu era considerat si fondatorul misteriilor omonime si initiatorul unei adevarate religii. Asociindu-si figura lui Dionysos, orfismul ramanea insa total diferit si infinit superior cultului dionysiac. Era o miscare religioasa, cu asociatii secrete, cu o intreaga literatura (celebrele „imnuri orfice"), cu o teogonie, o cosmogonie si o antropogeneza bine articulate, precum si cu o doctrina a salvarii, elaborata in detalii.

Potrivit doctrinei orfice omul poarta inca de la nastere, mostenit din timpurile Titanilor, pacatul stramosesc pe care trebuie sa si-1 ispaseasca prin suferinte. Sufletul omului este intemnitat in trup intocmai ca intr-o inchisoare. Pentru a-si elibera si salva sufletul, pentru a pune capat ciclului etern al renasterii succesive, migratiei continui a sufletelor de-a lungul altor existente (idee identica metempsihozei buddhiste), pentru a se sustrage deci acestui destin si a gasi calea mantuirii - care era supremul scop al vietii, - initiatului nu ii ramane - pe langa rugaciunile si purificarile rituale - decat sa se realizeze intr-o viata morala, de indeplinire a ritualurilor purificatoare, o viata de renuntari si de abstinenta de la orice hrana animala. Ceea ce aducea nou prin urmare orfismul era conceptia despre pacat (ideea pacatului originar va reapare si in crestinism) si rascumparare, de ispasire prin acte purificatoare si prin ascetism. - Dar si dupa moarte, in drumul sau spre fericirea eterna sufletul este pandit la tot pasul de ispite si de primejdii; pentru a fi pregatiti sa le ocoleasca sau sa le invinga, initiatii trebuiau sa cunoasca anumite formule salvatoare. Aceste adevarate ghiduri de comportare morala au fost gasite, in Creta si in sudul Italiei, scrise pe mici placi de aur, pe care in mormant defunctul le avea atarnate la gat ca niste amulete. O bogata literatura de acest gen, fixand doctrina si datand inca din sec. VI i.e.n., o constituie Imnurile orfice, poeme scurte asemanatoare intr-un fel psalmilor ebraici, intre acestea se afla si un poem avand ca tema - cunoscuta si in literatura babiloniana - o „coborare in Infern".

Imnurile orfice sunt inchinate in mare parte diferitelor divinitati, principale sau secundare (ca zeitelor Themis, Nemesis, Fortuna, Leucoteea, etc.). Un alt grup se adreseaza Nereidelor, Titanilor, Satirilor, celor trei Gratii, Nimfelor, Parcelor, Furiilor, celor noua Muze. Un al treilea grup de poeme sunt dedicate Iubirii, Victoriei, Sanatatii, Soartei, Justitiei, Dreptatii; iar al patrulea grup sunt invocatii adresate naturii, aurorei, zefirului, cerului, Selenei, Soarelui, eterului, norilor, marii, astrelor, noptii, somnului, visului, vantului de miazanoapte. - insusi acest rezumativ repertoriu tematic este in masura sa sugereze nota dominanta de exaltare, plenitudine si generozitate, de armonie, puritate si noblete a inspiratiei imnurilor orfice. Dorinta de seninatate se degaja chiar si dintr-un imn ca cel adresat lui Thanatos, geniul mortii:

„Ascitlta-ma, carmaciul vietii popoarelor de muritori: Cu cat le dai mai multe zile, cu-atat esti pururi mai aproape,

Caci tu adormi pe totdeauna si trup fi suflet, deopotriva, Candfrangiputernicile lanturi prin care le-a legat natura

Si peste orice vietate reversi un somn adanc si vesnic!

Rapiri intreaga omenire, dar te arati nedrept cu unii,

Cunnandu-le deodata viata cand sunt in floarea tineretii.

Judecatorul tuturora, rostesti statornice sentinte

Si nu te-ndupleca nici unul prin rugaciuni sau prin libatii,

Zeu crud, apropie-te insa doar dupa ani indelungati

Si te implor la ceasul jertfei si-al invocatiei pioase

Ca oamenii sa aiba parte de-o batranete fericita!"

(trad. Ion Acsan)

Astfel, „orfismul este prima religie care are o carte" (Nilsson). S. Reinach gaseste chiar „o analogie evidenta" intre tabletde-ghiduri ale mortului in calatoria sa dincolo de mormant si Cartea Mortilor din Egipt.

Cultul orfic a avut o durata lunga: cel putin pana in sec. VT e.n. Prin idealul preconizat de puritate spirituala, influenta orfismului este vizibila la Pindar, sau in poemul religios Purificari al lui Empedocle, sau la pitagoricieni, si chiar la Platon. Dar influenta lui s-a manifestat si asupra ritualului crestin si a iconografiei crestine: in multe picturi din catacombe Hristos este simbolizat ca Orfeu in ipostaza „Bunului Pastor". De remarcat ca crestinismul a fost marele dusman al misteriilor din lumea greaca si romana tocmai pentru ca avea prea multe afinitati cu aceste culte.

Dupa razboiul peloponez, din Asia Mica au patruns in Grecia culte religioase populare noi. Cultele lui Adonis, al lui Attis, al Cybelei, al zeitei Isis sau al zeului Mithra, s-au raspandit apoi si la Roma. Dintre acestea, cultul lui Mithra era cel mai larg raspandit, mai ales printre soldati.

Spre deosebire de alte religii ale Antichitatii (precum si de cele modeme, evident), corpul sacerdotal din serviciul religiei oficiale nu avea nici o pregatire teologica sau stiintifica speciala, nici nu i se pretindea sa dovedeasca o anumita vocatie religioasa. Functia sacerdotala era o functie civica oarecare, superioara desigur, dar asemenea celor exercitate de alti magistrati ai cetatii - generali, vistiernici, s.a., - functionand ca sacerdoti pe o durata limitata, prin rotatie.

Atributiile si activitatea lor erau stabilite de legile statului - chiar si in cazul cand administrarea unui cult (ca in cazul preotilor templului din Eleusis) era prerogativa a doua vechi familii aristo-. cratice. Sacerdotii greci erau laici; nu exista aici o casta sacerdotala ereditara, in timpul regilor, acestia detineau si suprema functie sacerdotala; dupa inlaturarea lor, religia devine la greci o treaba a statului sau a comunitatii - care insa nu o monopolizeaza. Unele vagi reminiscente ale timpurilor vechi mai persista mult timp; de pilda la Sparta, unde cei doi regi care domneau simultan erau si principalii magistrati ai vietii religioase; sau la Atena, unde sacerdotului suprem, desemnat dintre cei noua arhonti alesi pe timp de un an, i se spunea „regele".

Scriitori romani