CONSIDERATII GENERALE
A. Definire si clasificare
B. Conventii asupra probelor
C. Subiectul, obiectul si sarcina probei
D. Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea si aprecierea probelor
E. Asigurarea probelor
PROBA PRIN INSCRISURI
A. Notiune si clasificare
B. Inscrisuri autentice
C. Inscrisuri sub semnatura privata
D. Alte inscrisuri
E. Administrarea probei prin inscrisuri
PROBA PRIN DECLARATIILE MARTORILOR
A. Admisibilitatea probei cu martori
B. Persoane care pot fi ascultate ca martori
C. Administrarea probei cu martori
D. Aprecierea probei cu martori
MARTURISIREA (RECUNOASTEREA)
A. Notiunea, natura juridica si caracterele marturisirii
B. Felurile marturisirii
C. Admisibilitatea marturisirii
D. Indivizibilitatea marturisirii
E. Administrarea. Interogatoriul
F. Puterea doveditoare. Efecte
PREZUMTIILE
A. Notiuni. Clasificare
B. Prezumtii legale
C. Prezumtii simple
D. Prezumtii simple
E. Prezumtii relative
6. INCHEIERE.
CONSIDERATII GENERALE
Institutia probelor este calificata ca o institutie centrala a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru protectia si ocrotirea drepturilor subiective civile. Inca din dreptul roman s-a consacrat adagiul "idem est non esse et non probari", deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una.Tocmai de aceea se vorbeste despre un drept subiectiv procesual- dreptul la proba, care dubleaza si intareste dreptul subiectiv substantial.
Considerand ca un proces este un duel al probelor partilor, putem spune ca probele au importanta atat pentru judecator cat si pentru parti.
Intrucat nu poate rezolva litigiul dedus judecatii numai pe baza afirmataiilor partilor, acestea trebuind sa fie dovedite, urmeaza ca pe baza acestora judecatorul sa-si formeze convingerea intima si sa pronunte hotararea. In prezent, judecatorul nu se poate refugia in spatele insuficientei probei pentru a respinge o cerere, chiar daca in trecut era inactiv in cautarea probelor. Judecatorul va putea ordona dovezile pe care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se impotrivesc, obligatie inscrisa in art. 130 alin. 2 Cod procesual civil, corelata cu dispozitia inscrisa in art. 129 alin. 2.
Cat priveste partea, nu este suficient sa fie sau sa se pretinda titularul unui drept pentru a obtine o satisfactie in fata instantei. Desi dreptul subiectiv nu depinde in existenta sa de proba, exista totusi o dependenta pe planul eficacitatii, intrucat absenta probei nu permite titularului probei sa invoce in mod eficace dreptul sau si sa obtina recunoasterea efectelor juridice care ii sunt atasate.
Prin proba se intelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si prin aceasta a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile.
In mod obisnuit, notiunea de proba este folosita in sensul de mijloc de proba (precum inscrisuri, martori, prezumtii, marturisirea uneia din parti, expertiza, cercetarea la fata locului), prin care se poate dovedi un fapt.
In sens larg, prin proba se intelege actiunea de stabilire a existentei sau a inexistentei unui anumit fapt, mijlocul legal prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit ori rezultatul obtinut prin folosirea mijloacelor de proba.
Probele sunt clasificate, in functie de mai multe criterii:
dupa cum se administreaza in fata instantei sau in afara ei, probele pot fi judiciare si extrajudiciare.
dupa natura lor, probele se clasifica in probe materiale si personale. Probele materiale sunt lucruri concrete care dovedesc raportul dedus judecatii sau contribuie la dovedirea lui. Probele personale sunt fapte ale omului, care pot fi: pozitive (declaratii orale sau inscrisuri), negative sau de abtinere (ascunderea sau distrugerea unui inscris sau lipsa unui interogatoriu), de rationament (ca in cazul prezumtiilor legale si al celor simple).
dupa caracterul original sau derivat, probele sunt primare (imediate, nemijlocite) care implica un raport nemijlocit intre proba si fapt si probe secundare (mediate, mijlocite) care provin din a doua sau a treia sursa.
dupa modul in care judecatorul percepe faptele, probele se impart in probe constand in rezultatul perceperii personale a faptelor de catre judecator (cercetarea la fata locului) si probe constand in perceperea faptelor de catre alte persoane (dispozitia martorului)
dupa cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal, probele pot fi directe (cele care dovedesc prin ele insele raportul dedus judecatii) si indirecte (cele care dovedesc un fapt vecin ti conex, din a carui cunoastere se trage concluzia existentei raportului juridic litigios).
