BILANTUL RAZBOIULUI. COSTUL MATERIAL SI UMAN Lucrarile lui Alfred Saury au permis sa se masoare amploarea bogatiilor franceze distruse in Marele Razboi: a zecea parte a patrimoniului national a fost inghitita, adica echivalentul acumularilor celor unsprezece ani ce au precedat 1914. Distrugerile cele mai vizibile sunt cele ce au ruinat departamentele de Nord si de Est ale Frantei, invadate si transformate timp de 4 ani in teatru de razboi: 600 000 de case si 20 000 de uzine avariate, 5 000 km de cai ferate si 53 000 km de sosele devenite inutilizabile, 3 000 000 ha de terenuri agricole devenite improprii cultivarii. Chiar daca reprezinta un aport economic important, retrocedarea Alsaciei si Lorenei nu compenseaza in intregime aceste enorme pierderi materiale. Mai putin perceptibile la prima vedere, pierderile propriu-zis financiare nu sunt mai putin ingrijoratoare pentru viitorul tarii. Importul de material militar de razboi pentru front, ca si de bunuri de consum pentru spatele frontului au dezechilibrat grav balanta comerciala a unei economii perturbate de prioritatile efortului de razboi (mobilizarea barbatilor din uzine si agricultura, dezvoltarea industriei de armament in detrimentul productiei destinate civililor): deficitul balantei externe neputand fi onorat decat prin cesiunea unei bune parti a creantelor pe care Franta le de tinea asupra strainatatii si prin recurgerea regulata la imprumuturi, combinarea acestor doua solutii facand ca Franta sa treaca dintr-o pozitie creditoare evaluata la 45 miliarde de franci in 1914, la una debitoare de 32 miliarde de franci in 1919. Stricaciunile suferite de infrastructurile energetice si industriale (mai importante In bazinele carbonifere din Nord si Est) au dus la scaderea indicelui general al productiei industriale nationale cu 45% intre 1914 si 1921, iar nivelul din 1913 nu va putea fi atins decat in 1923. Distrugerea terenurilor fertile si dezorganizarea de durata a transporturilor vor avea aceleasi efecte negative asupra potentialului economic francez. Forta de munca a tarii a fost crunt afectata de bilantul demografic al razboiului, care a amputat efectivele natiunii cu 1,4 milioane de persoane, in majoritate barbati in floarea varstei, ceea ce inseamna disparitia unei persoane active din 10, in timp ce printre supravietuitori, unul din patru s-a intors ranit sau invalid. Demografii considera de altfel ca deficitul nasterilor provocat de razboi priveaza tara de 1 milion si jumatate de copii, cadere a natalitatii ce va genera un fenomen de discrepanta intre generatii care va apasa mult timp asupra dinamismului societatii franceze, cu atat mai mult cu cat nici un salt demografic durabil nu va veni sa compenseze pierderile umane ale conflictului CRIZA FINANTELOR PUBLICE Mijloacele financiare indispensabile redemararii economiei nu se refac in timp scurt, dimpotriva, sursele de finantare straina se restrang, pentru ca in 1920 SUA suspenda imprumuturile lor publice si cer rambursarea datoriei de razboi (adica 4 miliarde de dolari pentru Franta), in timp ce guvernul bolsevic nu are de gand sa onoreze datoriile contractate in epoca tarista, esentiale pentru piata financiara franceza (faimoasele imprumuturi ruse); in paralele, solutia de a pune Germania sa plateasca despagubiri de razboi se dovedeste repede a fi iluzorie. Recurgerea la un imprumut national inca substantial, in ciuda saracirii generale, ramane in aceste conditii cel mai bun mijloc de finantare a reconstructiei si cresterii, insa comporta limite si riscuri. Limite, pentru ca a fost deja utilizat insistent in timpul razboiului, cand depunatorii francezi au subscris din abundenta la Bonurile Apararii nationale emise, impozitele neacoperind atunci decat 16% din totalul cheltuielilor publice; recurgerea sistematica la imprumuturi a avut drept rezultat acumularea unei datorii publice interne de 154 miliarde de franci, adica de cinci ori suma datoriei externe; rambursarile grevand deja puternic un buget care in plus trebuie sa asigure pensiile celor 2,5 milioane de victime de razboi (invalizi, orfani, vaduve de razboi). Riscuri, pentru ca excesul datoriilor pe termen scurt (jumatate din datoria interna) pune statul in primejdia unei crize financiare majore, in situatia in care detinatorii de Bonuri de Tezaur nu accepta reinnoirea creantelor lor ajunse la