Istoria
dreptului romanesc
Istoria dreptului romanesc studiaza evolutia dreptului pe teritoriul tarii noastre.
Cum dreptul este in corelatie cu statul, a fost necesar sa analizam si anumite probleme importante din existenta statului.
Facand parte din categoria stiintelor despre societate, istoria dreptului romanesc prezinta interdependente cu stiintele istorice: istoria Romaniei, arheologia, paleografia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica, genealogia, etc. Istoria dreptului romanesc se foloseste de datele furnizate de alte stiinte care sunt considerate auxiliare din perspectiva disciplinei: geografia pentru ca mediul geografic este un factor important in dezvoltarea societatii; filologia intrucat etimologia si evolutia cuvintelor in timp ajuta la intelegerea transformarii conceptelor; etnografia deoarece se ocupa cu studiul vietii populatiilor.
Studiul istoriei dreptului romanesc este important din mai multe puncte de vedere. Mai intai pentru ca se pune problema etnogenezei si a parcursului istoric al poporului roman, iar dreptul, ca fenomen de suprastructura, se impleteste organic cu viata social-economica si politica. Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei dreptului romanesc este acela ca alaturi de dreptul roman constituie alfabetul stiintei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc familiarizarea cu terminologia juridica, realizand semnificatia aparte a unor concepte care au semnificatii diferite fata de vorbirea curenta. In al treilea rand, fara a cunoaste evolutia istorica a institutiilor de drept, nu se pot intelege in toata plenitudinea lor. In fine, aceasta disciplina releva in buna masura specificul national al dreptului romanesc.
Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de controverse. Aceasta cu atat mai mult cu cat in stiintele istorice exista discutii in ceea priveste calificarea si clasificarea timpului istoric. Utilitatea periodizarii nu este numai didactica.
Limitele ,,timpurilor” juridice se intrepatrund pana la epoca lui Cuza si conditioneaza etapele posterioare.
In opinia noastra putem vorbi de urmatoarele perioade:
Antica (preromaneasca)
o Dreptul dac
o Dualismul juridic din Dacia, provincie romana
Dreptul feudal
o Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)
o Legiuirile scrise
Pravilele bisericesti
Pravilele domnesti (secolulXVII)
Inceputul reformarii dreptului (secolulXVIII–XX)
Dreptul modern (de la Cuza Voda la 1923)
Dreptul contemporan
o capitalist (1923–1948)
o comunist (1948–1989)
o revenirea la dreptul democratic (1989–)
Titlul i
d r e p t u l a n t i c
Capitolul I
Lipsa surselor de informare asupra societatii dace nu este absoluta; cu toate ca sunt ,,destul de vagi si confuze” permit totusi conturarea unei imagini.
Desi din secolul IV i. Hr. societatea daca a fost organizata in uniuni de triburi, nu se poate sustine ca acestea reprezentau deja o organizare politica statala. Pana in jurul anilor 82–70 i. Hr. nu putem vorbi de existenta unui stat dac pentru ca au fost multe discontinuitati. Pe temelia unitatii de neam, cultura, civilizatie spirituala[2] si economica, Burebista a intemeiat statul dac centralizat si independent care i-a supravietuit in limite teritoriale restranse. Acest stat a conservat multe elemente din organizarea nucleelor prestatale existente, pe care de altfel nu le-a desfiintat, ci doar le-a limitat atributiile in favoarea puterii centrale a regelui.
Succesiunea regilor daci se intrerupe dupa Decebal (†106), in urma cuceririi romane. Dacii liberi, adica cei ramasi in afara stapanirii romane, nu au reusit sa reconstituie statul dac centralizat.
Puterea suprema in stat era detinuta de rege. Institutia regalitatii a tins sa devina ereditara . Principiul ereditatii nu era absolut intrucat puteau veni la succesiunea tronului fratii regelui si marele preot.
Regele era conducatorul militar si judecatorul suprem, dar putea fi si mare preot; disocierea puterii regale de cea religioasa nu era un principiu obligatoriu, ba dimpotriva, ele puteau fi reunite unicefal.
In cadrul statului dac, autoritatea religioasa avea un rol deosebit de important intrucat in spiritualitatea dacica se considera ca atat puterea regelui, cat si legile sunt de origine divina.
In exercitarea atributiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus vointei sale.
Din putinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul ca teritoriul statului era impartit in unitati administrativ-teritoriale, dar si faptul ca au existat doua categorii de dregatori locali: cei care exercitau atributii din ordin administrativ, iar altii care detineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului.
Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, deci dacii trebuiau sa aiba reguli juridice. Ramane deschisa problema legilor scrise, atestate de unele surse literare care afirma ca regele Burebista pentru consolidarea statului a elaborat legi cu un pronuntat caracter religios.
Se pare ca datorita modului lor de organizare in obsti satesti (de vecinatate), proprietatea a fost comuna asupra pamantului agricol, apelor si pasunilor. S-a opinat de asemenea ca pe langa pamanturile nehotarnicite ar fi putut exista si terenuri hotarnicite, care ar fi servit altor scopuri decat agriculturii.
In ce priveste casa, ograda, uneltele de munca, cirezile si turmele de animale, acestea au fost private.
Societatea geto-daca nu s-a abatut de la structura tipica anti-chitatii, diferentiind persoanele in categorii sociale.
Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor si a preotilor. Oamenii de rand (comati sau capilati) aveau capacitate juridica restransa se pare numai in ceea ce priveste dreptul public: accesul lor la demnitatile de rege si preot nu era posibil. De notat ca ei nu erau o categorie dispretuita.
A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestati in numar mic. Caracterul patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel clasic. Asadar, ei erau folositi de regula la activitatile domestice; iar robul era asimilat unui membru inferior al familiei.
Informatiile sunt contradictorii: dupa unii antici familia la geti era poligama. In schimb Horatiu si Ovidiu, buni cunoscatori ai societatii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o eventuala poligamie. Mai mult, Columna lui Traian prezentand scene din viata geto-dacilor infatiseaza fiecare barbat dac insotit de o singura femeie.
Nu putem concluziona ca a existat o evolutie a institutiei casatoriei de la poligamie la monogamie sau ca s-au cunoscut ambele forme (cetatenii instariti practicand poligamia, iar cei de rand monogamia). Poligamia a constituit o forma a casatoriei la diferite popoare; este important ca in chiar culmea civilizatiei, familia daca a fost monogama, situatie conforma cu echilibrul bio-psihic al fiintei umane.
Cumpararea sotiei constituie o caracteristica si ea intalnita la alte popoare, acolo unde sotia contribuia prin munca proprie la veniturile familiei. Acest obicei s-a pastrat pana in zilele noastre la „targul de fete” de pe Muntele Gaina.
Sotia se afla sub autoritatea si puterea barbatului, putand fi pedepsita chiar cu moartea de catre barbat pentru infidelitate.
Familia era patriliniara (descendenta copiilor se stabilea in primul rand dupa tata) si patrilocala (sotia se muta in casa sotului).
Capitolul II
Desi teritoriul Daciei nu a ajuns in intregime sub stapanirea romana, influentele civilizatiei romane, s-au manifestat si dincolo de provincia imperiala.
Doi imparati au reorganizat succesiv Dacia romana: Hadrian (117–138) in urma unei rascoale imparte teritoriul in trei provincii (Inferior, Superior si Porolissensis), iar Marcus Aurelius (161–180) pastreaza Dacia Porolisensis, dar creeaza Dacia Apulensis si Dacia Malvensis.
Localitatile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile erau centre urbane puternic romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locuitorii lor nu plateau impozit. Municipiile aveau o conditie inferioara coloniilor, locuitorii lor bucurandu-se de un statut juridic intermediar intre cetatenii romani si peregrini, dar diferenta dintre acestia incepe sa se estompeze cu timpul. Cu o singura exceptie , orasele din provincia Dacia au fost vechi asezari ale autohtonilor.
Organizarea si conducerea oraselor era asemanatoare cu celelalte orase din imperiu. Conducerea oraselor era autohtona si se exercita de cetatenii romani printr-un conciliu (asemanator senatului roman), cu atributii de coordonare a activitatii administrativ-fiscale.
Magistratii superiori erau alesi timp de un an si aveau atributii executive si judiciare.
Cea mai mare parte a populatiei din Dacia traia la sate, organizate fie dupa sistemul roman in pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) si vicus (celelalte sate), fie in forma lor traditionala a obstilor satesti.
Cu toate ca organizarea Daciei s-a facut sub forma tipica de provincie romana, totusi dreptul roman s-a aplicat in mod diferentiat, concomitent cu dreptul autohton si cu ius gentium.
Dreptul roman s-a aplicat in raporturile dintre cetatenii romani, insa s-au elabo-rat si norme juridice noi (edictele guvernatorilor) tinand seama de constitutiile imperiale si de mandatele imperiale in care se precizau instructiuni pentru guvernatorii provinciali.
In raporturile dintre bastinasi s-a aplicat dreptul autohton. Insa dreptul roman a avut o inraurire covarsitoare asupra dreptului autohton, dar si dreptul roman „s-a adaptat” la cerintele vietii autohtonilor, transformandu-se, vulgarizandu-se.
In raporturile dintre cetatenii romani si celelalte categorii de locuitori ai Daciei romane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).
Cetatenii romani aveau urmatoarele drepturi: de a dobandi si transmite proprietatea, ius conubii (de a se casatori dupa legea romana); ius comercii (de a deveni creditor si debitor); de a intenta actiuni in justitie, ius sufragii (de vot); ius honorum (de a fi ales); ius militæ (de a sluji la oaste etc.).
Latinii erau situati pe o pozitie intermediara intre cetatenii romani si peregrini. Ideea unei cetatenii inferioare a continuat insa sa existe pentru coloniile infiintate de romani in teritoriile cucerite.
Peregrinii. Initial notiunea de peregrin se confunda cu cea de strain. Peregrinii obisnuiti erau invinsii ale caror cetati au continuat sa existe din punct de vedere politic. Peregrini formau masa cea mai numeroasa a locuitorilor imperiului; ei au primit cetatenia romana prin Edictul din 212 al imparatului Caracala, cu exceptia peregrinilor deditici. Peregrinii deditici constituiau acea categorie de peregrini ale caror cetati au fost desfiintate ca urmare a rezistentei inversunate pe care au opus-o cuceritorilor.
Sclavii. Dupa cucerirea romana, sclavii au devenit proprietatea imparatului, dar cu timpul au trecut in proprietatea persoanelor juridice (orase, colegii, temple), dar si in proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice personalitate juridica, neputand fi subiect de drepturi si obligatii juridice, stapanul sau putand sa il vanda, sa il pedepseasca si chiar sa il omoare. Fiind considerat un lucru, legatura sa cu o sclava era considerata o doar simpla stare de fapt.
Colonii. Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.
Peregrinii deditici nu puteau dobandi nimic prin testament si nici nu puteau face testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentara). Dar soldatii romani, care intotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau sa-si instituie ca mostenitori persoane peregrine sau latine.
In perioada imperiului magistratii alesi in adunarile populare au fost inlocuiti de functionari administrativi numiti de imparat. In fruntea piramidei administrative si judecatoresti se afla imparatul, ca sef al statului si judecator suprem, urmand prefectii pretorului si apoi guvernatorii sau sefii de provincie. Judecata are un caracter public, este etatizata, solutionarea cauzei realizandu-se de catre organele statului. Guvernatorul putea sa aplice si pedeapsa capitala (ius gladii). In litigiile dintre un cetatean roman si un peregrin, acesta din urma era socotit pe durata procesului ca si cand ar fi fost cetatean roman.
In epoca clasica, familia romana se axa in jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odata cu diminuarea puterii lui pater familias, in locul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de sange (cognatio) atat pe linie masculina, cat si pe linie feminina. Inca din anul 118 se recunoaste dreptul de mostenire intre mama si copil. Cat priveste casatoria, daca la inceput a fost cunoscuta doar casatoria sine manu, mai tarziu, dupa razboaiele punice, s-a impus si casatoria cum manu (fara putere parinteasca), sotia pastrandu-si legaturile de rudenie cu vechea familie, singura conditie a incheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinta de a se casatori) si honor matrimonii (convietuirea matrimoniala). Legea Micia prevedea ca daca o cetateana romana se casatorea cu un peregrin, casatoria nu era valabila si copilul dobandea situatia precara a tatalui.
Intreaga Dacie cucerita a devenit proprietatea deplina a imparatului (dominium), transformata in ager publicus, ca toate provinciile ocupate in acelasi mod (a avut loc o confiscare efectiva a teritoriilor ocupate). In aceasta situatie cetatenii romani nu puteau dobandi o proprietate imobiliara deplina, ci numai o posesiune si uzufruct. Acestei situatii i s-a adus un corectiv: printr-o fictiune juridica la cinci mari orase s-a acordat calitatea de „sol roman”, astfel cetatenii romani au putut dobandi si un drept de proprietate imobiliara deplina, de tip roman. Dreptul de proprietate imobiliara li s-a recunoscut si peregrinilor din Dacia-romana, insa numai acelora care dobandeau ius comercii.
Obligatia este definita ca un raport juridic in care o parte numita creditor poate sa ceara altei persoane numita debitor sa dea, sa faca, sau sa nu faca ceva, sub sanctiunea constrangerii statale.
Capitolul III
Romanizarea rapida si intensiva a Daciei, fenomen ireversibil, a continuat in perioada migratiilor cand datorita riscurilor la care a fost supusa populatia daco-romana de la orase, mai puternic romanizata, s-a deplasat spre tinuturile rurale influentand definitiv inclusiv asupra dacii liberi.