Prin conventii asupra probelor se inteleg acele acorduri de vointa prin care partile se abat, deroga, de la normele legale ale probatiunii judiciare, fie anterior unui proces, fie in cursul unui proces civil.
Desi nu exista o reglementare oficiala a acestei materii, exista totusi izolat o dispozitie legala in Codul civil, art.1191, al. 3, in acest sens.
SUBIECTUL probei este judecatorul, intrucat probele au menirea de a-l convinge pe judecator asupra existentei sau inexistentei raportului juridic dedus justitiei. Astfel, o influenta deosebita are retorica avocatilor cat si experienta judecatorului ca om si ca profesionist.
OBIECT al probei sunt faptele juridice si actele juridice care au creat si modificat raportul juridic dedus juridic, ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia si au dat dreptul de a ccere constatarea nulitatii actului juridic, anularea, rezilierea acestuia, etc. faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice, pozitive ori negative. Obiectul probei il constituie deci elementul de dovada pentru a demonstra existenta unui drept subiectiv civil si a obligatiei corelative.
SARCINA probei revine celui care face o propunere (afirmatie) inaintea judecatii, deoarece trebuie sa o dovedeasca.
Deci, in procesul civil, sarcina probei este impartita intre reclamant (pentru a-si dovedi pretentiile) si parat (pentru a dovedi netemeinicia pretentiilor reclamantului), la care se adauga si rolul activ al instantei (care poate ordona probe din oficiu, chiar daca partile se impotrivesc).
D. REGULI COMUNE PRIVIND ADMISIBILITATEA, ADMINISTRAREA SI APRECIEREA PROBELOR
In cadrul procesului civil, instanta trebuie sa examineze admisibilitatea probelor, apoi sa le administreze pe cele incuviintate, si cu ocazia deliberarii, sa aprecieze probele administrate.
In privinta admisibilitatii probelor, exista anumite conditii care trebuie indeplinite si anume:
proba sa fie legala, adica sa nu fie oprita de legea materiala sau de cea procesuala (exemplu, art 612, alin. final C.pr.civ).
proba sa fie verosimila, adica sa tinda la dovedirea unor fapte reale, posibile, credibile, sa nu contrazica legile naturii.
proba sa fie utila (proba este inutila cand tinde la dovedirea unor fapte incontestabile).
proba sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu obiectul procesului.
proba sa fie concludenta, sa duca la rezolvarea cauzei respective. Este posibil ca o proba sa fie pertinenta, dar sa nu fie concludenta.
In legatura cu administrarea probelor trebuie examinate trei aspecte:
1. Propunerea probelor se face de catre reclamant prin cererea de chemare in judecata, iar de catre parat prin intampinare
Incuviintarea probelor. Asupra probelor impuse de parti instanta se pronunta printr-o incheiere motivata, atat in caz de admitere cat si in caz de respingere a acestora.
Administrarea probei se face in fata instantei de judecata, in ordinea statornicita de aceasta.
Aprecierea probelor consta in operatiunea mentala facuta de instanta pentru a determina puterea probanta si valoarea fiecarei probe in parte, precum si ale tuturor probelor impreuna.
Este de remarcat ca toate probele se apreciaza liber.
Asigurarea probelor se poate cere:
pe cale principala, deci inainte de a exista judecata asupra fondului sau,
pe cale incidentala, in timpul judecatii, daca nu s-a ajuns la momentul administrarii probelor.
2. PROBA PRIN INSCRISURI
Prin inscris se intelege orice declaratie despre un act sau fapt juridic, facuta prin scrieri de mana sau dactilografiere, litografiere sau imprimare, pe hartie sau orice material (panza, lemn, metal, etc.).
Inscrisurile reprezinta unul din cele mai importante mijloace de proba, usor de pastrat, usor de administrat in fata instantei si greu alterabil prin trecerea timpului, iar uneori constituie chiar conditia de valabilitate a actului juridic ce urmeaza a fi probat.
Ca mijloc de probatiune judiciara, inscrisurile se clasifica in:
inscrisuri preconstituite, intocmite cu intentia de a fi folosite ca mijloc de proba in cazul ivirii unui eventual litigiu si,
inscrisuri nepreconstituite, acele inscrisuri care nu s-au intocmit in scopul de a fi folosite ca mijloc de proba intr-un litigiu, dar care in mod accidental si in lipsa de alte mijloace de proba, sunt totusi utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios.
