CURS 2 MANAGEMENT INTERNATIONAL
3. MANAGEMENTUL INTERNATIONAL. CONCEPT SI PRACTICÃ
3.1. DEFINIREA MANAGEMENTULUI INTERNATIONAL. DELIMITÃRI CONCEPTUALE Managementul international este un management intercultural din cel putin doua puncte de vedere: se refera la raporturi ce se stabilesc intre tari diferite, deci, intre spatii culturale diferite; are in vedere interactiuni intre organizatii (firma, clientii, concurenta, etc) care au valori si comportamente diferite. Abordarea interculturala este o caracteristica definitorie a teoriei si practicii managementului international. Managementul international s-a conturat ca o componenta distincta a stiintei managementului. Abordarile privind managementul international sunt nuantate, diversificate. Definirile acestui termen impun sublinierea urmatoarelor delimitari conceptuale: Managementul global – notiune prin care se intelege, de regula, managementul societatii multinationale; Managementul comparat – studiaza procesele si relatiile manageriale din organizatii care functioneaza in contexte culturale, natiuni diferite. Managementul intercultural (intre culturi) – a produs o literatura abundenta in ultimii ani, in special in cea nord-americana si britanica si se refera la studierea relatiilor ce exista intre diferite comunitati comparate si abordate in contextele lor specifice. Asadar, acest tip de management este managementul care actioneaza intr-un mediu cultural complex, eterogen. Managementul international – acest tip de management reprezinta managementul organizatiilor implicate in afaceri internationale, adica in activitati si tranzactii ce se desfasoara peste granitele a doua sau mai multe state. Managementul international reprezinta managementul activitatilor firmei la scara internationala si are rolul de a mentine firma intr-o stare de echilibru dinamic in cadrul mediului global.
In concluzie, managementul international poate fi considerat o forma a managementului intercultural (in masura in care cadrul de referinta este mediul cultural national), precum si o forma a managementului global (atunci cand firma devine multinationala). Managementul international valorifica, de asemenea, si rezultatele studiilor de management comparat. 3.2. SPECIFICUL (PARTICULARITÃTILE) MANAGEMENTULUI INTERNATIONAL Managementul international si managementul afacerilor in plan national se aseamana prin aceea ca ambele urmaresc atingerea obiectivelor economice ale firmei, prin coordonarea rationala a activitatilor si utilizarea eficienta a resurselor. Pe de alta parte, ele se deosebesc datorita: contextelor diferite in care se realizeaza; diversitatii culturale a participantilor la tranzactii; ca urmare a conceptiilor si practicilor manageriale diferite. Tot mai multe firme participa la activitatea (viata) economica internationala. Aceasta presupune dezvoltarea dimensiunii internationale a managementului, a conceperii activitatii si strategiei firmei intr-o optica internationala si globala. Caracteristicile ce alcatuiesc specificul managementului international sunt: Dezvoltarea managementului international este o reflectare a procesului de internationalizare a vietii economice ce a impus ca mediu de existenta si functionare a firmei piata mondiala (spatiul economic global). Acest proces s-a realizat prin: intensificarea internationalizarii in plan regional (integrare economica) sau mondial (cresterea comertului international, a investitiilor straine, dezvoltarea relatiilor financiar-valutare); largirea relatiilor economice si cresterea interdependentelor dintre fluxurile comerciale, financiar-valutare, de investitii la scara globala (internationala). Internationalizarea si mondializarea managementului presupun existenta unei stari de spirit globale, caracterizate prin: abordarea deschisa - pornind de la acceptarea existentei unei diversitati culturale, fara ca aceasta sa insemne ca unele culturi sunt mai bune decat altele. De aici rezulta importanta unei informari largi privind sistemele de valori, normele de comportament si conceptiile despre realitatea diferitelor culturi; valorificarea oportunitatilor - pe baza recunoasterii faptului ca diversitatea si eterogenitatea sunt trasaturi naturale esentiale ale mediului global, ale starii de spirit globale. Ele reprezinta mai degraba avantaje, decat pericole si, de aici, apare importanta valorificarii mijloacelor comunicarii in afaceri pentru a stabili legile si a incheia tranzactiile; flexibilitatea in dublu sens: a capacitatii de adaptare la specificul fiecarui mediu de afaceri; deschiderea permanenta spre schimbare.