Scurta viata pe care Dacia a dus-o sub stapanirea Romei a fost romana sub toate aspectele, asa incat ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces istoric complex nu numai economic-social, ci si lingvistic, etnic si cultural, mai adanc aici decat in Galia ori in Bretania (Al. Husar). Acea romanitas lingvistica si etnica include mentalitatea romana civilizata si cultura romana; argumente de ordin logic, precum si dovezi arheologice, monetare, lingvistice si etnografice conduc la concluzia ca de fapt retragerea romana din Dacia sub Aurelian (271–272) a constat doar din plecarea legiunilor, a aparatului functionaresc si eventual a populatiei instarite. Marea multime, micii mestesugarii, negustorii, plugarii si pastorii au ramas pe loc continuandu-si existenta pe teritoriul vechii Dacii. Se impune insa precizarea ca Dobrogea a continuat sa faca parte din Imperiul roman pana in secolul VII, mai precis pana in anul 602, orasele pontice Histria, Tomis, Callatis pastrandu-si institutiile lor traditionale. In timpul lui Diocletian (294–305), care a revitalizat imperiul, a devenit provincie aparte sub numele de Scythia.
Dreptul care a guvernat raporturile intre cei ramasi nu putea fi decat unul roman vulgar impregnat de cutumele locale tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca in perioada stapanirii romane.
Dupa edictul de toleranta din 313, crestinismul s-a raspandit repede in tot Imperiul roman, mai ales la orase, unde comunicatiile si schimbul de idei intre oameni s-au realizat cu mare usurinta. Enclave de pagani au mai ramas la sate. Paganus (provine de la pagus – sat) desemneaza locuitorii localitatilor rurale care au ramas pagani, adica practicanti ai cultului zeilor. Pe teritoriul nostru crestinismul a patruns inca din secolul I prin apostolul Andrei in Dobrogea si a ucenicilor apostolului Pavel in nordul Dunarii. Crestinarea in masa a plugarilor, pastorilor, mestesugarilor, de asemenea s-a realizat in secolulIV si inceputul secolului V, prin intermediul misionarilor veniti in Dacia din dreapta Dunarii si din Scythia Minor unde existau orase bine crestinate si care aveau deja episcopii.
Procesele de formare si crestinare a romanilor au fost complexe, indelungate, desfasurandu-se paralel si sustinandu-se reciproc, poporul roman fiind singurul popor nascut crestin, ceea ce se va reflecta si in sistemul juridic.
In masura in care cultura romanilor „s-a ivit prin conjunctia vitalismului dacic cu nevoia romana de claritate, o conjunctie a etosului si a logosului”, unul dintre lianturi a fost crestinismul, baza a spiritualitatii romanesti. Dreptul cutumiar romanesc a fost asadar construit pe preceptele crestine.
Dintre influentele crestinismului asupra dreptului cutumiar amintim:
Inexistenta oricarei urme de poligamie in cadrul familiei daco-romane si romanesti, incheierea casatoriei potrivit canoanelor bisericesti, sunt dovezi certe ale elementului crestin in instituirea mariajului si a familiei.
Spiritul de solidaritate la nivelul obstii si pastrarea indelungata a primatului dreptului de proprietate devalmasa sunt legate de preceptele crestine, chiar daca proprietatea devalmasa a existat si anterior crestinismului.
Procedura de judecata, sistemul probator in mod deosebit, pedepsele sunt puternic influentate de credinta crestina.
Legitimitatea ca si exercitarea prerogativelor domnitorului se reclamau de la divinitate.
Intre Biserica si statele romanesti a existat o legatura simbiotica materializata prin sprijin reciproc.
Dupa stramutarea administratiei si armatei romane in sudul Dunarii, bastinasii au revenit la vechile lor forme de organizare – obstea vicinala, teritoriala sau sateasca. Obstile satesti s-au constituit pe vaile raurilor si in depresiunile naturale. Locuitorii lor, tarani in totalitatea lor, traiau o viata patriarhala. Stratificarea sociala incepuse sa apara si era consfintita prin legi nescrise sau cutume.
Vitalizarea fenomenului de autoritate, cu categoriile sale de relatii pe care le implica conduce la desprinderea de membrii obstii a unei persoane sau unui grup minoritar care va carmui. Asa s-a intamplat si in acea perioada, cand obstile satesti si confederatiile au fost conduse de capetenii cu competente militare si administrative. Sunt premisele sociale care vor conduce la aparitia unor formatiuni sociale mai puternice (cnezate, voievodate) din care se vor naste viitoarele state feudale; procesul istoric firesc a fost fragmentat de migratia popoarelor.
Popoarele migratoare in momentul patrunderii lor erau in faza de organizare gentilica sau tribala, inferioara formei de organizare a autohtonilor. Ocupatia lor de baza era jaful, iar populatiile invinse erau supuse la plata tributului (dijma, adica o parte din produsele campului si vite). Dupa retragerea aureliana, teritoriul Daciei va cunoaste migratiile vizigotilor, hunilor, ostrogotilor, gepizi, avarilor, slavilor, bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor si tatarilor. Dintre toate popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare inraurire asupra daco-romanilor
Organizata in obsti teritoriale vicinale sau satesti, populatia autohtona romanizata, aflata in plin proces de formare al poporului si al limbii romane, si-a fundamentat existenta sociala pe un sistem normativ elementar. La baza lui, in lipsa unei autoritati statale care sa edicteze norme juridice si sa asigure aplicarea lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice si din nor-mele dreptului roman vulgar. In privinta genezei suprastructurii juridice a comunitatilor vicinale romanesti s-au purtat controverse in literatura de specialitate cu privire la aceasta problema.
S-a sustinut ca dreptul trac sta la baza dreptului nostru consuetudinar; argumente: proprietatea devalmasa, dreptul de protimisis, testamentul, mostenirea, raspunderea colectiva, cojuratorii, raptul in vederea casatoriei.
Originea exclusiv romana a dreptului cutumiar romanesc a fost argumentata prin nimicirea totala a geto-dacilor de catre romani, deci singura realitate juridica ce a ramas a fost cea romana. Doar „reminiscenta slabita” a vechilor legi romane a reusit sa se pastreze in constiinta politico-juridica a poporului roman, care a fost „altoita” de influentele juridice din dreptul bizantin si slav.
Cuvinte precum: judecator, judet, domnie, femeie, fiu, fiica, frate, sora, nepot, cumnat, de o mare relevanta juridica, atribuie vechiului nostru drept un caracter roman.
La originea dreptului nostru cutumiar stau cutumele geto-dacilor care au fost inraurite de legile romane, afirmand ca „legile romane au inceput sa se strice si sa se schimbe de catre daci”.
Conducerea comunitatilor vicinale era asigurata de cneaz – ales initial, ulterior functia devine ereditara – ajutat de un consiliu restrans: „oamenii buni si batrani ai satului” si in anumite situatii de adunarea intregii obsti, „gramada satului”.
Problema cnezilor a fost discutata in literatura istorico-juridica. S-au impus doua concluzii: institutia cneazului a fost o institutie „fundamentala a noastra” sau „general romaneasca”, desi a fost cunoscuta si la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de fruntasi si judecatori ai satelor romanesti.
Juzii erau magistrati alesi de comunitatea obstii pentru a indeplini atat functii militare, cat si judecatoresti. Cuvantul provine din latinescul judex.
Voievodul stapanea un tinut mai mare in care puteau intra mai multe cnezate. El conducea oamenii la razboi, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce in limba slava inseamna conducator de oaste.
putea fi de sange, prin alianta si spirituala (care cuprinde inrudirea rezultata din participarea la Tainele Bisericii – nasia de cununie si cea de botez – si rudenia cvasipagana a fratiilor – fratia de cruce, fratia de lapte etc.).
se prezenta ca o familie lastar, in sistem patriliniar si patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinala si exogamie patronimica.
Aceste trasaturi ale familiei deosebesc familia romaneasca de cea germanica, slava, bulgara, pecinega sau cumana, ceea ce anuleaza sustinerile ca poporul roman s-ar fi format in sudul Dunarii.
In privinta proprietatii se pastreaza de la geto-daci, spre deosebire de populatiile migratoare, caracterul devalmas.
se caracterizeaza in esenta prin blandete, pedeapsa cu moartea nu se aplica; echivalentul ei era izgonirea vinovatului din comunitate si care insemna moarte civila. Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau la hore); uneori hotul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).
In privinta judecatii, a organizarii judecatoresti, din documentele pe care le avem la dispozitie (un document sarbesc din 1198) putem trage urmatoarele concluzii:
a.) Juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o competenta de judecata generala.
b.) In cazul comiterii unor fapte grave, acestia judecau asistati de sfatul oamenilor buni si batrani.
c.) In cazurile deosebite, alaturi de capetenia obstii si oamenii buni si batrani, participa la judecata si gramada satului.
Sub al doilea aspect, formal, izvoarele dreptului in feudalism au fost doua: cutuma si legea.
Dreptul cutumiar romanesc este un drept popular, propriu unor comunitati satesti libere dar care nu a ramas niciodata fara perspective de noi dezvoltari (N. Iorga). Romanii au numit aceste forme cutumiare legi cu intelesul de norma nescrisa. C. Noica a deslusit sensul provenientei si semnificatiei cuvantului de lege: legea ca norma nescrisa provine din latinescul religio, a lega dinauntru prin credinta si constiinta ceea ce la romani era mos – obicei, pentru ca la romani lex insemna numai legea scrisa si care deriva din cuvantul legere, care ce inseamna a citi.
Ius Valahicum / valachorum (dreptul romanesc) este sistemul de reglementare cutumiara a vietii sociale care s-a mentinut mult dupa formarea statelor tipic feudale romanesti.
In cele mai vechi documente romanesti latinesti, indeosebi in Transilvania, el poarta denumirea de mos, modus, consuetudo, ius, ritus, lex; in documentele din perioada feudalismului dezvoltat se consemneaza vechimea aprecia- bila dreptului cutumiar.
In actele in slavona, limba oficiala a cancelariilor din Estul Europei, cutuma romaneasca este numita zakon sau obicei.
Unitar din punct de vedere geografic
Unitar din punct de vedere social
Este in principal un drept de caracter rural.
Complet si complex
Elastic si receptiv
Rezistenta si trainicia obiceiului pamantului
Titlul ii
d r e p t u l f e u d a l
Sectiunea I
Capitolul 1
Domnia este o institutie originala si autohtona, atribute ce deriva din procesul de formare al statelor feudale romanesti. Nu putem nega, desi am subliniat originalitatea si autohtonia sa, influentele bizantine asupra institutiei ca atare. Nascandu-se ca popor crestin, avand mitropolii inca din 1359 si respectiv 1401, fundamentarea divina a puterii politice de catre bizantini nu putea sa nu influenteze conceptia romaneasca asupra domniei: puterea era considerata ca fiind de sorginte divina.
In Tarile Romane domnia a fost absolutista. Domnul a fost singur stapanitor, lipsit de un organ de control, insa nu a fost despot (A. D. Xenopol), atributele fiindu-i relativizate prin sfatul domnesc, adunarea starilor si obiceiul pamantului.
Puterea domnului a fost personala, indivizibila si netransmisibila in plenitudinea sa.
Chiar si in situatia in care Tarile Romane au devenit vasale prin omagiile prestate suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit tari vasale de drept; pentru ca vasalitatea era nominala. Vasalitatea s-a purtat asupra persoanei domnului si nu a domniei in general.
Intemeietorii tarilor au creat dinastii (Basarabii si Musatinii), insa cu excluderea descendentei feminine.
Avand in vedere necesitatea conducerii tarilor de catre capabili, s-a amendat principiile ereditatii pure si simple si cel al primogeniturii prin impunerea principiului mixt electiv-ereditar.
Dar cum orice regula are si exceptiile ei, se mai cerea conditia ca pretendentul la tron „sa nu fie insemnat”, respectiv infirm, imprejurare care il facea nedemn de a ocupa o asemenea functie inalta. Dar si exceptia are exceptiile ei.
Principiul electiv-ereditar impamantenit a fost incalcat inca din secolul al XVI-lea cand a inceput sa aiba acces la tron orice mare boier (exemplu Movilestii si Cantacuzinii).
Potrivit dreptului obisnuielnic domnul era ales pe viata. Principiul a fost si el incalcat sub presiunea puterii otomane.
Principiul a fost abolit incepand cu anul 1711 in Moldova si cu anul 1716 in Tara Romaneasca, incepand epoca fanariotilor.
A existat in Tarile romane institutia asocierii la domnie. Asa de exemplu, Mircea cel Batran asociaza la domnie inainte de 1418 pe fiul sau Mihail, Alexandru cel Bun asociaza la domnie pe fiul sau Ilie, iar Stefan cel Mare pe fiul sau Bogdan. Asocierea la domnie a fiintat si intre frati (ex. fiii lui Alexandru cel Bun). Era de fapt o initiere in tainele si treburile domniei ale viitorului domn.
Daca domnul era minor, bolnav, in imposibilitate de a conduce tara, lipsea din scaun, in caz de fuga a domnului, de mazilire, se utiliza regenta, (cat timp domnul a fost ales de tara si popor locotenenta domneasca). Regenta si locotenenta domneasca desemneaza toate categoriile de loctiitori domnesti.
Din a doua jumatate a secolulal XVI-lea, regenta lasa locul locote-nentei domnesti, datorata in principal fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de catre turci.
Asemenea imparatilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, intruparea terestra a vointei lui Dumnezeu.
Actele normative pe care le emitea se numeau hrisoave, asezaminte si legaturi; domnul putea hotari si singur in ce priveste noile norme de drept, putea modifica si obiceiul pamantului sau a pravilelor deja existente.
Toate atributiile executive erau concentrate in mana domnului.
Puterea absoluta a domnului era diminuata in relatia cu Biserica.
Domnul era judecatorul suprem al Tarii. Judeca in ultima instanta, dar si putea prelua spre judecare orice cauza, fie de natura civila, fie de natura penala, ce se afla pe rolul dregatoriilor. Hotararile sale erau definitive, nefiind supuse cailor de atac. Singur domnul putea sa revina asupra hotararilor.
Functia judecatoreasca era exercitata de multe ori cu ostentatie, pentru ca de ea depindea pastrarea prestigiului domniei si a tronului. Erau situatii cand condamna chiar la moarte fara dovezi si procedura judiciara, dar erau si situatii cand gratia chiar fapte grave.