Inscrisurile sub semnatura privata sunt inscrisuri intocmite de parti, fara interventia unui organ de stat si semnate de partile sau partea care le emana.
In principiu, singura conditie care se cere pentru valabilitatea inscrisului sub semnatura privata este semnatura partilor, care trebuie executata de mana partilor (manuscrisa), chiar daca inscrisul poate fi scris de mana (de una din parti, de ambele parti sau de un tert), dactilografiat, litografiat sau imprimat.
In unele cazuri, legea cere si unele conditii speciale:
testamentul olograf trebuie scris in intregime, datat si semnat de mana testatorului, (art. 859 C.civ.).
formalitatea multiplului exemplar, ceruta in cazul inscrisurilor care constata conventii sinalagmatice pentru ca, fiecare din partile conventiei sa o poata dovedi in caz de eventual litigiu, (art. 1179 C.civ.).
mentiunea bun si aprobat; ceruta in cazul inscrisului sub semnatura privata care constata conventii din care se nasc obligatii ale uneia din parti fata de alta, (art. 1180 C.civ.).
In afara de inscrisurile autentice si inscrisurile sub semnatura privata, Codul civil se refera si la:
registrele comerciantilor (art. 1183-1184),
registrele, caietele sau hartiile casnice (art. 1185),
mentiunea creditorului pe titlul de creanta (art. 1186),
facturi acceptate,
corespondenta ,
telegrame si
registrele partilor
Partile vor anexa la cererea de chemare in judecata si la intampinare copii certificate de pe inscrisurile folosite ca mijloace de proba, sau daca nu au procedat astfel, le vor depune la prima zi de infatisare.
Administrarea probei prin inscrisuri este reglementata de art. 172-185 Cod procesual civil.
3.PROBA PRIN DECLARATIILE MARTORILOR
Marturia este o relatare orala facuta de o persoana, in fata instantei de judecata, cu privire la acte sau fapte litigioase savarsite in trecut si despre care are cunostinta personal.
Martorii sunt persoane straine de procesul civil, care relateaza in fata instantei de judecata despre actele sau faptele privitoare la pricina care se judeca, ce pot servi la judecarea ei.
Regula generala in materie de administrare a probei cu martori este ca faptele juridice pot fi dovedite neingradit cu martori.
Problema admisibilitatii probei cu martori este reglementata in art. 1191-1198 Cod civil. Prin art. 1191 se instituie doua interdictii in legatura cu dovada prin martori a actelor juridice:
interdictia de a dovedi cu martori actele juridice a caror valoare depaseste 250 lei, pecum si,
interdictia de a dovedi cu martori impotriva si peste masura unui inscris.
In materie comerciala, restrictiile prevazute de art. 1191 al. 1 si 2 nu se aplica.
Aceste reguli nu au caracter imperativ.
Proba cu martori devine admisibila in cazurile expres prevazute de lege, analizate ca exceptii de la regulile prevazute de art. 1191 Cod civil:
inceputul de dovada scrisa,
imposibilitatea preconstruirii probei scrise,
imposibilitatea conservarii probei scrise.
Martori pot fi numai persoanele fizice care au cunostinta despre faptele ce formeaza obiectul judecatii, fara conditie de varsta, dar, la aprecierea depozitiei minorului de sub 14 ani ca si la persoanele vremelnic lipsite de discernamant, instanta va tine seama de situatia speciala a martorului.
Exceptie de la aceasta regula fac:
rudele si afinii pana la gradul trei inclusiv;
sotul sau fostul sot;
interzisii judecatoresti;
cei condamnati pentru marturie mincinoasa.
Dupa incuviintarea probei, instanta dispune citarea martorilor, ei urmand a fi ascultati in instanta sau la locuinta lor, atunci cand sunt impiedicati sa vina in instanta.
Fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei neascultati neputand fi de fata.
Ascultarea martorilor va fi realizata de catre instanta cu respectarea stricta a prevederilor codului de procedura, care reglementeaza aceasta materie.
In aprecierea probei cu martori exista anumite practici judecatoresti avand de rezolvat succesiv doua probleme:
- daca martorul este sincer, iar apoi,
- presupunand ca martorul este de buna credinta, daca declaratia lui corespunde realitatii.