B. Diversitatea si complexitatea spatiului economic mondial ce prezinta strategii si tactici de afaceri specifice, bazate pe o abordare interculturala. Managementul international trebuie sa ia in considerare atat diferentele de sistem economic si structura sociala, cat si pe cele de model cultural dintre partenerii angajati in tranzactii. Prin internationalizare o firma nu-si schimba identitatea, ci isi modifica diversitatea. Managementul trebuie sa asigure gestionarea acestei structuri complexe si, totodata, si integritatea firmei. Reiese astfel ca, o problema centrala a managementului international devine aceea de a stapani diversitatea. Conform unui studiu al unui specialist american, efectuat in ‘80, se aprecia ca “diversitatea culturala poate duce la performante superioare daca este bine stapanita.” C. Esecul in afaceri - Una din cauzele primare ale esecului in afacerile internationale consta in informarea necorespunzatoare privind mediul de afaceri. A doua cauza a esecului in afacerile internationale este incapacitatea de intelegere a culturilor straine. Conceptia si practica managementului international trebuie sa plece de la cunoasterea si punerea in valoare a diferitelor culturi in scopul optimizarii si cresterii eficientei in afaceri. In plus, e necesara o mai buna cunoastere a relatiei dintre management si caracteristicile nationale si culturale, intelegerea profunda a valorilor definitorii pentru o comunitate nationala. D. Particularitatile producerii si transmiterii informatiilor in mediul international - Producerea si transmiterea informatiilor trebuie sa asigure, in primul rand, accesibilitatea acestora pentru partenerii de afaceri. Acest caracter, privind particularitatile producerii si transmiterii informatiei in mediul initial, se exprima printr-un grad diferit de accesibilitate pentru diversi parteneri de afaceri. Acest grad diferit de accesibilitate se explica prin distanta geografica dintre parteneri, distanta culturala, etc. Aceste distante implica eforturi atat pentru obtinerea informatiilor, cat si pentru verificarea corectitudinii acestora, asigurarea compatibilitatii lor, etc. Ca atare, o componenta importanta a strategiei de management international se refera la specificul comunicarii in mediul mondial international. Comunicarea in mediul mondial international poate fi afectata de unele bariere cum sunt: neintelegerea limbii de comunicatie; socul cultural (incapacitatea de a intelege sau de a accepta persoane cu valori, norme si stiluri de viata diferite); etnocentrismul, adica convigerea ca, cultura proprie este absolut superioara; lipsa de deschidere, data de adoptarea unei atitudini rigide si formale ce afecteaza schimbul liber de opinii.
E. Natura specifica de tratare a riscului in afaceri - Riscul este determinat, in primul rand, de conditiile ce influenteaza relatiile economice ale firmei, de instabilitatea pietei (de marfuri, de capitaluri) si de multitudinea factorilor extraeconomici cu impact asupra mediului international de afaceri. Riscul exista permanent intr-un mediu de afaceri internationale caracterizat prin complexitate, diversitate si variabilitate. Prevenirea lui se realizeaza prin asigurarea unui management competent, a unei integrari a firmei in mediul international schimbator. Pentru aceasta, conducerea firmei trebuie sa posede arta adaptarii. Aceasta este necesara pentru ca orice firma de afaceri ce patrunde pe piata mondiala intra intr-un mediu caracterizat de un dinamism ridicat, aflat in permanenta tranzitie datorita: ciclului de viata al produsului; pozitia pe piata se poate modifica rapid (datorita concurentei); rezultatele financiare sunt puternic influentate de schimbarile conjuncturale.
Ca urmare a acestor conditii putem spune ca supravietuirea si dinamismul pot fi determinate de capacitatea de adaptare si inovare. Astfel, firma trebuie sa-si dezvolte capacitatea de reactie (capacitatea reactiva) la fenomene noi, la procese noi si sa conceapa modalitati de raspuns la provocarile mediului. Gradul ridicat de incertitudine impune firmei de afaceri sa-si defineasca o strategie de abordare a incertitudinii si de gestionare a riscului. O modalitate de reducere a incertitudinii si de limitare a efectelor concurentei deschise o reprezinta formarea de aliante strategice bazate pe complementaritatile si valorificarea avantajelor comune.