scadenta si cer rambursarea. CRIZA MONETARA SI FRANCUL POINCARE Franta traverseaza o lunga criza financiara si monetara care ref1ecta pana la mijlocul anilor '20 atat saracirea tarii cat si amputarea fortelor sale productive si profunzimea deficitului public. Greutatile razboiului au dus la slabirea francului fata de puternicele monede anglo-saxone (dolarul si lira sterlina), care au beneficiat de o gestionare mai riguroasa decat in Franta, mai ales in materie fiscala; cursul dolarului urca la 11 franci in 1919 fata de 5 franci in 1914, iar cel al lirei la 42 de franci, fata de 25 de franci inainte de razboi. Cum in Franta deficitul public se perpetueaza, iar cresterea preturilor este puternica (mai putin in perioada crizei deflationiste din 1921-1922), francul devine o moneda fragila pe care mai multe puseuri speculative o vor pune in pericol. . - Primul atac are loc in 1924, odata cu chestiunea ocuparii Ruhr-ului: bancile anglo-saxone determina scaderea cursului francului pentru a constrange guvernul Poincare sa evacueze teritoriul german si sa accepte o revizuire a reparatiilor (planul Dawes). - A doua, in 1926, este provocata de temerile pe care le genereaza in randul detinatorilor de capital politic a Cartelului stangii si mai ales proiectul socialist de impozit pe capital. In iulie 1926 situatia francului devine asa de critica, incat se impun energice masuri de redresare. Intoarcerea lui Raymond Poincare la guvernare, in toiul crizei, este suficienta pentru a restabili increderea si a deturna tendintele speculative in favoarea francului. Mai multe masuri de ordin tehnic duc la consolidarea acestui nou climat (consolidarea datoriei publice, echilibrul bugetar obtinut incepand din 1927 prin sporirea impozitelor indirecte) in timp ce Germania varsa cotele sale anuale conform planului Dawes. Poincare poate atunci sa treaca la stabilizarea cursului francului in cadrul lui Gold Exchange Standard, pe 25 iunie 1928: este un franc devalorizat cu 80% fata de valoarea sa din 1924, "francul de patru parale" (o para = sou = 5 centime), definit de o cantitate de 65,5 miligrame de aur. MANIFESTARILE PROSPERITATII. 0 INDUSTRIE DINAMICA Participarea Frantei la miscarea generala de prosperitate a anilor '20 rezida in mod esential in forta dezvoltarii sale industriale. Amorsata de o reconstructie activa, care permite in 1923 atingerea nivelului lui 1913, cresterea productiei industriale atinge rata medie anuala record de 9,5% intre 1921 si 1929 (ritm care multiplica productia de 2,5 ori in 10 ani). Acest elan remarcabil este insotit de o modernizare a sectorului productiv national. Noile sectoare pilot (electricitatea, aluminiul, chimia, constructia de automobile) sunt cele care cunosc cele mai ridicate ritmuri de crestere. Ele asigura dezvoltarea regiunilor industriale ale Rh6ne-ului si Alpilor, in jurul oraselor Lyon si Grenoble, consolidand forta aglomerarii urbane pariziene; iar bazinele miniere din Nord-Pas-de-Calais si din Lorena isi mentin importanta prin dinamismul siderurgiei. 13289veu82qgz2d Noile tehnici de productie sunt adoptate in ramurile moderne, mai ales in constructia de automobile, unde se inmultesc benzile de montaj. Pasionat al inovatiilor tehnice, Andre Citroen rationalizeaza munca in uzina sa de la Jarel care va produce 500 vehicule pe zi in 1927; el se va orienta si spre realizarea de modele mai ieftine, accesibile noii clientele din clasele de mijloc, pe care incearca sa o castige printr-o publicitate zgomotoasa. Consolidarea pozitiilor marelui capitalism francez insoteste modernizarea industriala. Efortul de investitie absoarbe o cincime din venitul national anual; el este insotit de o centralizare crescanda a capitalului in favoarea marilor intreprinderi dinamice angajate intr-o strategie activa de concentrare economica si financiara. Peugeot, Renault si Citroen in ramura automobilului, Pechiney si Ugine in aluminiu, Saint-Gobain si Kuhlmann in chimie, asigura in jur de trei patrimi din productie in domeniul lor de activitate. Carteluri se constituie in siderurgie, minerit, chimie. Societati ca Saint-Gobain, Air liquide, Thomson, constituie nucleul gruparilor ce prolifereaza in toate directiile. Toate aceste firme isi asigura baze financiare solide; ratele ridicate ale profitului le permit sa-si finanteze dezvoltarea din resurse proprii (rata de autofinantare in jur de 60-70%). In 1929 bogatia franceza reflecta prosperitatea unei tari in care venitul national a crescut cu un ritm de 4,6% anual incepand din 1923 si a carei pozitie fata de exterior s-a consolidat considerabil incepand din 1926. Francul Poincare, o data cu stabilirea sa la 65,5 miligrame de aur, a devenit o solida moneda de rezerva internationala, iar Franta va detine in 1930 un sfert din stocul de aur monetar international. SOCIETATE TRANSFORMATA DE RAZBOI