In Transilvania a existat o autonomie pronuntata. De altfel in intreg regatul maghiar numai Transilvania a ramas organizata ca voievodat. Transilvania nu a putut fi organizata ca un principat in cadrul regatului maghiar, necontopindu-se niciodata deplin cu regatul Ungariei.
Desi voievozii Transilvaniei erau dependenti de regele Ungariei, fiind numiti de acesta, in mod constant ei au militat pentru inlaturarea dominatiei maghiare.
Intr-adevar in a doua jumatate a secolulal XIII-lea si primul patrar al secolul al XIV-lea, Transilvania mai facea parte din regatul Ungariei doar formal, voievozii devenind adevarati conducatori ai tarii, deosebita de Ungaria. Accentuarea tendintei autonomiste a Transilvaniei fata de regatul Ungar se materializeaza mai intai prin consolidarea institutiei principale, voievodatul.
Se vor institui si in Transilvania, adevarate dinastii voievodale: Lackfi, Csaki, Kan.
In imprejurarile deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs (1526), regatul maghiar isi inceteaza existenta, astfel ca Transilvania se emancipeaza complet, transformandu-se in principat autonom sub suzeranitatea Portii otomane (1541). In acest fel Transilvania isi dezvolta si mai mult propriile institutii juridico-politice.
Dupa alungarea turcilor de sub zidurile Vienei (1683) si incheierea pacii de la Karlovitz, Curtea imperiala vieneza isi indreapta privirile spre Transilvania, atat pentru pozitia sa strategica cat si pentru bogatiile ei. Sunt trimisi iezuiti pentru a convinge pe ardeleni sa accepte protectia imparatului.
Reglementarea raporturilor dintre Transilvania si Curtea de la Viena este cuprinsa in Diploma leopoldina din 4 decembrie 1691, care devine o adevarata constitutie a Transilvaniei.
Capitolul II
Originea unitatilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale. Vechile obsti satesti, vicinale, organizate in cnezate si voievodate (tari) au stat atat la baza constituirii noilor state feudale romanesti, cat si la baza organizarii administrativ-teritoriale.
Judetul, din latinescul judicius, care inseamna in cea mai reusita traducere scaun de judecata, ca unitate administrativ-teritoriala a fost cunoscuta sub aceasta denumire la inceput doar in Tara Romaneasca.
Atat infiintarea cat si hotarnicirea acestora a fost prerogativa domnului. Si numirea capeteniei judetului era tot atributul domniei ca simbol al puterii absolute a domnului pe intreg teritoriul tarii.
In Moldova subdiviziunea administrativ teritoriala a Moldovei, echivalenta cu cea din Tara Romaneasca a fost tinutul. Denumirea capeteniei tinutului a variat insa. In tinuturile in care existau cetati importante, capetenia se numea parcalab, in cele de la marginea tarii (tinuturi de granita) se numeau starosti, iar pentru celelalte tinuturi capeteniile s-au numit ca si in Tara Romaneasca, adica sudet.
Tot ca o reminiscenta a vechilor forme de organizare prestatala, semnalam si in Moldova ca teritoriul sau a fost impartit in doua mari provincii: Tara de Sus si Tara de Jos.
Asemanarile firesti, pe deplin explicabile intre districtele romanesti ca institutii politico-administrative si cnezatele, voievodatele romanesti, ca institutii social-politice, pot conduce la ideea identitatii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de obsti cu districtele.
In Transilvania voievodala, cu prelungiri in perioada principatului autonom se cunosc numeroase districte romanesti, raspandite pe intreg cuprinsul Transilvaniei.
Originea scaunelor celor doua etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul secolului al XII-lea in Transilvania trebuie privita diferentiat, desi colonizarea lor s-a realizat in acelasi timp si in acelasi scop. Pe cand secuii, la asezarea lor in Transilvania mai traiau in forme de organizare gentilica (intre cea tribala si pe neamuri), sasii erau organizati in obsti cu o structura complexa (obsti simple si uniuni de obsti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol.
Nici sasii si nici secuii nu cunosteau insa la venirea lor in Transilvania, institutia politico-administrativa a scaunelor.
Potrivit traditiei consemnate in scris in vremea asezarii secuilor in Transilvania, au fost colonizati si sasii din Flandra si din Saxonia.
Diploma Andreana (Bula de aur) din 1224, reglementeaza raporturile economice, sociale, politice, militare, juridice si administrative dintre regalitate si sasi. Se forma astfel o comunitate a colonistilor cu o larga autonomie politico-administrativa.
Societatea secuiasca era organizata ca si alte popoare bulgaro-tur-cice. Erau sase neamuri si cate patru ramuri in fiecare neam. Condu-catorul militar al secuilor se numea capitan scaunal sau locotenent.
Pe langa indatoririle militare, el indeplinea si atributii administrative si judecatoresti, prezidand adunarile generale si scaunele de judecata. Al doilea dregator al scaunului era judele scaunal, ales de locuitorii din scaun. Alaturi de capitan exercita atributii judiciare.
Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea (castrum). Conducatorul cetatii, castelanul, era la inceput si conducatorul comitatului. Nu toate cetatile regale au devenit centre de comitate, nu s-au format comitate in jurul tuturor cetatilor regale. Comitatele erau asezate la inceput pe cursul inferior sau mijlociu al apelor.
Se impune precizarea ca acestea au fost organizate pe rand in masura cuceririi Ardealului de catre regalitatea maghiara, pe de o parte, iar pe de alta parte, configuratia acestora a fost mereu schimbata in functie de modul in care a reusit administratia maghiara sa se organizeze.
Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem, numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale.
Centrul politico-administrativ al tarilor romanesti a gravitat in jurul resedintei domnesti. Stabilirea ei s-a facut intotdeauna din ratiuni politice si administrative, niciodata la intamplare. Fara indoiala, prima ratiune a constituit-o apararea resedintei de primejdiile razbo-iului, dar la aceasta s-au adaugat si altele (dezvoltarea oraselor, asezarea ei pe cat posibil mai spre centrul tarii).
Pe langa resedinta domneasca statornica, au existat si altele secundare, de unde domnul administra tara.
Pentru Tara Romaneasca resedintele domnesti au fost la: Campulung, Curtea de Arges, Targoviste, Bucuresti.
In Moldova resedintele domnesti au fost la: Baia, Suceava, Iasi.
Multe orase mai apar in documente ca si curti domnesti (Roman, Neamt, Barlad).
In ce priveste Transilvania, resedinta voievodala sau princiara nu era stabila. Voievozii si principii conduceau de la curtile lor. Totusi Alba Iulia poate fi considerata principala resedinta a evului mediu. Au mai fost resedinte si in alte orase: Deva, Turda, Sibiu, Hateg, Bistrita, Oradea si chiar Lipova.
In Moldova ele au fost cunoscute sub numele de targuri, iar in Tara Romaneasca si Transilvania sub nume de orase.
Desi pozitia geografica a tarilor romanesti, pericolele reale la care au fost expuse, nenumaratele razboaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat conditii favorabile dezvoltarii oraselor, totusi existenta acestora inca inainte de formarea statelor independente nu poate fi contestata. In pofida greutatilor, necesitatile economice, schimbul intern si extern de marfa, tranzitarea acestora prin tarile noastre au impus dezvoltarea targurilor si a oraselor.
Iata ordinea vechimii lor medievale (dupa N. Iorga): Baia, Roman, Trotus, Bacau, Suceava, Focsani, Buzau, Rucar, Dragoslave, Campulung, Barlad, Hotin, Giurgiu.
Acelasi lucru se poate spune si despre vechiul pamant romanesc al Transilvaniei. Toate orasele isi datoreaza existenta unei imigratii orasenesti straine, caci nici ungurii n-au intemeiat ei insisi vreo obste oraseneasca. Cele mai multe orase au fost infiintate de sasii.
Administratia oraselor, in ambele tari romane, se realiza prin doua categorii de organe indiferent de natura acestora: unele alese de locuitori ai oraselor si alte organe impuse de domn sau de persoana caruia ii apartinea sau i se cedase orasul din partea domnitorului.
Organele eligibile erau judele si pargarul in Tara Romaneasca, iar in Moldova soltuzul si pargarul. Organul superior al acestora era adunarea generala a orasenilor care se intrunea cel putin o data pe an cand alegea organul de conducere.
In Transilvania statutul juridic al oraselor era precizat in diverse acte scrise numite carte. De obicei se bucurau de o relativa autono-mie in schimbul contingentelor de militari care se recrutau din respectivul oras si a impozitelor pe care le achitau regalitatii ori imparatului.
Nu exista in vocabularul arhaic nici un cuvant pentru formatiuni mai mari de convietuire sociala. El nu cunoaste din vremuri strabune decat satul si cetatea (N. Iorga).
In Moldova si Tara Romaneasca pamantul de mostenire, ramas de la strabuni se cheama mosie, caci mos inseamna atat bunic, cat si strabunic. De aceea taranii liberi care nu erau dependenti de nimeni in afara de administratia centrala se numeau mosneni.
Procesul de transformare a obstilor vicinale in unitatea administrativa a satului a fost indelungat si complex. Doua sunt elementele fundamentale care caracterizeaza transformarea obstilor in sate: teritorialitatea si statornicia.
2.4.1. Satele libere – asupra lor domnul isi exercita doar o autoritate publica deoarece conducerea administrativa apartinea obstii satului, adica „oamenilor buni si batrani”. Acest sfat al obstii avea loc in zilele de sarbatoare si cu respectarea unor ritualuri bine cristalizate.
Locuitorii lor se numeau razesi in Moldova si mosneni in Tara Romaneasca.
2.4.2. Satele aservite
Dupa cum tradeaza denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic decat cele libere. Satele aservite erau domnesti, boieresti si manastiresti.
2.4.2.1. Satele domnesti puteau fi si ele de doua feluri: unele care apartineau domnului ca persoana fizica, dobandite prin mostenire sau prin cumparare si fata de care domnul se comporta ca un stapan feudal; altele apartinand institutiei domniei.
2.4.2.2. Satele boieresti. Fara indoiala, inca inainte de constituirea statelor feudale, multe din sate au fost aservite sau cumparate de mari familii feudale. In baza lui ius eminens, dupa constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi de proprietate asupra satelor.
2.4.2.3. Satele manastiresti erau proprietatea manastirilor si erau administrate de egumenul manastirii. Hrisoavele de imunitate privind satele manastiresti erau mai largi decat in cazul satelor boieresti.
2.4.3. Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite in secolele XIV–XVIII fie pe pamant domnesc, fie manastiresc / boieresc, din vointa domnului pentru scopuri precis determinate. Acestor colonisti li se acordau prin hrisoave domnesti scutiri la dari si de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la unul la zece ani, cu exceptia birului si a indatoririlor militare.
Capitolul III
Pana la constituirea tarilor romane nu se poate vorbi de o organizare fiscala, de un sistem de obligatii cu toate ca si anterior constituirii acestora locuitorii erau datori fata de capeteniile cnezatelor si voievodatelor cu anumite dari in natura si in munca.
Ca si trasaturi generale ale sistemului fiscal medieval romanesc putem releva urmatoarele:
Principiul solidaritatii fiscale, potrivit caruia in unitatile fiscale, raspunderea pentru plata darii este solidara atat intre contribuabili cat si pentru birarii de judet.
Fiscalitate excesiva, dominatia otomana asupra Tarilor romane influentand in mod nemijlocit cuantumul darilor.
Abuzul si arbitrariul au caracterizat intreaga activitate fiscala, atat in ce priveste stabilirea darilor, cat si incasarea lor.
De importanta mai mare in organizarea fiscalitatii au fost: tezaurul tarii, camara domneasca, visteria statului.
Tezaurul era o forma rudimentara a finantelor statului ce se constituia din depozitarea unor obiecte de valoare deosebita in locuri bine pazite. El reprezenta o rezerva la care domnul recurgea numai in cazuri extreme.
Camara domneasca constituia o institutie particulara a domnului. La inceput, s-a identificat cu visteria statului, veniturile particulare ale domnului confundandu-se cu cele ale tarii. In secolul al XV-lea cele doua institutii s-au despartit.
Visteria statului a fost institutia cea mai importanta a sistemului financiar-fiscal pentru ca evidentia toate datele privind repartitia darilor, incasarile efective a acestora, cat si cheltuielile ce se efectuau.
3.3.1. Darile in natura sau dijmele domnesti (zeciuiala in Tara Romaneasca, deseatina in Moldova) au constat in perceperea de catre domnitor in natura a unor produse (cereale, vite, produse animaliere). Cele mai importante au fost oieritul, goostina, stuparitul, vinariciul. Incepand cu secolul al XVI-lea au fost transformate in bani.
3.3.2. Muncile sau slujbele erau prestarile in munca fata de domnie la construirea de drumuri, cetati, poduri, mori, gazduirea curierilor domnesti, procurarea de cai curieri. Incepand cu secolul al XVIII-lea muncile puteau fi rascumparate in bani.
3.3.3. Darile in bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie si apoi bir reprezentau impozitul personal aplicat la un moment dat tuturor categoriilor de locuitori ai tarii, in functie de categoria sociala, din care faceau parte. Desi scutiti la inceput, din secolul al XVI-lea au platit bir si boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscuta in special pentru boierii cu dregatorii si curteni.
Darile in bani pentru tarani au crescut constant. Datorita fiscalitatii excesive, taranii practicau evaziunea prin fuga, dar sarcina celui fugit era preluata de colectivitate.
3.3.4. Haraciul reprezenta obligatiile banesti fata de Poarta otomana. Daca la inceput haraciul era mai mult simbolic, avand in principal o semnificatie politica (aprox. 3.000 de galbeni / an), la sfarsitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de galbeni.
3.3.5. Peschesurile erau diferitele daruri facute sultanului si curtii sale, dobandind caracter de constanta au apasat si ele covarsitor asupra contribuabililor.