MARTURISIREA
A. NOTIUNEA, NATURA JURIDICA SI CARACTERELE MARTURISIRII
Marturisirea este recunoasterea de catre o parte, a unui fapt pe care partea potrivnica din procesul civil isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca consecinte juridice impotriva autorului ei.
Natura juridica a marturisirii este mixta, fiind un act juridic din punct de vedere al dreptului civil si un mijloc de proba din punct de vedere al dreptului procesual civil.
Marturisirea prezinta urmatoarele caractere:
este un act unilateral de vointa,
constituie un mijloc de proba,
este un act personal,
este un act expres.
Din prevederile art. 1204-1206 din Codul civil rezulta ca marturisirea poate fi judiciara si extrajudiciara. (art. 1204, 1205 C. civ.).
Marturisirea extrajudiciara poate fi scrisa sau verbala si este facuta in afara judecatii procesului in care se foloseste aceasta proba.
Marturisirea judiciara se obtine in cursul judecatii inaintea judecatorului, prin intermediul interogatoriului, dar ea poate fi si spontana, inscriindu-se in incheierea de sedinta.
Dupa modul de exprimare, marturisirea poate fi:
marturisire expresa, sau,
marturisire tacita.
Dupa structura, in doctrina se disting trei feluri de marturisiri:
marturisirea simpla sau fara rezerve (ex. Recunosti ca ai primit 200.000 lei cu titlu de imprumut? Da, recunosc.)
marturisirea calificata (ex. La intrebarea de mai sus se raspunde: Da, am primit dar nu ca imprumut, ci ca pret al unei carti pe care i-am vandut-o)
marturisirea complexa (ex. la aceeasi intrebare, se raspunde: da, am primit, dar i-am restituit), prin care, se recunoaste de catre parat a faptului pretins de reclamant, dar si a un alt fapt, ulterior, care anihileaza pe primul.
In principiu, marturisirea este admisibila in toate materiile. Insa art. 612 alin. final, C.pr. civ., interzice folosirea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divort, iar art. 31 alin. 2 C. pr. Civ. nu permite utilizarea interogatoriului ca mijloc de dovada a motivelor de recuzare.
De asemenea, marturisirea nu este admisibila nici atunci cand:
prin admiterea ei s-ar eluda dispozitii imperative ale legii,
ori s-ar putera ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate renunta, sau care nu poate face obiectul unei tranzactii,
si nici cand legea cere ca unele fapte judiciare sa fie dovedite prin anumite mijloace de proba, prevazute in mod expres.
Conform Codului civil art. 1206 al. 2," marturisirea nu poate fi luata decat in intregime impotriva celui care a marturisit..", consacrandu-se astfel regula indivizibilitatii marturisirii judiciare.
Dupa ce marturisirea judiciara a fost transformata dintr-o proba legala intr-o proba obisnuita lasata la apreciertea instantei prin Decr. nr. 205/1950, s-a pus problema daca regula indivizibilitatii marturisirii judiciare isi mai gaseste aplicare. In aceasta materie exista doua teorii:
Intr-o teorie s-a sustinut ca regula indivizibilizatii marturisirii se mentine in continuare, potrivit art. 1206 C.civ.,
In cealalta teorie, dominanta, se considera ca regula indivizibilitatii marturisirii, trebuie subordonata celor doua principii ale procesului cicil: principiul adevarului si principiul rolului activ al judecatorului, in desfasurarea procesului civil, prevazut de art. 129, 130, C.pr. civ. Ca urmare, dupa cum se coroboreaza cu alte probe din acelasi proces civil, judecatorul poate diviza marturisirea calificata ori complexa, luand numai o parte a ei, care poate fi, in favoarea, ori impotriva autorului ei.
Codul procesual civil trateaza modalitatea de obtinere a marturisirii judiciare provocate, la cererea partii potrivnice sau din initiativa instantei, prin procedura numita interogatoriu.
Potrivit art. 218 Cod civil, interogatorul se va incuviinta numai cand este vorba de chestiuni de fapt si cu respectarea urmatoarelor cerinte:
faptele sa fie personale ale partii chemate in instanta,
faptele sa fie in legatura cu pricina, putand duce la rezolvarea ei (deci faptele pertinente si concludente)
F. PUTEREA DOVEDITOARE. EFECTE.
Din punct de vedere al efectelor, se pot distinge trei situatii:
cand partea chemata la interogator tagaduieste faptele aratate de partea adversa, aceasta din urma trebuie sa-si dovedeasca sustinerile cu alte mijloace de proba, atitudinea de nerecunoastere neavand nici un efect probatoriu;
cand partea chemata la interogator refuza nejustificat sa se prezinte in fata instantei sau, desi se prezinta, refuza fara motive temeinice sa raspunda la interogatoriu, instanta poate socoti aceste imprejurari ca o marturisire deplina sau doar ca un inceput de dovada in folosul partii potrivnice;
cand partea chemata la interogatoriu se prezinta si recunoaste sustinerile adversarului, ne aflam in prezenta unei marturisiri simple, calificata sau complexa.