Modernizarea economica a anilor '20 declanseaza mutatii sociale de lunga durata in sanul unei societati franceze ale carei baze traditionale au fost zguduite de consecintele Marelui Razboi. Calita in teribilele incercari ale transeelor, camaraderia de nezdruncinat a miscarii Fostilor Combatanti (Anciens Combattants) este la originea unui fenomen social fara precedent, care ilustreaza elocvent impactul profund al razboiului asupra societatii franceze; depasind cadrele politice cIasice si suprapunandu-se categoriilor socio-profesionale existente, asociatiile Fostilor Combatanti prolifereaza, afisand un pacifism neincrezator fata de Germania si prompt in a scoate in evidenta slabiciunile parlamentarismului celei de-a Treia Republici. Razboiul a facut sa se clatine institutia familiala care constituise, o data cu Codul lui Napoleon, panoul esential al modului de viata francez, dizolvand definitiv cuplurile prin moarte (630000 de vaduve de razboi) sau divort, care va intra in randul moravurilor acceptate. Aceasta disolutie relativa a celulei familiale are ca efect modificarea statutului femeilor, de aici inainte mai libere in comportament si mai bine puse in valoare in cadrul activitatilor lor profesionale, mai ales ca lunga mobilizare a barbatilor le-a determinat sa adopte noi responsabilitati in toate sectoarele de activitate, atat in uzina, cat si la camp, unde fermiera devine "patroana". Generata de dezechilibrele financiare ale razboiului si prost stapanita pana in 1926, inflatia va repune in discutie certitudinile si obisnuintele burgheziei care transformase in dogma experienta seculara a stabilitatii francului. Erodand veniturile fixe, cresterea preturilor avantajeaza patrimoniile non-monetare si favorizeaza pe speculatorii abili care fac avere dispretuind virtutile muncii si economiei, pe care se sprijinea ideologia burgheza traditionala. Chiar si atunci cand nu a fost pur si simplu anulat de disparitia debitorilor (cazul imprumuturilor ruse), randamentul titlurilor de economii a fost sever amputat de inflatie, afectand resursele numerosilor depunatori; este adevarat ca, in acelasi timp, inghetarea chiriilor si arenzilor au adus atingere si altor forme de venituri din capital. Inflatia a afectat in aceasta perioada mai ales rentierii mijlocii si modesti, caci, dupa, ca si inainte de razboi, marea burghezie detine marile averi (in anii '20, 5% din succesiuni concentreaza jumatate din toate bunurile lasate mostenire); nu mai putin, si mostenitorii vor trebui sa invete sa-si administreze altfel averea si sa se obisnuiasca cu ideea de a conta mai mult pe munca lor decat pe renta, pentru a si-o valorifica. MUTATII SOCIALE Modernizarea economica a anilor '20 stimuleaza dezvoltarea noilor paturi sociale. In fruntea marilor societati se afirma un patronat modern, cunoscator al noilor metode de gestiune si al carui dinamism creator concorda cu ritmul trepidant al cresterii: Andre Citroen sau Ernest Mercier, un politehnist sustinut de banca Rotschild si foarte activ in dezvoltarea noilor surse de energie (el creeaza in 1924 Compania Franceza a Petrolului), ilustreaza elocvent ascensiunea noilor conducatori ai industriei. Sub impulsul lor, marile societati recruteaza un personal mai competent (ingineri, tehnicieni, contabili) care vine sa ingroase randurile clasei de mijloc, marind eterogenitatea acestei grupe sociale majoritare, dar foarte contrastante: vechea dominatie a claselor mijlocii a profesiunilor independente (fermieri, mestesugari, comercianti) este progresiv contestata de avantul clasei de mijloc salariate sau cu profesiuni liberale. Doua modele sociale diferite coabiteaza astfel in incerta conditie intermediara dintre burghezie si proletariat; veniturile unora si altora evolueaza diferit in functie de ramura de activitate mai mult sau mai putin prospera, sau de forma de remunerare