3.3.6. Mucarerul mare si mucarerul mic au reprezentat o povara uriasa in perioada in care pastrarea domniei ori cumpararea ei a devenit un fapt obisnuit. Sumele de bani erau de-a dreptul exorbitante.
3.3.7. Prestatiile in natura catre turci au constat in predarea anuala catre Poarta a unui numar important de cai, boi, oi, soimi, precum si de mari cantitati de unt, ceara, miere etc. Mai existau prestatiile ocazionale in cereale, furaje etc. in perioada campaniilor militare ale turcilor.
Organizarea fiscalitatii fiind una din cele mai importante compo-nente ale statului ca institutie juridica (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a fost mereu in atentia domnilor, incercandu-se diferite reforme pentru imbunatatirea acesteia sub doua aspecte esentiale: in primul rand pentru obtinerea unor venituri tot mai mari, iar in al doilea rand pentru evitarea evaziunilor fiscale.
Reforma fiscala a lui Matei Basarab, cunoscuta sub numele de reforma talerului, a constat in urmatoarele:
– infaptuirea unui recensamant fiscal amanuntit;
– apoi aceasta suma rezultata a fost repartizata pe judete, in functie de capacitatea stabilita pe fiecare judet, care la randul sau o repartiza pe sate, categorii sociale si pe gospodarii.
Alte reforme fiscala au fost realizate in Moldova de Antioh Cantemir (1695–1700, 1705–1707) si de Constantin Brancoveanu in Tara Romaneasca. In principal ea a constat in aceea ca toate darile de repartitie din partea visteriei au fost concentrate in una singura ce trebuia achitata in patru rate anuale (sferturi).
De o importanta mare pentru sistemul fiscalitatii a fost reforma lui Constantin Mavrocordat in cursul anilor 1739–1741. Reforma lui a fost de substanta, importante sunt urmatoarele:
dregatorii fiscali au fost retribuiti;
a fost desfiintat principiul solidaritatii fiscale;
au primit scutire de dari manastirile, clerul si marii boieri;
desi darile au fost marite, categoriile de dari au fost reduse.
In ce priveste sistemul fiscal din Transilvania, precizam ca:
principala obligatie fiscala era fata de stat, stabilita in functie de venitul camarii. La inceput a fost in natura, dar ulterior s-a transformat intr-o dare in bani.
o alta categorie de dari era aceea privind darea pe pamant, ce se achita in functie de suprafata de pamant folosita. Ulterior aceasta dare funciara s-a transformat intr-un fel de cens anual.
au mai fost cunoscute si subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.
Capitolul IV
Conceptul de justitie in sensul cel mai larg, include atat sistemul organelor acreditate cu infaptuirea ei, cat si activitatea desfasurata de aceste organe.
Una din formele fundamentale de activitate a fiecarui stat este activitatea de infaptuire a justitiei, de rezolvare a conflictelor de drept aparute. Aceasta activitate s-a realizat si inaintea constituirii statelor romanesti la nivelul obstilor satesti, care din multe puncte de vedere se prezentau ca entitati cvasistatale.
Pentru intelegerea evolutiei activitatii de infaptuire a justitiei sunt necesare cateva clarificari, prin prezentarea catorva coordonate esentiale legate de formele fundamentale de activitate ale statului si organele care infaptuiesc aceste activitati.
In fruntea ierarhiei organelor judecatoresti se afla domnul (regele, principele), motiv pentru intreaga activitate de jurisdictie o denumim justitie domneasca. Preceptele crestine, dupa care puterea vine de la Dumnezeu, ii fundamenta pozitia de judecator suprem.
Datorita numarului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile si de aceea a creat un sistem de organe judecatoresti care prin delegarea competentelor infaptuiau justitia.
Competenta materiala nu era strict delimitata, dar se avea totusi in vedere specificul cauzei raportat la atributiile de ansamblu ale dregatorului respectiv.
La nivelul judetelor si tinuturilor, competenta generala o aveau parcalabii, iar in Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecata si subalternii acestora: vornicii si banisorii.
La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale, pentru cauze de mai mica importanta, au continuat sa judece oamenii buni si batrani. Aceste cauze se terminau de obicei prin impacarea partilor.
In Transilvania, datorita istoriei sale diferentiate, organizarea judecatoreasca era mult mai complexa. In perioada voievodatului existau instante de judecata ale statului feudal maghiar, dar si instante romanesti. Si unele si altele au fost cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).
A. Instantele de judecata ale voievodatului transilvan au fost:
La nivelul domeniului feudal existau instantele domeniale in care nobilii laici sau ecleziasti infaptuiau justitia in functie de diplomele de privilegii detinute, aplicand chiar pedepse capitale.
La nivelul comitatelor erau instantele comitatense, denumite sedes nobiliares.
La nivelul oraselor erau instante orasenesti, compuse din judele orasului si jurati (alesi anual de cetatenii oraselor).
Instantele ecleziastice
Instanta voievodala (scaunul de judecata a voievodului sau a vicevoievodului).
Instanta suprema a Curtii maghiare
B. Instantele de judecata ale principatului transilvan
In perioada principatului organizarea judecatoreasca devine si mai complexa ca urmare a dobandirii autonomiei. Principele devine instanta suprema ajutat de iudex curiae, functie asemanatoare vornicului. Cum insa principele nu judeca decat in cazuri extreme (spre deosebire domn), in fapt justitia suprema era exercitata de Tabla Principelui prezidata de primarius iudex.
Instantele de judecata sunt:
Tabla principelui si primarius iudex, judecau cazuri de inalta tradare si caile de atac exercitate impotriva hotararilor scaunelor de judecata.
Scaunele de plasa (prezidat de pretor).
Scaunul cetatii (prezidat de capitanul cetatii).
Scaunele satesti (prezidat de judele satesc).
Scaunul stapanului de mosie
C. Instantele de judecata transilvane sub habsburgi
In perioada dominatiei habsburgice s-a mentinut in general vechea organizare judecatoreasca, dar s-a stabilit cu exactitate competenta materiala si personala a fiecarei instante, realizandu-se ierarhizarea severa a instantelor de judecata.
In ce priveste instantele compuse exclusiv din elemente romanesti, in districtul Hategului avem semnalata o instanta locala prezidata de castelanul de Hateg, alcatuita din 12 cnezi, 6 preoti si 6 oameni de rand. In districtul Fagarasului, scaunele de judecata erau compuse din 6–8 sau 12 boieri ca jurati-asesori.
In unitatile teritorial-administrative sasesti, care s-au bucurat autonomie, organizarea justitiei s-a facut tot pe principii autonome, scaunele de judecata fiind compuse la inceput din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunitati.
In sistemul organelor judecatoresti medievale existau doua categorii de instante speciale: cele orasenesti si cele ecleziastice.
Justitia laica a coexistat cu cea ecleziastica sa, punandu-se problema competentelor (unele legiuiri scrise au prevazut controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora, 1640).
Principiile justitiei ecleziastice sunt:
1. In ce priveste competenta dupa persoana, preotii puteau fi judecati de instantele bisericesti.
2. In privinta competentei dupa materie, a ramas in sarcina justitiei ecleziastice sa judece cauzele strict legate de viata religioasa.
3. Nu a fost exclusa insa dubla judecare, adica atat de instantele ecleziastice, cat si de cele laice, completandu-se reciproc si verificandu-se reciproc. Asadar era consacrata atat separarea, cat si cooperarea celor doua categorii de instante.
4. In domeniile feudale bisericesti si manastiresti, potrivit imunitatilor judiciare acordate de domnitor, justitia se infaptuia de catre instantele ecleziastice, cu exceptia unor infractiuni considerate grave.
5. Si in justitia ecleziastica exista o ierarhie a instantelor (cu diferite grade de competenta).
Situatia a fost asemanatoare si in Transilvania.
Proces in limba romana provine din latinescul processus ce desemneaza activitatea de inaintare. Prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul processus s-a generalizat, desemnand ceea ce intelegem astazi prin proces, adica o activitate desfasurata de organe judiciare anume desemnate, cu participarea partilor, in conformitate cu legea in scopul rezolvarii pricinilor (identificarea si tragerea la raspundere a celor care se fac vinovati).
Pentru desfasurarea unui proces este necesara existenta unui conflict de drept nascut prin incalcarea unor dispozitii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite valori sociale (viata, proprietatea etc.)
Asadar, era necesara existenta unui litigiu, a unui conflict intre parti. Litigiul existent si dedus judecatii purta numele de galceava, pricina, treaba. In dreptul cutumiar nu se facuse inca deosebire intre procesul penal si civil si de aceea regulile de desfasurare erau la fel.
Subiectii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea jeluitor, prigonitor, uneori paras, iar paratului prigonit; invinuit sau invinovatit se numea cel care comisese o infractiune.
In Transilvania reclamantul se numea actor, iar paratul reus.
In principiu, parte in proces putea fi orice persoana, feudalismul recunoscand capacitatea juridica tuturor oamenilor. Capacitatea de exercitiu era insa limitata in cazul taranilor dependenti si a robilor doar la procesele avand ca obiect starea lor de dependenta. Robii si taranii dependenti puteau fi reprezentati in proces de stapanii lor.
Femeia casatorita era asistata de sot. In schimb aveau capacitate deplina de exercitiu femeia majora necasatorita si vaduvele.
Sesizarea instantei de judecata se facea printr-o plangere verbala ori scrisa numita para sau jalba. In trecutul mai indepartat plangerea se facea pe cale orala, dar incepand cu secolul al XVII-lea in Transilvania si cu secolul al XVIII-lea in celelalte tari romane plangerea scrisa se generalizeaza.
Potrivit dreptului feudal transilvanean, actiunea de sesizare a instantei se apropia de cerintele legale actuale.
Primind plangerea, instanta stabilea termenul de judecata (punea sorocul, sorocea pricina). Cum insa era traditionala si procedura accelerata, procedura de urgenta si provizorie datorita necesitatii interventiei rapide a autoritatilor, multe pricini se solutionau pe calea cartilor de volnicie prin care instantele (mai ales domnitorul sau banul) indeosebi in materie funciara, isi materializau hotararea fara o judecata contradictorie. Paratul efectiv era atentionat prin cartea de volnicie despre hotararea luata, urmand ca acesta sa-si valorifice eventualele aparari ori drepturi pe calea unui nou proces.
Citarea partilor si a martorilor in procedura obisnuita de judecata se realiza prin cartea de soroc care era inmanata acestora prin aprozi sau vatafi. Daca procesul se amana din cauza neprezentarii partilor acestea puteau fi aduse la instanta prin slujbasi domnesti, urmand sa plateasca treapadul in Tara Romaneasca sau ciubotele in Moldova, adica toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor in instanta.
Un principiu fundamental al procesului era acela ca partile sa isi dovedeasca sustinerile, respectiv actiunile civile sau penale cu care a fost sesizata instanta. Simpla afirmatie a partilor nesprijinita de alte probe nu putea conducea la castigarea procesului.
Mijloacele de probatiune cunoscute in dreptul feudal au fost: marturisirea, juramantul partii, declaratiile (marturiile) martorilor cojuratorii, blestemul si cartea de „blestem“, inscrisurile, prezumtiile si cercetarea la fata locului.
Dreptul nostru cutumiar nu a facut nici o ierarhizare a mijloa-celor de proba. Nu era mai concludent un inscris, decat o declaratie de martor. O a doua precizare care se impune este aceea ca recunoa- sterea paratului sau a faptuitorului facea dovada dreptului, nemai-fiind cazul administrarii si a altor probe.
Martorii nu sunt parti in proces, dar au cunostinte despre fapte pe care partile sau instanta le considera concludente in solutionarea cauzei. Marturia de grup era mai relevanta probator si de aceea mijlocul de probatiune cel mai utilizat au fost cojuratorii.
La origini conjuratorii erau persoane din intimitatea si universul social al impricinatilor care cunosteau obiectul si natura conflictului, fiind interesate intr-o rezolvare dreapta si globala a cauzei in vederea unei convietuiri armonioase. Cojuratorii jurau ca cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevarate, ei de fapt „dadeau legea”. Conditia lor se apropia de cea a martorilor.
Numarul lor stabilit de instanta pentru a depune juramant in fa-voarea unei parti era de 6 sau 12, daca acestia confirmau sustinerile, partea adversa putea aduce un numar dublu pentru a combate pe cojuratorii din tabara adversa.
,,Cartile de blestem” erau de fapt niste inscrisuri prin care se invoca puterea lui Dumnezeu, care sa pedepseasca nu doar pe cel ce depune juramant fals, ci si familia si rudele sale.
Inscrisurile sunt mijloace de proba in continutul carora se arata fapte si imprejurari concludente pentru solutionarea pricinii. Ele puteau sa emane de la autoritati statale, bisericesti, dar si de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri, carti, urice.
Era cunoscuta si procedura reconstituirii lor in caz de pierdere sau distrugere.
Din practicarea justitiei ordalice s-au nascut mai intai expresiile de „trecere prin foc si apa” sau „punerea mainii in foc” si apoi au fost preluate in vocabularul basmelor si povestilor.
Era posibil ca dupa sesizarea instantelor procesul sa se termine prin impacarea partilor. Indiferent de probele administrate, odata intervenita tranzactia partilor procesul inceta. Singura exceptie era situatia criminalilor notorii, in care desi intervenea compozitia partilor, totusi invinuitul era condamnat.
Instantele pronuntau o hotarare: carte de judecata sau anaforà.
Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat, adica acea institutie potrivit careia dupa epuizarea cailor de atac hotararea nu mai poate fi modificata. Reluarea procesului nu se putea face decat dupa achitarea unei amenzi catre domnitor. Amenda se numea zavesca (Moldova) sau prada (Tara Romaneasca). Punerea in executare a hotararilor se facea de catre instanta sau de alte persoane ale autoritatii statale.