FIRMA DE AFACERI INTERNATIONALE – UN SISTEM COMPLEX IN VIATA SOCIAL - ECONOMICÃ CONTEMPORANÃ
ROLUL SI FUNCTIILE INTREPRINZÃTORULUI IN ECONOMIA DE PIATÃ Intreprinzatorul, din punct de vedere etimologic, vine din frantuzescul “entrepreneur”, din care a rezultat cuvantul “entreprendre” = a intreprinde. Semnificatia acestui cuvant este aceea ca intreprinzatorul este o persoana sau un grup de persoane ce intreprinde ceva, cu un anumit scop economic: infiinteaza si conduce o afacere, o activitate economica, o dezvolta, produce bunuri si servicii pentru un anumit sector al pietei. Intreprinzatorul este o persoana care valorifica libera initiativa specifica economiei de piata. Libera initiativa reprezinta modalitatea specifica de afirmare a libertatii economice in conditiile existentei proprietatii private. Forma activa de manifestare a liberei initiative este concurenta. Dificultatile intampinate de tarile aflate in tranzitie in accentuarea, in dinamizarea spiritului intreprinzator in afaceri, isi gasesc explicatia si in faptul ca in socialism s-a atenuat creerea posibilitatii de a dispune sau/si a actiona in conditiile libertatii economice, deci insasi mentalitatea de a fi liber si de a actiona in acest mediu a fost afectata. In economia de piata intreprinzatorul este figura centrala, actorul principal, motorul progresului economic. Intreprinzatorii, prin initiativa, dinamism, competenta, actiune curajoasa, potenteaza si dezvolta activitatea economica. Caracteristicile fundamentale ale intreprinzatorului in economia de piata sunt:
– intreprinzatorul este initiator al afacerii. El nu se confunda cu investitorul, cu cel ce detine banii; el poate fi si asociat si managerul afacerii sau poate angaja persoane pentru munca de conducere. – intreprinzatorul indeplineste functia de conducere, de decizie - lui ii apartin deciziile majore, strategice ce orienteaza activitatea firmei. – functia de autoritate – intreprinzatorul este, de fapt, fundamentul autoritatii manageriale in cadrul firmei respective. El este un pilon al autoritatii firmei. – functia de asumare a riscului economic – aceasta functie trebuie inteleasa de catre fiecare intreprinzator ca un calcul din care rezulta calculul de risc: Rc=S/E
Rc = riscul calculat (trebuie sa fie mai mare decat 1); S = posibilitatile de succes; E = posibilitatile de esec. Asumarea riscului nu inseamna actiune hazardata. Falimentele incipiente din primii ani ai activitatii isi au ca una din explicatii asumarea riscului hazardat si poate un “entuziasm” necalculat al investitiilor.
RAPORTUL STAT – INTREPRINZÃTOR In afacerile economice internationale, si nu numai, se pune frecvent intrebarea cu privire la interventia statului in economie si a raportului stat-intreprinzator. Cu privire la interventia statului in economie, problema pare clara: statul trebuie sa intervina in economie. Dar, se pune intrebarea: cat de mare trebuie sa fie interventia statului si cand trebuie sa intervina acesta ? Rolul statului si interventia sa in economie se reduce treptat, in proportii diferite, fara insa sa dispara total. Sub aspectul interventiei statului in economie, pe plan mondial exista mai multe tipuri de economie ce imbina, in mod diferit, rolul statului cu rolul intreprinzatorului particular: tarile anglo-saxone (anglo-americane) – SUA, Canada, Marea-Britanie – in predomina piata libera concurentiala, iar aproximativ 90% din forta de munca ocupata lucreaza in sectorul particular. Ponderea si rolul determinant in economie o detin marile companii, trusturi, carteluri, alaturi de comerciantii mici si mijlocii. economiile mixte (vest-europene) – Franta si Italia – in care, alaturi de intreprinzatorii particulari statul intervine, avand rolul de indrumator (distribuitor) in diverse domenii. Astfel, alaturi de intreprinderile mici si mijlocii atent urmarite si protejate de stat, exista si mari intreprinderi, mari concerne, in diverse domenii de activitate. economia sociala de piata – menita sa imbine protectia sociala larga cu functia competitiei concurentiale (Germania, partial – Austria, Olanda). In aceste