in functie de inflatie (care ameninta mai mult salariile fixe decat veniturile legate direct de pretul de vanzare, ca ale lucratorilor independenti). Elanul industrial al prosperitatii face sa creasca numarul muncitorilor, al caror efectiv va atinge 7 milioane in 1931. In acelasi timp, organizarea stiintifica a muncii modifica profund continutul si importanta muncii lucratorului din uzina. Acesta vede disparand meseria, rod al unei lungi ucenicii si sursa a unei consideratii sociale. Pe viitor, lipsit de sarcini de conceptie, supus puterii (uneori arbitrare) a maistrului, executa o "munca pe bucatele" in ritmul cadentat in care avanseaza banda. Totodata, miscarea muncitoreasca franceza traverseaza o perioada dificila, traumatizata de esecul marii greve din 1920, apoi dezmembrata de sciziunea sindicala din 1921 intre CGT (Confederatia generala a muncii) si CGTU (unitara), ea insasi consecinta a crizei stangii socialiste la congresul de la Tours. Pe fondul decalificarii profesionale, lumea muncitoreasca este de altfel divizata de subtile diferente intre categorii (muncitori calificati si necalificati, barbati si femei, francezi si imigranti), care submineaza unitatea sa de actiune. Aceasta situatie nu este deloc favorabila ameliorarii conditiei muncitorilor: daca ziua de lucru de 8 ore acordata in aprilie 1918 vine sa satisfaca o foarte veche revendicare, puterea de cumparare a muncitorului stagneaza incepand din 1923. STAGNAREA DEMOGRAFICA In timp ce Giraudoux observa cu regret ca "Francezii s-au imputinat in singuratatea campiilor noastre pustiite, a fami/iilor noastre micsorate...", nu facea decat sa constate gravitatea crizei demografice si sociale care atinge Franta interbelica, nepermitandu-i sa compenseze grelele pierderi ale Marelui Razboi (aproape 3 milioane de oameni). Intre 1921 si 1931 efectivele recenzate nu cresc decat de la 39,2 milioane de locuitori la 41,9 milioane, adica o crestere de 2,7 milioane, din care aproape jumatate trebuie atribuita imigratiei, numarul strainilor din Franta crescand de la 1,5 la 2,7 milioane. Slaba crestere naturala este explicatia acestui fenomen: diminuarea ratei nuptialitatii, ca si a fecunditatii, antreneaza o scadere a natalitatii, in timp ce mortalitatea scade prea lent. Rezulta o imbatranire a populatiei, ca si o insuficienta reinnoire a claselor conducatoare, care nu vor favoriza deloc adaptarea in fata schimbarilor multiple produse de ruptura din 1914-1918. Criza demografica se explica desigur prin urmarile razboiului, care a destramat numeroase cupluri si prin absenta unei veritabile politici de natalitate, redusa la legea din 1920 care reprima avortul si propaganda contraceptiva, in timp ce avantajele acordate familiilor cu multi copii raman insignifiante si criza locuintelor face ravagii. Stabilitatea populatiei active reflecta stagnarea numarului adultilor: cu 20,8 milioane de persoane active in 1931, efectivul anului 1906 (20,4) este abia depasit si putin susceptibil de crestere, cata vreme rata activitatii este deja ridicata la 50% din rezidentii francezi. In ciuda transferurilor utile de mana de lucru intre cele trei sectoare de activitate, echilibrul atins in 1931, cu 36% din populatia activa in agricultura, 34% in industrie si 30% in terte sectoare, intretine o iluzie periculoasa: mascheaza risipa mainii de lucru in sectoare putin productive si lipsa de cadre, ceruta de modemizarea sistemului de productie. Indiferent care ar fi resorturile profunde, comportamentul malthusian al francezilor traduce lipsa optimismului in fata prosperitatii, chiar daca alegerea familiilor de a avea un singur copil este adesea ghidata de grija de a-i asigura acestui singur mostenitor cele mai bune sanse de promovare sociala. In consecinta, stagnarea demografica contribuie la limitarea potentialului national de dezvoltare economica. FARAMITAREA INTREPRINDERILOR eg289v3182qggz In pofida avantului marilor intreprinderi modeme, trebuie admis ca structurile productive ale Frantei raman dominate de modelul traditional al micii intreprinderi independente apartinand unei familii, conceputa ca baza economica a libertatii individuale. In 1925, legea ce crea SARL-urile (societatile cu raspundere limitata) permite intarirea micilor intreprinderi particulare, numeroase in comert si agricultura; chiar si in industrie structurile