INFLATIA LA NIVELUL SISTEMULUI PIETEI
SI A CELUI PLANIFICAT
Inflatia-fenomen de dezechilibrare structurala a mecanismului economic, monetar si financiar reflectand existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economice. Consecinte: cresterea preturilor si scaderea de cumparere a banilor.
Sistemul pietei sufera de pe urma inflatiei-datorita unor majorari de durata a preturilor. Totusi, o astfel de inflatie nu este inerenta sistemului, deci remedierea este posibila.
Producatorul individual din sistemul pietei isi orienteaza activitatea dupa preturile pe care nu le controleaza. Daca cererea este destul de mare, preturile urca. In realitate, aceasta cerere va fi generata fie de imprumuturile acordate de banci peste economiile existente, fie de cheltuielile facute de administratia de stat peste veniturile realizate prin impozite. Remediul ambelor cazuri consta in: reducerea creditului de catre banca centrala, majorarea impozitului sau reducerea cheltuielilor facute de catre administratia de stat, sau aplicarea conjugata a celor doua masuri.
Sindicatele pot ingreuna situatia. Dar ele lipsesc intr-o parte importanta a sistemului pietei. Aici, munca este indeplinita de catre antreprenori, care sunt proprii lor patroni, sau de catre cativa angajati neorganizati. Acolo unde exista sindicate, producatorii nu controleaza preturile. Daca cererea este restrnsa iar preturile, ca o consecinta, scad, se va opune rezistenta revendicarilor sindicale pentru majorarea salariilor.
In cateva industrii din sistemul pietei, in special in acelea din domeniul confectiilor si al constructiilor, numerosi oameni de afaceri de mica anvergura cad la invoiala cu unul sau cateva sindicate puternice. In aceste ramuri, majorarile de salariu exprima preturile; o majorare de salariu la nivel industrial sau colectiv ii obliga pe cei care angajeaza sa accepte, de fapt, o marire de preturi. Astfel, sindicatul detine puterea de a fixa preturile, putere de care cei care angajeaza sunt privati. Totusi situatia depinde mult de modul in care sindicatele respective sunt constranse de scumpirea costului vietii si de exemplul salariilor platite in alte domenii.
Situatia e cu totul alta in sistemul planificat, unde firma are puterea de a-si controla preturile. Unul din importantele obiective ale acestei puteri este de a trece pe seama societatii cheltuielile ce decurg din salarii. In felul acesta sunt ocrotite obiectivele de aparare ale tehnostructurii - in sensul ca are certitudinea ca majorarile de salariu nu vor antrena o reducere prejudiciabila a profiturilor. Mai sunt si alti factori care fac mai putin decat probabila opozitia fata de revedicarile de salariu.
Cand profiturile au atins plafonul maxim si cand sunt incasate chiar de catre antrepenor, majorarile de salariu reduc veniturile, reducerea afectand asadar tocmai veniturile aceluia care trebuie sa decida in privinta acordarii sau neacordarii majorarilor. Fapt care ii sporeste aversiunea fata de o majorare de salariu ceruta, asa ca este de presupus ca se va opune. Cand autoritatea apartine tehnostructurii, decizia e luata de o persoana distincta de cel care suporta plata respectiva. Iar daca profiturile nu au atins inca plafonul maxim - daca mai exista inca, in fapt, o cale neutilizata pentru obtinerea unui castig monopolist - se poate adesea intampla ca majorand preturile, profiturile sa ramana la nivelul lor anterior.
In anii '50-'80 toate tarile industrializate au reusit sa tina sub control instabilitatea descendenta a sistemului planificat. Spectrul spiralei descendente cumulative a salariilor, preturilor si productiei a mai palit. In schimb, tarile industrializate s-au gasit in mod uniform confruntate cu instabilitatea ascendenta - inflatia. Si, aidoma recesiunii cumulative, aceasta inflatie s-a revarsat din sistemul planificat si asupra sistemului pietei, unde a dezechilibrat structurile de salarii si alte costuri, precum si asupra sectorului public al economiei.
Va rezulta clar ca predispozitia economiei la recesiune si la inflatie deriva din aceleasi cauze - dezvoltarea sistemului planificat cu corolarul sau, aparitia sindicatului modern.
Problema inflatiei a fost de asemenea privita ca un produs secundar al actiunii impotriva instabilitatii descendente. A existat intotdeauna pericolul ca sprijinul acordat economiei sa intreaca masura - adica sa determine o cerere mai mare sau sa stimuleze o cheltuiala mai mare decat putea sa acopere sistemul economic la preturile curente. In astfel de situatii preturile urcau dupa cum urca si costul mainii de lucru sau al acelei maini de lucru mai putin oferita pe piata. Economia, potrivit expresiei specifice cunoscatorilor, era 'supraincalzita'. Intrucat s-a apreciat ca putera pietei ramanea deplina, cererea agregata putea fi totusi stabilizata sau redusa printr-o ingradire sau reducere a cheltuielilor publice, impozitele ramanand aceleasi, sau printr-o majorare a impozitelor, cheltuielile ramanand aceleasi, sau, in fine, printr-o ingradire a cheltuielilor pariculare din fonduri imprumutate. Aceasta s-ar reflecta prin stabilitatea pietei fata de firma, urcarea preturilor oprindu-se. Iar prin preturi stabile sau mai coborate ar disparea cererea de lucru deficitara, s-ar putea opune rezistenta la majorarile de salariu, si revendicarile ar fi mai putin insistente. Instrumentul cu care a fost tratata insuficienta cererii, folosit in sens invers, va inlatura inflatia. Tranzitia de la incurajarea la ingradirea cererii se va face relativ fara suferinta. Conform spuselor unui reprezentant optimist dar apreciat al acestei optici, 'printr-o restaurare gradata a stabilitatii rezonabile a preturilor, cresterea somajului poate fi redusa, iar recesiunea nu trebuie sa fie neaparat inclusa in reteta'(Arthur M. Okun).
Bibliografie: John Kenneth Galbraith - 'Stiinta economica si interesul public'
Mihail Lucia
Clasa a XI-a A