Pana la realizarea principiului legalitatii incriminarilor si al pede-pselor – nullum crimen sine lege, nulla pœna sine lege, elaborat de Cesare Beccaria (secolul al XVIII-lea , astazi prezent in toate legislatiile penale moderne.
Faptele de o mare gravitate indreptate impotriva unor valori fundamentale ale societatii au fost considerate infractiuni sub diferite denumiri: fapta, fapta rea, greseala mare, vina, vinovatie, pacat.
Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele indreptate impotriva conducatorului statului si a temeliei organizarii sociale, apoi cele impotriva vietii si a integritatii corporale, proprietatii, libertatii persoanei, a familiei etc.
Dreptul cutumiar scinda dihotomic infractiunile in mari (grave) si mici (usoare). Limitele dintre acestea nu vor fi precizate decat in dreptul penal modern. De aici si posibilitatea interpretarilor si abuzurilor din partea celor chemati sa le aplice.
4.3.1.1. Inalta tradare (hiclenie, viclenie, viclesug, hainie). Subiecti ai acestei infractiuni erau de obicei boierii care incalcau juramantul de credinta si care actionau pentru inscaunarea altui domn. Tot hiclenie este considerata fuga boierilor din tara.
4.3.1.2. Lezmajestatea a constat in stingerea adusa onoarei, adusa conducatorului statului prin insultarea sau calomnierea sa. Aceasta infractiune se mai numea sudalma sau hula.
4.3.1.3. Osluhul consta in neascultarea fata de poruncile domnesti. Tot osluh era socotita si neindeplinirea obligatiilor de catre taranii dependenti fata de stapanii feudali.
4.3.1.4. Calpuzenia (etim. turca), consta in falsificarea monedei batuta de domnitor.
4.3.2.1. Omorul („moarte de om”, „ucidere”) consta in suprimarea vietii unui om sau a mai multor oameni si a fost considerata o infractiune grava, „o fapta mare”, motiv pentru care, competenta de a-l judeca revenea in exclusivitate domnului.
4.3.2.2. Paricidul consta in suprimarea vietii parintilor, copiilor sau a fratilor sotiei. Era considerata o infractiune deosebit de grava si pedepsita prin ardere de viu.
In aceasta categorie intrau ranirile simple cu palma sau cu toiagul, precum si slutirile de orice fel.
4.3.4.1. Furtul („furtisag”, „furtusag”) consta in luarea unui mobil din posesia altei persoane in scopul insusirii pe nedrept; aceasta a fost infractiunea cea mai frecventa in Evul Mediu. Nu se pedepsea furtul de consumatie momentana (furtul cu burta) din livezi sau vii. In schimb, era mai grav pedepsit „furtul de fata”.
4.3.4.2. Talharia („jaf”, „jac”, „talhusag”) este furtul prin violenta. Datorita gravitatii se pedepseau si gazdele celor care savarseau astfel de fapte, in situatia in care cunosteau imprejurarea ca cei gazduiti comit astfel de infractiuni.
4.3.4.3. Incalcarea hotarelor consta in distrugerea, mutarea si nesocotirea semnelor de hotar.
4.3.4.4. Incendierea caselor si holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar prin plata dubla sau tripla a pagubei.
4.3.5.1. Rapirea de fata sau de femeie. Consta in lipsirea efectiva a acesteia de libertate prin transportarea victimei dintr-un loc in altul si „necinstirea” (violarea) victimei.
4.3.5.2. Seductia consta in scopul intretinerii de raporturi sexuale.
4.3.5.3. Sodomia consta in raporturi sexuale intre persoane de acelasi sex; infractiune rara in istoria medievala a poporului nostru.
4.3.5.4. Curvia sau desfranarea. Atat relatiile conjugale din afara casatoriei cat si cele din afara concubinajului notoriu, care era un fapt imoral dar totusi nesanctionat de societate, erau considerate ca infractiuni si pedepsite ca atare. Erau mai aspru pedepsite femeile.
4.3.5.5. Incestul („amestecare de sange”) consta in relatii sexuale firesti intre persoane care potrivit obiceiului pamantului nu se puteau casatori, datorita gradului de rudenie.
4.3.6.1. Viclesugul sau inselaciunea consta in falsificarea inscri-surilor prin plasmuirea sau alterarea acestora in scopul de a produce diferite consecinte juridice. Era pedepsit si uzul de fals, respectiv utilizarea unor inscrisuri false.
4.3.6.2. Neascultarea consta in nesupunerea la executarea unei hotarari judecatoresti, a poruncilor domnesti cu valoare jurisdictionala.
3.6.3. Juramantul mincinos („marturia stramba”, „limba stramba”) consta in fapta martorului care dadea declaratii mincinoase ori nu spunea tot ce stie in legatura cu obiectul procesului in care era chemat ca martor. Se pedepsea cu „gloaba”, respectiv fiecare martor mincinos era obligat la predarea a trei boi.
3.6.4. Vrajitoria consta in practicarea de procedee oculte sau de magie. Era pedepsita nu numai daca prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza „stricaciunea” oamenilor.
4.3.7.1. Erezia consta in abaterea constienta de la preceptele Bisericii oficiale. Insa firea romanului fiind lipsita de fanatism religios (B. P. Hasdeu), nu s-au constatat cazuri de erezii sanctionate; dimpotriva, exista toleranta fata de alte religii.
4.3.7.2. Apostazia reprezenta parasirea conditiei de calugar si reintrarea in viata laica.
4.3.7.3. Ierosilia sau sacrilegiul insemna profanarea valorilor bisericesti: furturile din biserica, impreunarea trupeasca in biserica, intretinerea de raporturi intime cu cinul monahal.
In mentalitatea populara ideea justitiei private, nu exista. Nascut popor crestin, si-a fundamentat existenta pe precepte biblice.
Pasul fundamental in ,,etatizarea” justitiei l-a constituit incriminarea la nivelul obstilor a faptelor grave. Dupa constituirea statelor feudale acest proces s-a amplificat fara insa a face abstractie de regulile stabilite pe cale cutumiara. Urmare a intelegerii prin plata unei sume de bani sau a transferului de bunuri mobile ori imobile din proprietatea faptuitorului catre victima sau rudele sale, se rascumpara vina si astfel are loc exonerarea de raspundere. Compozitia s-a practicat pe scara larga in istoria dreptului romanesc.
In evul mediu romanesc se cunosc doua forme de raspundere penala colectiva: raspunderea solidara a obstii si raspunderea familiala.
Inceputurile oficializarii justitiei s-au datorat mai intai ideii de solidaritate, nascuta la nivelul obstii in primul rand din necesitati de autoaparare a colectivitatii.
Obiceiul pamantului a consfintit principiul ca sarcina descoperirii autorilor necunoscuti care au comis fapte penale revenea colectivitatii. In cazul in care autorii nu erau descoperiti si prinsi, era antrenata raspunderea penala solidara a intregii colectivitati, prin obligarea acesteia la plata dusegubinei (o amenda substantiala).
Principiul obligativitatii descoperirii si prinderii infractorilor, precum si predarea lor autoritatilor s-a dovedit foarte eficace, in unele zone cum ar fi Moldova sau Oltenia, extinzandu-se asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a comis infractiunea.
Autoritatea statala fiind interesata in identificarea autorilor, a acceptat aceste norme cutumiare relative la raspunderea colectiva, si desi principiul nu a fost preluat in pravile, el s-a aplicat constant generalizandu-se la intreg teritoriul tarilor inclusiv in Transilvania.
Din necesitati politice, pentru consolidarea puterii domnesti si pentru evitarea tradarilor, in baza prerogativelor absolute pe care le aveau unii domni si-au permis chiar impotriva obiceiului pamantului ca in cazul savarsirii unor infractiuni de tradare sa pedepseasca nu numai persoana care a comis aceasta infractiune, ci intreaga familie.
Chiar daca astfel de cazuri au fost multe, obiceiul pamantului si legiuirile scrise au consfintit regula raspunderii penale individuale.
Un aspect important al evolutiei dreptului penal este aplicarea individuala a pedepselor, principiu consacrat de dreptul cutumiar romanesc. Aceasta trecere de la sistemul penal primitiv in care erau pedepsite grupuri de persoane, familii, rude, pentru fapta unui singur vinovat arata progresul fundamental in dreptul penal. Daca la aceasta mai adaugam trecerea la legalitatea pedepsei, avem imaginea clara a evolutiei dreptului penal in general. Istoria legalitatii pedepsei poate fi privita din perspectiva a doua aspecte importante: in primul rand sub aspectul precizarii ei in norme de incriminare si in al doilea rand sub aspectul individualizarii ei.
Sub primul aspect, sunt necesare urmatoarele precizari:
a) Nu intotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au prevazut cum anume se pedepsesc anumite categorii de infractiuni. Altfel spus, pedepsele erau lasate la latitudinea celui abilitat sa judece astfel de fapte.
b) Multe din pedepsele prevazute erau excesive, neexistand un raport echitabil intre fapta si pedeapsa. Asa, de exemplu, simplul furt sau adulterul puteau fi pedepsite cu moartea.
c) Pedepsele prevazute de cutume sau pravile erau diferite in multe cazuri in functie de situatia sociala a faptuitorului.
Sub cel de al doilea aspect al individualizarii pedepselor, nici cutumele si nici pravilele scrise nu precizau criterii in functie de care sa se faca individualizarea in concret a pedepselor (in afara de conditia sociala a faptuitorului).
4.5.1.1. Pedeapsa cu moartea. Dintre modalitatile pedepsei cu moartea pentru boieri cele mai utilizate au fost spanzurarea si decapitarea.
45.1.2. Mutilarea, forma de pedeapsa receptata din dreptul bizantin in dreptul nostru cutumiar, consta in scoaterea ochilor, taierea mainilor, picioarelor, limbii, nasului sau a organului sexual.
4.5.1.3. Infierarea consta in insemnarea vinovatului cu fierul rosu, pe diferite parti ale corpului.
4.5.1.4. Bataia mai era cunoscuta si sub numele de „certare a trupului”, era una dintre cele mai frecvente pedepse. Uneori se aplica pe ulita satului.
4.5.2.1. Ocna consta in munca silnica in saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp limitat sau pe viata.
4.5.2.2. Temnita consta in privarea dreptului de proprietate in locuri de detentie special amenajate.
4.5.2.3. Grosul era o inchisoare in care tineau arestati preventiv (inainte de a fi judecati). Boierii arestati preventiv erau tinuti in visterie sau camarile domnesti pentru mai multa siguranta.
4.5.2.4. Surghiunul consta in izgonirea faptuitorului din localitatea sa de domiciliu, putandu-i-se stabili eventual un domiciliu fortat (de exemplu la o manastire).
4.5.3.1. Dusegubina. Incepad cu secolul al XVII-lea, notiunea insemna pedeapsa pecuniara se aplica unei colectivitati.
4.5.3.2. Gloaba consta intr-o amenda care se platea domniei fie in bani, fie in natura. Ea se mai numea „certare cu bani sau cu dobitoc”.
4.5.3.3. Confiscarea era o pedeapsa ce se materializa in scoaterea din patrimoniul vinovatului, a unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora si pierderea lor in patrimoniul domniei sau al victimei.
Sectiunea II
Capitolul 1
Conceptul de personalitate juridica – capacitatea juridica generala a persoanei de a avea drepturi si obligatii – asa cum este definit in zilele noastre este rezultatul unei evolutii istorico-juridice. Continutul sau a fost indisolubil conex cu mutatiile ce s-au produs la nivelul societatii (mutatii dislocatoare generale).
Si din perspectiva conceptului de capacitate de folosinta, formatiunea social economica a feudalismului a reprezentat un progres fata de societatea antica intrucat sfera capacitatii de folosinta a fost mult mai mare.
Dreptul cutumiar romanesc a recunoscut capacitatea de folosinta tuturor oamenilor, cu toate ca in Tara Romaneasca si Moldova a existat categoria sociala a robilor, a caror capacitate de folosinta a fost redusa foarte mult, fiind apropiata din punct de vedere juridic cu cea a sclavilor.
Retinem insa ca notiunea de om ca individ social a fost aceeasi cu cea de persoana in sens juridic (cu capacitatea de a fi subiect cu drepturi si obligatii). Asadar in principiu tuturor oamenilor li s-a recunoscut capacitatea de folosinta. Ca principiu insa retinem ca o prima diferentiere a capacitatii de folosinta a persoanelor, criteriul apartenentei la o anumita categorie de stare sociala, in functie de dimensiunile mijloacelor de productie pe care le aveau in proprietate. Distingem astfel diferite pozitii juridice in functie de intinderea capacitatii de folosinta:
Nobilii feudali.
Clerul.
Orasenii.
Taranii liberi.
Iobagii si jelerii.
Categoria sociala a nobililor feudali (boierii) isi are sorgintea inca din perioada feudalismului timpuriu, inainte de constituirea statelor feudale romane, prin desprinderea din randul membrilor obstilor.
Ei sunt acei maiores terræ (in Tara Romaneasca), potentes viri (in Moldova) ori nobiles in Transilvania atestati documentar in 1247 in Diploma cavalerilor ioaniti. Erau de fapt fruntasii primelor organizatii politice-teritoriale romanesti, a caror proprietate se va transmite din generatie in generatie.
Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea constituirii statelor feudale.
Dupa constituirea statelor feudale numarul boierilor a crescut prin crearea acestora de catre puterea centrala ca urmare a daniilor facute de domnitor sau rege. Si in cazul acestei categorii calitatea de boier se dobandeste prin nastere si mostenire ca si situatia boierilor originari, cu proprietatea mostenita.
In dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispozitii foarte precise in ce priveste statutul juridico-politic al boierilor, conceptul de boier in sine fiind lipsit de rigoarea definitiilor juridice.
Ierarhizarile boierilor sunt relative, pentru ca rangul acestora este diferit de la o etapa la alta dar si pentru ca situatia politico-juridica, privilegiile au fost diferite in functie de autoritatea domneasca. Sub domni mai slabi autoritatea boiereasca a fost mai mare, si invers.