tehnologice raman slab concentrate, din moment ce, in 1926, 41 % din mana de lucru din industrie este folosita in intreprinderi cu mai putin de 10 salariati. In agricultura (cu exceptia fermelor moderne din bazinul Parisului) anii '20 marcheaza apogeul sistemului micii exploatari familiale, ea insasi fractionata in parcele, faramitare generala care se constituie intr-un obstacol in calea oricarei tentative de modemizare tehnica. Taranul francez investeste mai putin decat economiseste, totdeauna in vederea cumpararii unui nou lot de pamant. In aceste conditii, randamentele si productia stagneaza, agricultura nefurnizand decat 23% din venitul national si fiind raspunzatoare pentru trei sferturi din deficitul comercial francez. PIETE PREA INGUSTE Prin lipsa sa de elasticitate, piata franceza reflecta faramitarea structurilor si limiteaza posibilitatile de expansiune economica nationala. In 1929, jumatate din populatia franceza este rurala, traind in sate izolate, neintegrate circuitelor economiei modeme. Economisirea, considerata drept o virtute, conduce la practica generala a tezaurizarii, ceea ce restrange debuseurile industriei de bunuri de consum si lipseste de resurse o retea bancara putin solicitata de masa micilor afaceri familiale, carora ideea recurgerii la credit le repugna. Este adevarat ca coloniile asigura debuseuri suplimentare pentru productia metropolei, insa slabul nivel de dezvoItare al imperiului colonial limiteaza posibilitatile sale de a absorbi cantitativ, cat si calitativ; in realitate, aceste piete rezervate prin practica "pactului colonial" nu fac decat sa tranchilizeze economia franceza, care se culca pe laurii usor cuceriti, fara insa a-i putea oferi stimulentele necesare intrarii in modernitatea ce genereaza prosperitate. INERTII SOCIALE In ciuda mutatiilor mai sus evocale, societatea franceza pare mai degraba cuprinsa de confuzie decat angajata pe calea unei adaptari hotarat modernizatoare. Slaba natalitale antreneaza automat o imbatranire a populatiei, care nu este deloc favorabila tendintelor novatoare. Pe de alta parte, mobilitatea sociala, fenomen ce deschide oricarui individ posibilitati de ascensiune in paturile superioare ale societatii, ramane in Franta mai redusa decat ar permite-o teoretic egalilatea de acces la toate slujbele in functie de capacitatile atestate prin diplome (de exemplu 3 fii de muncitor din 5 vor deveni la randul lor muncitori). Sistemul meritocratic al celei de-a Treia Republici isi afla intr-adevar limitele in efectivele scazute admise in invatamantul secundar, unde studiile nu vor deveni gratuite de cat la sfarsitul anilor '20, bacalaureatul ramanand o diploma rezervata copiilor burgheziei; iar atingerea unor functii de conducere depinde inca cel putin tot atat de recomandari cat de calificare. Asociata structurii demografice a tarii, aceasta practica conduce la un soi de "gerontocratie" mai degraba prudenta, decat novatoare. Masa eterogena ce formeaza clasa de mijloc mizeaza si ea mai degraba pe stabilitate decat pe mobilitatea de ansamblu a corpului social. Pentru toti acesti "francezi medii" care sunt mestesugari, comercianti, functionari sau reprezentanti ai profesiunilor liberale, singurul reflex comun este cel al apararii pozitiilor cucerite impotriva oricarui risc de nivelare sau, si mai rau, al alunecarii inspre proletariat; impotriva inflatiei (care amputeaza salariul real) sau concentrarii economiei (ce ameninta mica proprietate familiala), cea mai buna garantie pare in continuare o conducere conservatoare care sa protejeze ceea ce exista (francul si proprietatea) impotriva oricarei evolutii disturbatoare. lata de ce membrii claselor de mijloc, care sunt constienti ca ei sunt cei ce arbitreaza disputele politice, sustin cu voturile lor guvernarile prudente sau conservatoare ale radicalilor sau moderatilor. Daca conjunctura economica a anilor '20 dovedeste o oarecare participare a Frantei la fenomenul "prosperitatii" care a fost identificat in SUA si in Germania, rezistenta structurilor si comportamentelor vine totusi sa-i marcheze limitele. Trebuie subliniat, de asemenea, ca jocul fortelor dinamismului si stabilitatii se inscrie din ce in ce mai accentuat in geografia tarii, a carei diversitate regionala se contureaza in functie de caracteristici ce vor dura pana. in ultimul sfert al secolului.