PREZUMTIILE
A. NOTIUNE. CLASIFICARE.
Prezumtiile sunt consecintele pe care magistratul sau legea le trag dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut (art. 1199 C. civ.).
Prezumtiile sunt probe indirecte, reprezentand concluziile trase de lege sau judecata, de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raportului juridic dintre parti, este necesar sa se apeleze la inductia sau deductia realitatilor imprejurarilor cazului, pe calea rationamentelor de la cunoscut la necunoscut.
In esenta, prezumtia este o presupunere facuta de legiuitor sau de catre judecator, in cursul judecarii procesului civil.
Din art. 1199 Cod civil rezulta ca prezumtiile pot fi:
legale - "determinate special prin lege"- si
simple - "care nu sunt stabilite de lege", ci "lasate la luminile si intelepciunea magistratului".
Legea determina expres, limitativ prezumtiile legale.
In art. 1200 Cod civil sunt date ca exemplu patru cazuri:
declararea ca nule a unor acte pe motiv ca sunt facute in frauda legii,
dobandirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui debitor, atunci cand acestea rezulta din anumite imprejurari determinate,
liberatiunea rezultata din anumite imprejurari de fapt,
puterea de luuru judecat, care prezuma ca hotararea judecatoreasca ramasa irevocabila corespunde adevarului.
Art. 1202 al. 1 Cod civil precizeaza ca nici o dovada nu este primita impotriva prezumtiilor legale, cand legea, in temeiul unei astfel de prezumtii, anuleaza un act oarecare, ori nu da drept a se reclama in judecata, cu exceptia cazurilor in care legea permite dovada contrara si afara de ceea ce se va zice in privinta marturisirii ce ar face o parte in judecata.
De aici rezulta ca prezumtiile legale sunt de doua feluri:
absolute, iuris et de iure, impotriva carora nu este permisa dovada contrara, si
relative, iuris tantum, impotriva carora se poate face dovada contrara; majoritatea prezumtiilor legale este formata din prezumtii relative.
Exista si o categorie intermediara sau mixta de prezumtii legale, prezentata uneori ca o subdiviziune a prezumtiilor legale relative, care pot fi combatute, dar numai de anumite persoane sau numai prin anumite mijloace de proba.
Concluziile logice pe care judecatorul le poate trage de la un fapt cunoscut la unul necunoscut si care nu sunt determinate prin lege se numesc prezumtii simple.
Prezumtiile simple pot fi:
deductive - cand se desprinde o concluzie practica dintr-una generala - si,
inductive - daca se desprinde o concluzie generala din mai multe concluzii practice.
Prezumtiile simple se pot baza pe anumite mijloace de proba directe sau pe anumite imprejurari ce permit judecatorului sa traga concluzia existentei sau inexistentei faptului care trebuie probat.
Pentru admisibilitatea prezumtiilor simple se cer doua conditii:
prezumtia sa aiba o greutate si "puterea de a naste probabilitatea", si,
sa fie admisibila proba cu martori, "afara numai daca un act nu este atacat ca s-a facut prin frauda, dol sau violenta".
INCHEIERE
In prezent, reglementarea materiei se gaseste in Codul civil, in Codul de procedura civila si in Codul comercial (art. 46-57).
In Codul civil se reglementeaza admisibilitatea si forta probanta pentru mijloace de dovada: inscrisuri, marturia, marturisirea si prezumtiile (art. 1169-1206), precum si sarcina probei.
Codul de procedura reglementeaza inca trei mijloace de dovada - expertiza, probele materiale si cercetarea la fata locului - si administrarea probelor (art. 167-225 si 235-241).
Probele sunt deosebit de importante pentru protectia si ocrotirea drepturilor subiective civile.
Odata declansat un proces civil, probele au o importanta primordiala.
Sintetic, importanta probei este exprimata de maxima: idem est non esse et non probari (un drept nedovedit este ca si inexistent).