Prin reformele lui Constantin Mavrocordat s-a dat un statut aparte boierimii. Au fost considerati boieri numai cei aflati in dregatorii sau care fusesera in dregatorii, precum si descendentii lor, fiind impartiti in trei categorii.
1. Primii 12 dregatori, pana la vel-comis (cel care insotea pe domn cand se deplasa calare).
2. Dregatorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui spatar), pana la clucer (cel care strangea zeciuiala).
3. Mazilii.
Raportand conditia social economica a nobilimii feudale la cate-goria juridica a capacitatii de folosinta, putem lesne constata ca acesteia i se recunostea o larga capacitate de folosinta. Ca stapani de pamanturi, ca dregatori, nobililor-boierilor li s-au recunoscut toate drepturile publice si toate drepturile private.
Episcopatul (inaltul clerul) avea aceleasi drepturi publice ca si boierii, participand sub diverse forme la conducerea statului (ca membri ai sfatului domnesc, si ai adunarii tarii, ai consiliului regal), beneficiau de privilegii jurisdictionale, atat ca parti in proces, cat si ca judecatori in probleme de familie, infractiuni contra religiei etc.
In Transilvania statutul juridic al clerului romanesc ortodox a fost inferior celui care slujea religiile recepte (acceptate), religia ortodoxa fiind doar tolerata.
Locuitorii oraselor se bucurau si ei de o situatie privilegiata, drepturilor lor publice erau consemnate in privilegii speciale, iar cele private erau statornicite de catre cutume care precizau actele de comert pe care puteau sa le faca si privilegiile lor comerciale ce constau in taxele pe care le percepeau la intrarea marfurilor in orase (vama mare) si cu ocazia vanzarilor (vama mica), taxe care se imparteau intre domnie si comunitatea oraseneasca.
In Transilvania, privilegiile orasenesti variau dupa categoria din care faceau parte respectivele orase; cele libere aveau reprezentanti in dieta tarii, cele nobiliare erau supuse jurisdictiei comitatelor din care faceau parte, iar cele taxaliste erau obligate sa-si plateasca privilegiile. In general populatia romaneasca patrundea cu mare greutate in orasele transilvanene si chiar si in aceste situatii era mentinuta in pozitie de plebe oraseneasca, majoritatea provenind din randurile iobagilor.
Taranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o mosteneau din mosi-stramosi in devalmasie, din care puteau iesi cerand partea lor „cat se va alege”. Pamantul devalmas constituia la origine o pro-prietate alodiala mostenita din stramosi sau una donativa, pe care insa urmasii donatarului urmau sa o stapaneasca in indiviziune, asemenea proprietatilor mostenite.
Numele sub care taranii liberi sunt cunoscuti in documente este variat: mosneni, razesi, judeci, megiesi, cnezi etc., dar originea lor este unitara, explicandu-se prin transformarile obstilor satesti care in parte au reusit sa-si pastreze independenta in lupta cu patura de stapanitori feudali in continua ascensiune.
Daca in perioada feudalismului timpuriu taranimea libera din obstile satesti era majoritara fata de taranimea aservita, in perioada feudalismului dezvoltat raportul se inverseaza: taranimea dependenta devine majoritara. Denumirile paturii aservite sunt multiple: vecini, rumani, tarani, iobagi, saraci, slugi, serbi, jeleri, poslujici, coloni.
Dreptul pe care proprietarul il avea asupra serbului se transmite si asupra urmasilor acestuia in paralel cu desfiintarea posibilitatii de stramutare a serbilor de pe un domeniu pe altul. Acest drept de stramutare se materializa din punct de vedere juridic in prerogativa stapanului de a-si revendica serbii si descendentii lor oriunde s-ar fi refugiat. Taranii dependenti se puteau casatori in mod legal, femeia luand pozitia sotului, casatoria nu era conditionata de asentimentul stapanului de mosie.
In materie de capacitate patrimoniala, serbul avea asupra paman-tului pe care il lucra, numai un drept de folosinta si nu de proprietate, dar avea obligatii in natura, munca si uneori in bani fata de proprie-tarii domeniilor pe care lucrau. Taranii dependenti aveau un drept de proprietate personala asupra gospodariei sale si asupra imbunata-tirilor facute pe sesia lucrata: moara pe care a construit-o, livada pe care a sadit-o, locul pe care l-au curatit etc.
Bucata de pamant pe care o lucrau serbii se numea in Moldova si Tara Romaneasca delnita, iar in Transilvania sesie; cei care posedau o subdiviziune mica de sesie, aveau o situatie precara, si formau o patura deosebita a taranimii aservite, aceea a jelerilor (inquilini). In masura in care iobagul avea un drept de proprietate personala i se recunostea capacitatea de exercitiu corespunzatoare pentru a putea participa la tranzactiile cotidiene: vanzarea produselor, cumpararea uneltelor de care avea nevoie.
Starea de dependenta a serbilor era perpetua, dar stapanul putea sa-i elibereze in schimbul unei sume de bani. Ea mai putea lua sfarsit prin caderea in robie a iobagului, in care caz o stare mai rea (capitis deminutio maxima) se substituia celei anterioare.
Patura cea mai de jos a populatiei aservite o formeaza robii, sunt considerati mai mult obiecte decat subiecte de drept. In Tara Roma-neasca si Transilvania robii erau numiti tigani, iar in Moldova atat tigani cat si tatari (robi in Moldova pana in secolulal XV-lea). In Transilvania pana in secolulal XIII-lea patura robilor numiti in documente servi ancillæ, era alcatuita din cele mai de jos elemente ale taranilor aserviti, iar dupa navalirea tatarilor, tiganii adusi de acestia au avut o pozitie care oscila intre cea de tigan si sclav.
Priviti ca lucruri ei sunt in general considerati imobile prin destinatie, dovada rezulta din faptul ca in documentele din Transil-vania, robii sunt pomeniti alaturi de celelalte bunuri nemiscatoare (mosii, vii, paduri), iar in Tara Romaneasca si Moldova instrainarile de robi erau supuse dreptului de preemptiune.
Robii care savarseau delicte puteau fi predati de stapanii lor partii vatamate printr-un fel de abandon noxal, iar daca un rob omora un altul era fie dat in schimbul acestuia, fie condamnat la moarte daca era recidivist. In cazul in care delictele savarsite de robi prezentau o gravitate deosebita, erau judecati in sfatul domnesc.
In fapt, situatia robilor nu se deosebeste prea mult de cea a sclavului antic, cu excluderea dreptului stapanului de a omori scla-vul. Ei puteau fi vanduti-cumparati sau schimbati de catre stapan, cu sau fara familie fara a se putea opune unor asemenea tranzactii. Desi teoretic robii se puteau casatori, in fapt uniunea lor nu avea o valoare legala si de aceea copiii de robi puteau fi despartiti de parintii lor, iar sotiile de sot. Robii puteau fi eliberati de catre stapan prin acte.
Exercitiul capacitatii juridice cunostea unele limitari, datorita varstei, sexului, starii mentale etc. In sistemul cutumiar romanesc, incapacitatea datorata varstei lua sfarsit odata cu casatoria, cand tinerii intrau in randul oamenilor. Pubertatea si nubilitatea nu erau stabilite la o anumita varsta, ci ca si in conceptia sabiniana se fixa de la caz la caz, existenta lor materializandu-se in dreptul de a lua parte la hora satului ce deschidea posibilitatea alegerii partenerului de viata.
Varsta inaintata nu constituia o diminuare a capacitatii juridice.
Persoanele incapabile din cauza starii mentale se aflau sub supravegherea parintilor si in lipsa acestora in tutela bunicilor sau a fratilor mai mari.
Desi potrivit cutumelor romanesti femeia era socotita inferioara barbatului, totusi daca aceasta dovedea capacitati apreciabile sau era mai bogata decat sotul, se situa pe acelasi plan social cu acesta.
Dreptul cutumiar facea si o alta deosebire referitoare la capaci-tatea juridica: intre pamanteni / oamenii pamantului / romani si straini. Cu toate acestea cutumele romanesti s-au aratat foarte umane fata de straini, recunoscandu-le libertatea cultului religios si dreptul de a face comert.
Strainii puteau obtine impamantenirea prin boierire ca urmare a unor servicii aduse statului sau prin casatoria cu o pamanteana, dupa ce in prealabil imbratisase religia viitoarei sotii. Dupa dobandirea impamantenirii strainii dobandeau toate drepturile civile si politice. Strainilor li se aplica legea lor nationala, dar dupa cat se pare, in lipsa de descendenti, succesiunea revenea statului.
Printre criteriile fundamentale de identificare a persoanelor, nu-mele si domiciliul detin intaietate. Numele persoanei este elementul de identificare a omului in familie si societate, din cele mai vechi timpuri.
Prenumele a fost elementul initial de identificare, pentru ca patronimicul – numele de familie, a fost folosit doar in acte de stare civila, adica este folosit in dreptul modern.
Regimul onomastic privind filiatia legitima din perioada predominarii numelui mic este atestat documentar prin frecventa expresiilor: „fiul lui ”, „fiica lui …”.
In ce priveste domiciliul, el se identifica cu locuinta stabila, de regula locurile de nastere. Regula generala a fost ca sotia se muta la domiciliul barbatului, dar a fost cunoscuta si situatia „maritarii barbatului”. Documentar, numele apare unit cu locul de domiciliu (de ex: Fratila din Suvita, Barbul din Muguresti).
Capitolul II
Schimbul de produse dintre persoane, circulatia bunurilor, indeo-sebi dupa descompunerea obstilor satesti, si cristalizarea proprietatii private au fost realitati ce trebuiau sa se gaseasca si in drept.
Tot in ideea de echitate s-a nascut si institutia delictului sau cvasidelictului ca izvor al obligatiei, in sensul ca daca printr-o fapta a omului (directa sau indirecta) se cauzeaza altuia un prejudiciu, atunci acela care a cauzat prejudiciul la cererea celui prejudiciat este obligat la repararea lui. Asadar diferitele intamplari, fapte si legaturi dintre oameni, voite si nevoite, de o anumita importanta si cu anumite consecinte incep sa dobandeasca semnificatii juridice, devenind raporturi juridice.
Dupa cum am relevat supra, obligatia este raportul de drept in care o persoana numita creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte parti, numita debitor, sa execute prestatia de a da, a face, sau a nu face, iar in cazul neexecutarii ei sa recurga la forta de constrangere a statului.
In dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligatiilor au fost contrac- tul si delictul.
Subiecte ale contractului de vanzare-cumparare puteau fi orice persoane care aveau capacitatea juridica necesara, intre care sa se realizeze acordul de vointe, dar potrivit dreptului cutumiar, in cazul vanzarii unui pamant al casei parintesti, in baza dreptului de preemtiune (protimisis) era nevoie si de consimtamantul prealabil al rudelor si vecinilor. In caz contrar acestia puteau cere anularea contractului, restituind pretul cumparatorului („aruncarea banilor”).
Obiectul contractului puteau fi atat bunuri imobile, cat si mobile, dar cum principala bogatie era pamantul, majoritatea contractelor aveau acest obiect. Obiectul contractului trebuia sa fie un bun in comercium, adica sa poata face obiectul comertului. Si in Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul comertului (ex. teritoriul tarii, sceptrul domnitorului).
Bunurile furate si apoi vandute, de regula, se restituiau proprie-tarului, mai ales cand era vorba de biserici, iar cumparatorii de rea credinta erau sanctionati.
Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia sa fie determinat sau determinabil. Criteriile folosite nu erau insa intot-deauna precise si invariabile.
Un alt element al contractului este pretul. Acesta putea fi stabilit in bani, in lucruri sau in bani si lucruri. Faptul este lesne de inteles, daca avem in vedere imprejurarea ca in acea vreme moneda, chiar daca exista, era totusi o raritate, nu era un bun aflat in casa fiecaruia.
In fine, un alt element al contractului era consimtamantul partilor. Acesta trebuia sa fie neviciat de dol, eroare sau violenta, oferta vanzarii si acceptarea ei trebuind sa se realizeze in deplina cunostinta de cauza. Asa se explica faptul ca, in chip stereotip, in documentele vremii, apar precizarile ca vanzarea s-a facut „fara impresurare sau asuprire”, ori „de buna voie si nesilit de nimeni”.
Tot la fel, contractul de vanzare-cumparare era ingradit de unele prohibitii, cum ar fi:
– in Transilvania era necesar si consimtamantul membrilor de familie pentru realizarea vanzarilor de imobile;
– era necesar consimtamantul rudelor si vecinilor, in situatia in care fiinta dreptul de preemtiune;
– mosiile nu puteau fi vandute fara taranii dependenti;
– se interzicea cumpararea bunurilor furate;
– in cazul unor bunuri de valoare era necesar consimtamantul domnului sau al regelui, dupa cum am precizat la capitolul dreptului eminent al suveranului (ius eminens).
Cat priveste forma contractului de vanzare-cumparare, acesta era considerat valabil incheiat prin simplul acord de vointa al partilor, nefiind necesara forma scrisa a acestuia sau incheierea in fata auto-ritatilor. Dar pentru a se putea face dovada acestuia ori cand era necesar consimtamantul domnului (regelui), actele constatatoare ale contractului se incheiau de obicei in fata autoritatilor sub forma inscrisurilor sub semnatura privata intarite cu pecetile martorilor.
Publicitatea contractului de vanzare-cumparare, ca de altfel a tuturor categoriilor de contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldamas, adica a unei petreceri cu bautura la care participau martori anume alesi ori intamplatori, pentru a se pastra mai bine in amintire incheierea contractului si prin darea mainii.
Desi nu a avut raspandirea contractului de vanzare-cumparare, contractul de inchiriere a fost prezent in viata economica medievala, cutumele romanesti reglementandu-l sub influenta dreptului roman.
Contractul de inchiriere se prezenta sub diferite forme: inchirierea lucrurilor, a fortei de munca sau a unor lucrari in sensul contractelor de antrepriza.