tari, statul intervine activ, protejand interesele consumatorilor, ajutand intreprinderile mici si mijlocii, urmarind ca obiectiv strategic formarea, mentinerea si dezvoltarea clasei de mijloc care sa asigure armonizarea sociala a natiunii, clasa considerata “coloana vertebrala a natiunii” (in Germania). economiile tarilor nordice – Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda – aceste economii se caracterizeaza prin faptul ca, in cadrul lor, exista un sector de stat destul de puternic care coexista cu sectorul privat. Statul protejeaza economia. De asemeni, el realizeaza o accentuata protectie sociala. economia de tip paternalist (japonez) – imbina elemente traditionale cu elemente de ordin national, iar economia este dominata de tendinta de a utiliza intensiv resursele umane, fara a se apela la credite externe, bazandu-se pe: creativitate, inventivitate, atasament fata de firma, crearea unui climat de munca familiar (seful firmei este “pater familias”, firma este a doua familie); crearea unor conditii de munca asidua, cooperarea in cadrul grupului, respectul definit al individului pentru autoritate. statele ale caror economii sunt in curs de dezvoltare – au ca principala caracteristica extractia si exportul de materii prime. Aceste tari au tendinta de a stimula rapid intreprinzatorii autohtoni si straini, determinand o crestere a numarului acestora prin: crearea de noi locuri de munca, acordarea de facilitati fiscale pentru producatorii autohtoni si straini, dezvoltarea cercetarii stiintifice si dezvoltarea unei productii care sa valorifice cat mai mult potentialul intern (Romania, etc).
CONCEPTUL DE FIRMÃ DE AFACERI Firma de afaceri contemporana este considerata ca fiind celula de baza a economiei. Orice economie nu exista decat in masura in care exista un ansamblu de intreprinderi care produc bunuri si servicii destinate unui anumit segment de piata, in vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale si economice. Definirea conceptului de intreprindere a generat, in timp, mai mult de 100 de definitii:
Peter Drucker – considera ca firma reprezinta “o masina de maximizat fortele umane”. Drucker afirma ca, daca un individ competent in probleme de productie, dar ignorant in cele de management, daca acesta lucreaza singur, nu va putea rezista mult timp. In schimb, aflat in cadrul unei firme, acest specialist va putea fi perfect utilizabil, iar lacunele sale nu mai au nici o importanta, pentru ca vor fi anihilate de cunostintele altor persoane specializate in problemele respective. Alain Cotta – sustine ca intreprinderea este “un ansamblu de factori de productie reuniti sub activitatea unui individ sau a unui grup, cu scopul obtinerii unui profit banesc (castig), ca urmare a producerii de bunuri si servicii destinate pietei, vanzarii cu profit”. Aceasta definitie se numara printre cele mai remarcate, pentru ca se refera la factorii de productie (input-urile) si la iesirile de bunuri si servicii (output-urile).
Input FIRMA Output
Resurse umane, Bunuri materiale, si financiare servicii Informatii
Victor Beretta – aseamana firma cu “un sistem deschis, de tip biologic, care transforma resurse variate in vederea atingerii abiectivelor esentiale si existand in simbioza cu mediul sau ambiant”. Gyorg Wőhe – defineste intreprinderea ca fiind “o unitate economica pe deplin organizata, in care factorii de productie sunt combinati rational, in scopul producerii de bunuri materiale si de a pune la dispozitie servicii destinate pietei”. Intreprinderea reprezinta o unitate economica, producatoare, de baza, ce se caracterizeaza prin: un gen specific de activitate, functionalitate si organizare tehnologica; capacitatea de a produce anumite bunuri, de a se conduce si autogestiona; autonomie financiara. François Perroux – considera ca intreprinderea este “un microcosmos al economiei de piata moderne; ea este inima productiei, schimburilor si repartitiilor”. O definitie apartinand americanilor sustine ca: “Firma reprezinta o entitate socio-economica care desfasoara o activitate lucrativa pe cont propriu si plateste impozit”.