O alta forma a contractului de inchiriere si cu o aplicabilitate mai frecventa era contractul de arenda. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi, pasuni, crasme. Boierii sau persoanele arendau drepturi regaliene (domnesti) cum ar fi: minele, ocnele, vamile.
Dintre contractele reale, adica acele contracte pentru a caror for-mare pe langa acordul de vointa al partilor este necesara si remiterea materiala a lucrului, care este obiectul prestatiei uneia dintre parti, folosite in Evul Mediu si reglementate de cutuma, mentionam: contractul de depozit, imprumutul si contractul de schimb.
Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicatia raspandirii lui rezida in incertitudinile si nesigurantele societatii medievale datorata pericolelor de tot felul. Acesta era si motivul pentru care pieirea bunurilor prin forta majora, caz fortuit nu implica nici o raspundere din partea depozitarului si nici a mostenitorului acestuia. In schimb, era interzis depozitarului sa foloseasca ori sa consume bunul lasat in depozit, raspunzand de riscurile pieirii acestuia din culpa sa.
Contractul de schimb, constand in transferul proprietatii unui bun in schimbul altui bun de la o parte contractanta la alta, a fost utilizat in Evul Mediu romanesc. Cutuma i-a dat o reglementare asemana-toare contractului de vanzare-cumparare. In general, obiectul con-tractului de schimb consta in terenuri, mosii, sate, robi, pravalii, tarani dependenti etc. Erau determinate de necesitati economice pentru o mai buna administrare a acestora.
Contractul de imprumut (comodat) s-a practicat frecvent odata cu aparitia monedei. Imprumuturile de bani insotite de stipularea unei dobanzi erau strans legate de acumularea capitalului comercial si camataresc. O particularitate a contractului de imprumutului de bani era aceea ca restituirea se putea face si in echivalent, adica prin bu-nuri imobile ori mobile, raportandu-se valoarea la sumele de bani imprumutate. Obiceiul pamantului nu a plafonat cuantumul doban-zilor.
Contractul de donatie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre parti transmite un drept din patrimoniul sau in patrimoniul celeilalte fara a primi un echivalent. Asadar o parte isi mareste patrimoniul sau, iar cealalta isi diminueaza patrimoniul (saraceste).
Dupa cum am mai precizat, liberalitatile erau frecvente in Evul Mediu. Ele se faceau de catre conducatorul statului sau de catre persoane particulare, avand ca obiect atat bunuri imobile, cat si bunuri mobile. Au fost situatii in care obiectul unui astfel de contract erau patrimonii intregi.
Specificul liberalitatilor consta in aceea ca in general acestea se realizau in scopul fidelitatii depline si pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.
Si in societatea feudala pentru aceste fapte era antrenata raspunderea. Nu este vorba despre o raspundere contractuala, deci in baza unui contract incheiat intre parti, ci de o raspundere extracon-tractuala numita raspundere delictuala.
Revenind la delicte ca izvor al obligatiilor, putem releva situatiile in care pentru uciderea sau schilodirea unei vite se ducea alta in schimb sau se platea in bani, pentru incendierea unei case din neglijenta focului facut pentru curatura vinovatul era obligat la dezdaunare. Tot la fel, in caz de vatamare din culpa a unei persoane, autorul era obligat la dezdaunarea celui vatamat.
In ce priveste raspunderea contractuala, potrivit cutumelor roma-nesti, aceasta era redusa la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsa), nu si la lucrum cessans (beneficiul nerealizat).
Raspunderea delictuala viza si ea repararea pagubei, dar cum in aceasta materie nu putea fi vorba numai de paguba materiala, ci si de pagube morale, cuantumul, intinderea acesteia, era lasata de regula la invoiala partilor.
In vederea executarii obligatiilor intocmai si la timpul stipulat in contract, contractele erau intarite de diferite garantii. In dreptul feu-dal garantiile erau de doua feluri: personale si reale.
Garantiile reale, ca de altfel si cele personale, dadeau o siguranta ca debitorul va executa contractul asa cum a fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce serveau drept gaj, in vederea asigurarii executarii contractului. Pe langa terenuri, sate etc. erau considerate ca si garantii reale si familii de iobagi. In situatia in care la scadenta contractul nu se onora, bunul gajat (bunul garantat) trecea in proprietatea creditorului.
Garantiile personale erau acele garantii prin care se garanta de catre terte persoane numite chezasi care se angajau in numele debito-rului fata de creditor ca, in situatia in care acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau la executarea contractului. Explicatia garantiilor personale o gasim in sentimentul de solidaritate ce caracteriza diferite familii si in Evul Mediu.
Capitolul III
Principial, rudenia ca legatura existenta intre doua sau mai multe persoane, era stabilita in functie de apartenenta la un anumit neam. Aceasta se facea fie pe cale naturala prin nastere, fie pe cale artificiala prin infiere. Unele aspecte deosebite prezenta rudenia spirituala generata de actele sacramentale.
Linia de rudenie este sirul de persoane intre care exista rudenie. Ea se poate prezenta sub doua forme: dreapta si colaterala.
Rudenia naturala sau rudenia ,,de sange” era stabilita patriliniar: in principal dupa tata, ,,apoi dupa mama si numai in lipsa tatalui opera doar rudenia dupa mama”. Nu trebuie sa se inteleaga prin aceasta ca rudenia dupa mama era ocultata (vz. impedimentele la casatorie), ci ca in comunitate descendentii se defineau drept fii (fiicele) lui … .
Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte in ceea ce priveste impedimentele la casatorie si vocatia succesorala, erau pana la cel de-al saptelea sau chiar al optulea.
In linie dreapta gradul se calculeaza dupa numarul nasterilor intervenite, iar in linie colaterala tot dupa acelasi criteriu, insa se ,,urca” pana la ascendentul comun si se coboara de la acesta pana la cel care intereseaza.
Rudenia in linie colaterala este legatura de rudenie dintre doua persoane care, fara de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt in rudenie colaterala fratii intre ei, verisorii primari intre ei etc.
In canoanele bisericesti, iar apoi in cele pravilele laice (care le-au avut ca reper pe cele dintai), au fost analizate intr-un mod minutios inrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibitiilor la casatorie.
Rudenia prin alianta sau afinitatea este determinata de casatorie. Sotii cu toate ca nu sunt rude, intre fiecare in parte si rudele celuilalt sau intre rudele lor se creeaza o anumita legatura, o apropiere cu efecte in plan moral si religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii erau asimilati cu parintii (L. P. Marcu).
Se mai numea si luare de suflet. Infierea ca ,,imitare a firii”, a fost in perioada medievala destul de restrans folosita intrucat familiile aveau un numar mare de copii. In principal doua motive stateau la baza acestei forme de intregire a filiatiei: lipsa mostenitorilor si caritatea celor mai instariti (fata de vreo ruda mai saraca, de regula).
Copiii infiati se bucurau de aceleasi drepturi si obligatii ca si cei rezultati din casatorie, nefacandu-se nici cea mai mica deosebire intre efectele filiatiei naturale si cele artificiale.
In Transilvania infierea era numita adoptiune; identica in esenta cu cea existenta in celelalte doua tari romanesti (L. P. Marcu).
Constituia tot o forma de rudenie artificiala si imbraca diverse forme cu efecte multiple. Biserica a manifestat mereu opozitie la anumite tipuri de infratire, dezavuarea facandu-se atat prin canoane, cat si prin legiuirile laice. Motivele care au stat la baza interzicerii infratirii erau generate de faptul ca pe de o parte presupunea ritualuri (cvasi)pagane, iar pe de alta parte cei ,,infratiti” nesocoteau faptul ca devenisera astfel rude si se casatoreau intre ei.
Cu toata intemeiata opozitie eclesiala, aceasta forma de rudenie artificiala a cunoscut o mare popularitate in evul mediu.
Ca forme, amintim infratirea: de mosie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor.
Infratirea de mosie presupunea vocatie succesorala reciproca si eludarea dispozitiilor protimisisului, totodata avea consecinte si in privinta retractului succesoral si este atestata documentar. Celelalte forme sunt prezentate doar in folclor si traditii: fratia de cruce era specifica haiducilor (Gh. Cront); ziuatecii sunt cei nascuti in aceeasi zi, iar lunatecii cei nascuti in aceeasi luna.
Efectele erau deci atat patrimoniale, cei infratiti avand vocatie succesorala unii fata de altii, cat si spirituale sub forma interdictiilor la casatorie (L. P. Marcu).
Este generata de impartasirea unor Taine ale Bisericii: Botezul si Nunta. Mai precis, intrarea in comunitatea crestina se facea prin botezare, pentru credinta neofitului depunand marturie nasii, care deveneau parinti spirituali. Rudenia aceasta determina legaturi foarte puternice, superioare chiar paternitatii firesti, naturale. O prima consecinta este in planul la incheierii casatoriei, calculul gradelor de rudenie ce atrageau impedimente fiind acelasi cu cel de la rudenia naturala.
Paternitatea spirituala impunea rigori atat nasilor (ocrotirea, indrumarea celor botezati ca si botezarea copiilor finilor), cat si finilor (ascultare, cadorisire).
Forme minore de infratire, nereglementate oficial, au fost fratia de cristelnita (copiii botezati in aceeasi apa erau considerati frati) si fratia de lapte (copii alaptati de aceeasi doica) (L. P. Marcu); insa ele nu aveau nici o relevanta juridica sau spirituala.
Se poare observa armatura de rudenii care lega persoana in societate. Scopul diverselor inrudiri era dat de necesitatea omului arhaic de a nu fi inconjurat de dusmani.
Familia pastra o structura arhaica, de tip indo-european, avea urmatoarele caractere:
,,Butuc”.
patrilocala
patrilineara
S-a observat ca structura prezentata a fost o particularitate a familiei romanesti, fiind determinata de viata agrar-pastorala medievala si era deosebita de comunitatea casnica patriarhala, zadruga, obisnuita in unele zone la populatia sud-dunareana.
Familia se intemeia in urma casatoriei, care in toata perioada de la antichitatea tarzie si pana in epoca moderna s-a incheiat in exclusivitate in forma religioasa prin savarsirea Tainei Nuntii.
In conceptia romaneasca, ca de altfel la alte popoare, casatoria era o componenta a ciclului vietii, obligatorie asemenea mortii. Din punct de vedere juridic, casatoria era reglementata de regulile canonice ortodoxe. Considerata o Taina (sacramentum), casatoria cadea sub incidenta legii bisericesti care de altfel reglementa toate raporturile familiale. Casatoria se incheia, sub influenta Bisericii, de regula pe viata. In conformitate cu invatatura crestina, doar prima cununie este o Taina (adica tine de sacralitatea uniunii conjugale), a doua si a treia sunt ingaduite pentru neputinta firii omului, insa nunta cea de a patra ,,este dupa moravurile porcesti” (Sf. Vasile cel Mare).
Raporturile dintre soti, desi erau dominate de principiul inegalitatii sexelor, argumentat in mod eronat si religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenta a barbatului: ,,Ca sunt datori cei dupa lege luati in casatorie a avea unul catre altul deopotriva dragoste si credinta intre dansii, insa barbatul a fi cu otcarmuirea si muerea cu supunerea” (pitac domnesc, 1815, vz. PC, p. 202).
Familia romaneasca a prezentat o deplina unitate de regim juridic in toate provinciile istorice datorita aplicarii acelorasi norme, cuprinse in nomocanoanele si pravilele pe care Biserica Ortodoxa din toate aceste provincii le-a folosit pentru reglementarea problemelor legate de viata de familie.
Impedimentele la casatorie sunt imprejurari a caror existenta impiedica incheierea casatoriei. Observarea lor era de datoria clericului in fata caruia se incheia casatoria. Incheierea unei casatorii in prezenta impedimentelor era sanctionata cu anularea casatoriei. Necercetarea starii viitorilor soti si a eventualelor impedimente conducea la sanctionarea clericului prin normele in materie cu o pedeapsa variabila in functie de gravitatea consecintelor unei astfel de casatorii, anume, de la banala amenda pana la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler) sacerdotului.
Impedimentele la casatorie se impart in mai multe categorii, in functie de obiectul lor.
O prima categorie are in vedere gradul de inrudire al viitorilor soti, existand prin urmare impedimente ca rudenia naturala sau rudenia spirituala, starea bisericeasca, casatoria a patra, consimtamantul parintilor, religia, etnia.
Rudenia naturala era impediment in linie dreapta la infinit, iar in linie colaterala pana la gradul al optulea inclusiv.
Cercetarile genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicata de produ-cere de accidente genetice in cazul in care intre parinti exista o inrudire apropiata (pana la gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmari fie diverse malformatii anatomice, fie afectiuni biologice ori psihice.
Infierea fiind ,,imitare a firii” dadea nastere la raporturi intre infietori si infiati ca intre ascendenti si descendenti in linie dreapta.
Rudenia spirituala (nasia la botez sau la cununie) era privita de multe ori ca fiind mai importanta decat cea trupeasca (Sinodul de la Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se calculau intocmai ca si cele ale rudeniei naturale.
Inainte de incheierea casatoriei putea sa aiba loc logodna (numita incredintare), care presupunea o arvuna si ritualuri specifice ce atrageau atentia asupra faptului ca aceasta avea valoarea unei promisiuni de casatorie. Ruperea logodnei determina plata unei despagubiri pentru neincheierea casatoriei si consta de cele mai multe ori in restituirea dublului arvunei primite la incheierea logodnei.
Pana la incheierea casatoriei, logodnicii obisnuiau sa se viziteze („vederea in fiinta”), sa discute planurile de viitor („urmarea de vorba”). Raporturile intime erau prohibite pana la dobandirea starii de casatorit.
Cu aceasta ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul dadea fetei sau familiei acesteia capara, o suma de bani amintita supra cu valoare de arvuna menita sa chezasuiasca incheierea casatoriei.
Patrimoniul dat la incheierea casatoriei in posesia si uzufructul barbatului cu scopul sustinerii sarcinilor casatoriei il constituia zestrea.
Un alt mod de definire (si de aici cortegiul de consecinte) exista in sistemul cutumiar, in care dota reprezenta dreptul la partea de avere parinteasca dat atat de transmiterea patrimoniului in familia taraneasca, cat si de munca depusa in gospodaria parintilor, dar si o evaluare economica a rosturilor casniciei cu o persoana (M. A. Gherman). Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente intrucat impartirea averii avea loc inainte de decesul parintilor, cand acestia erau inca in putere.
Inzestrarea fetei de catre parinti o excludea de la mostenire, neputandu-se raporta dota la masa succesorala – testata ori nu – pentru a beneficia alaturi de ceilalti succesori de o impartire egala a patrimoniului defunctului parinte. In acest caz dota constituia partea de mostenire ce i s-ar fi cuvenit fetei. Totusi ea era chemata la succesiune in lipsa fratilor.
Obligatia de a inzestra revine: parintilor, fratilor (in situatia predecedarii celor dintai), rapitorului fetei (femeii), vinovatului de siluire. Era constrans sa inzestreze si cel care se facea vinovat de ceea ce numim astazi seductie; totusi, desfraul liber si intentionat al fetei nu atragea responsabilitatea barbatului.
In cutuma populara, familiile viitorilor soti contribuiau deopotriva la intemeierea noului camin. Se pare ca inzestrarile erau egale; nu era exclus ca uneori baiatul primeasca un fond de o valoare mai mare decat fata. Din analiza comparativa, de-a lungul timpului continutul zestrei este acelasi.
Pamantul constituia obiect al zestrei, insa cu anumite particularitati. Boierii inzestrau si cu bunuri imobiliare. Taranii dadeau numai in unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul al XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca si fetele sa fie inzestrate cu pamant, incepand cu secolul XX aceasta devine o regula.
In sistemul popular (credem ca nu numai taranii au procedat astfel), cu cat fata de maritat era mai urata, cu atat zestrea era mai mare; in evul mediu european apusean se spunea ca formosa virgo, dimidium dotis
De remarcat faptul ca nu tinerii isi stabileau proportia zestrei din totalul patrimoniului parintesc, ci parintii erau aceia care perfectau intelegerea ,,economica”. Daca asa se petreceau lucrurile in secolul XX, nu altfel trebuia sa se intample in veacurile anterioare, mult mai patriarhale si paternaliste.
Inalienabilitatea zestrei este o caracteristica a vechiului drept. De aici rezulta caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D. Alexandresco).
Restituirea zestrei se analizeaza in functie de culpa retinuta la desfacerea casatoriei. Vinovatul de destramarea casatoriei era sanctionat si civil: culpa barbatului determina restituirea dotei (uneori si a darurilor de nunta si a beneficiului zestrei), in vreme ce vina femeii atragea pierderea zestrei si darurile primite de la sotul ei; principiul se poate urmari de la dreptul cutumiar pana la cel scris, cuprinzand prevederi cvasiidentice.
Desi casatoria era privita ca o uniune indisolubila de catre cutumele romanesti, totusi, divortul era admis in cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu. Odata cu desfacerea casatoriei, bunurile dobandite in timpul casatoriei erau impartite fie pe cale amiabila, fie in fata instantelor de judecata.
Recasatorirea, in special a vaduvei, desi nu era bine vazuta de obiceiul pamantului, era totusi tolerata.
Mostenirea era guvernata de aceleasi dispozitii indiferent de categoria sociala: nu se cunosc norme aparte care sa guverneze aparte mostenirea pentru nobili sau pentru tarani.
Dreptul obisnuielnic a stabilit reguli care au reusit sa asigure cointeresarea membrilor familiei la marirea si consolidarea patrimoniului stramosesc. Urmarind sa creeze ceea ce mai tarziu se va numi bunul de familie, cutumele romanesti stabi-lesc regula ultimogeniturii: casa parinteasca revenea fiului cel mai mic, care insa era obligat sa contribuie la constructia caselor fratilor mai mari si sa-i ingrijeasca si sa-i inmormanteze pe parinti.
De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era impartit inainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte cand antecesorii erau inca in putere, conducea la de multe ori la inexistenta sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.
Cum am precizat deja, mostenirea avea reguli unitare atat pentru proprietarii feudali, cat si pentru taranii liberi, ale caror proprietati nu se deosebeau de ale celor dintai, prin origine, ci doar prin suprafetele stapanite, cat si pentru taranii din obstile aservite, cu deosebirea ca fondul funciar stapanit de acestia din urma nu constituia un drept de proprietate, ci unul de folosinta (un fel de ius utendi).
De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era impartit inainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte cand antecesorii erau inca in putere, conducea la de multe ori la inexistenta sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.
Deosebit de ceea ce se lasa ca patrimoniu succesibililor era partea sufletului, care constituia cota din mostenire lasata pentru implinirea datoriilor crestinesti dupa moarte: pomeniri si pomeni.
Mostenirea putea fi legala sau testamentara.
Mostenirea legala desemna succesiunea care se facea in lipsa vreunui testament al defunctului (ab intestat). In aceste conditii erau chemati la sa culeaga patrimoniul lui de cuius in urmatoarele clase de mostenitori:
a). Mostenitori legitimi: – descendenti
– ascendenti
– colaterali
Descendentii sunt cei coboratori in linie directa din acelasi autor comun. Intre ei, cei mai apropiati trec inaintea celor mai indepartati. Dar, daca un descendent de primul grad a murit inaintea lui de cuius, copiii lui vin prin reprezentare, in concurs cu unchii si matusile. Descendentii isi imparteau bunurile per capitas, iar daca unul din ei decedase anterior lui de cuius, si lasase urmasi, mostenirea se impartea pe tulpini prin reprezentare si apoi pe capete.
Copilul din afara casatoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea mamei sale si a rudelor acesteia (si reciproc), nu si a tatalui. Infiatul se bucura de aceleasi drepturi ca si copilul rezultat din casatorie.
Ascendentii (parintii, bunicii si strabunicii defunctului) inlaturau in general pe colaterali de la mostenire.
Colateralii cu vocatie succesorala erau atat cei privilegiati (fratii si surorile), dar si cei ordinari pana la gradul IV (verisorii primari).
b). Sotul supravietuitor. Drepturile succesorale ale so-tului supravietuitor nu pot fi prezentate cu precizie. Cota ce ii revenea varia intre ¼ si ½ din masa succesorala.
c). Autoritatea publica (domnul) culegea mostenirea in lipsa testamentului sau a rudelor lui de cuius.
Mostenirea fara succesori devenea desherenta, adica trecea in patrimoniul domnului, ulterior al domniei.
In principiu nu se facea deosebire intre sexe, dar in Tara Romaneasca si in regiunea Fagarasului (intre secolulXV si secolulXVII) regula egalitatii sexelor a fost atenuata de privilegiul masculinitatii.
Privilegiului masculinitatii impunea ca descendentii de sex masculin sa mosteneasca mosia parinteasca, iar fetele urmau sa fie inzestrate fie de parinti sau dupa moartea acestora de catre frati. Principiul feudal al masculinitatii putea fi insa eludat prin practica infratirii de mosie – institutie des intalnita in Tara Romaneasca, prezenta uneori si in Transilvania.
Pentru evitarea pradalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei in lipsa urmasilor de sex masculin) se recurgea la fictiunea juridica, solicitata domnului, a preschimbarii fetei in baiat. Uneori se recurgea la „infratirea” descendentilor de sex diferit, tatal „infratea fetele cu feciorii” „ca sa fie frati la un loc nedespartiti”, ceea ce avea drept efect crearea unui drept egal la succesiunea parintilor.
Daca defunctul lasa in urma sa copii din mai multe casatorii, succesiunea se impartea intre toti copiii sai.
Mostenirea legala a serbilor avea ca obiect in toate cele trei Tari Romane numai bunurile mobile si ameliorarile (vii, plantatii, mori etc.) pe care ei le adusesera mosiei pe care acestia lucrasera; fondul funciar apartinea proprietarului feudal. Mostenirea serbului era impartita dupa regulile dreptului comun, iar in cazul in care acesta murea fara urmasi, patrimo-niul sau revenea stapanului de mosie.
Desi dreptul cutumiar nu cunostea alte reguli de succesiune pentru nobili si altele pentru taranii liberi, totusi in Transilvania dupa cucerirea maghiara au aparut pe cale cutumiara unele norme specifice feudale, reluate apoi de dreptul scris, ce urmareau conservarea fondului funciar mostenit in stapanirea familiilor nobiliare si asigurarea transmiterii pe linie masculina a bunurilor donative primite de la rege in vederea indeplinirii unor servicii militare. De aceea, se impune pe o scara larga in materie succesorala principiul masculinitatii, justificat mai ales prin considerente militare: „femeile si fetele nu obisnuiesc si nu pot sa ostaseasca cu armele si sa lupte cu dusmanii”.
Succesiunea testamentara apare dupa consolidarea proprietatii individuale in cadrul obstilor satesti, iar folosirea testamentului pe scara din ce in ce mai larga merge paralel cu procesul de descompunere a obstii si a disolutiei treptate a proprietatii devalmase. Un factor care a influentat extinderea folosirii testamentelor a fost cel religios, care indemna pe credinciosi sa lase danii lacasurilor de cult, in special mana-stirilor, in scopuri spirituale – slujbe pentru iertarea pacatelor si odihna sufletului.
Desi principiul libertatii de a dispune de patrimoniu rezulta din normele dreptului cutumiar, totusi uneori el este reafirmat cu ocazia judecarii unor procese de catre domn sau de catre episcopat, intarindu-i astfel eficacitatea si pe cale de precedent judiciar.
Testamentul era cunoscut in documente sub numele de carte, zapis, diata.
Cele mai vechi testamente s-au facut pe cale orala, „cu limba de moarte”. Testamentul putea fi intocmit si in scris ca un act solemn, fie fata de martori, al caror nume varia, fie inaintea autoritatii de stat (domnul, voievodul Transilvaniei, sfatul domnesc) sau bisericesti.
Din dorinta de a pastra bunurile de familie, testatorul folosea adesea substitutia fideicomisara prin care persoana instituita ca mostenitoare era obligata sa pastreze bunurile primite si la moartea sa sa le transmita unei terte persoane numita substituit.
Serbii puteau sa-si intocmeasca un testament numai cu privire la bunurile casnice, fara prea mare valoare economica, si la inventarul lor agricol, de imbunatatirile aduse de ei mosiei (case, plantatii, vii etc.) si asupra carora aveau un drept de folosinta. Ei nu puteau dispune in favoarea unor terti deoarece in acest fel ar fi adus un prejudiciu proprietarului feudal. In schimb, asemenea ameliorari treceau in temeiul dreptului cutumiar succesorilor lor legali pentru ca in astfel de situatii interesele stapanului de mosie nu erau stirbite.
Mostenirea monahilor constituia o exceptie de la regula ca mostenirea se deschide mortis causa. Ruperea de lume care o presupunea monahismul determina moartea civila.
Vladicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliti), facand obli-gatoriu parte din cinul monahal, li se aplicau si lor aceste dispozitii, cu precizarea ca succesiunea revenea scaunului arhieresc ultima data ocupat.
Aceste prevederi nu erau altele decat cele stabilite de canoanele Bisericii Ortodoxe si legiuirile bizantine.
Titlul III
Legea ca vocabula era uzitata chiar inainte de aparitia codificarilor, in paralel cu cea de obicei (sau drept, dreptate). Unitare ca sens, cele doua cuvinte aveau etimologii diferite: cel dintai provine din latinescul lex, in vreme ce cel de-al doilea este slavon.
Abia in secolul al XVII-lea codurile de legi oficiale proprii tarilor romanesti. Problema inexistentei dreptului nu se poate pune (ubi societas, ibi ius !) caci este stiut ca inaintea legilor scrise apare obiceiul juridic. De altminteri documentele timpului atesta existenta unui ius valahicum dupa care se carmuiau raporturile sociale sau litigiile dintre oameni.
Nevoia codificarii – de tip bizantin – s-a impus dato-rita mai multor factori: social-politici, bisericesti, geografici si culturali.
Daca dreptul bizantin receptat prin pravile venea in conflict cu dreptul vechi nescris, acesta din urma avea prevalenta: ,,giudetul giudeca cateodata si impotriva pravilei, pentru acest obicei al locului . Lucrurile se fac dupre cum iaste obiceiul locului, macar de are fi impotriva pravilei … “.
Pentru Transilvania, situatia este mai complexa intrucat pe teritoriul voievodatului s-au aplicat in paralel mai multe sisteme de drept. De subliniat ca formele si fondul juridic ale dreptului obisnuielnic romanesc au fost aceleasi in toate provinciile locuite de romani.
Pana la adoptarea codurilor autohtone au fost folosite manualele de drept bizantin ca si culegerile de nomocanoane, care au influentat vechiul drept romanesc pana in secolul al XIX-lea.
Celor mai vechi legiuiri scrise, atat celor bisericesti propriu-zise cat si celor nomocanonice ori laice, sub influenta slava li s-au spus de catre romani pravile.
1. Sintagma alfabetica a lui Matei Vlastares,
La textul original al Sintagmei, diferiti copisti, chiar romani, au mai adaugat si alte piese legislative, precum si comentarii. Manuscrise ale Sintagmei, atat in limba greaca, cat si in limba slava, se pastreaza si astazi in diferite biblioteci din tara noastra.
2. Pravila Sfintilor Apostoli si Sfintelor Soboare si altor Sfinti Parinti
Este un nomocanon alcatuit in greaca, tradus in slava si in romana; a circulat sub forma de manuscrise, care s-au pastrat la noi numai in limba slava si sunt cunoscute sub diferite nume dintre care mentionam:
3. Fragmente de pravila in limba slava
Sunt cunoscute mai multe manuscrise ale acestei culegeri. Pravila de la Academie poarta titlul de Nomocanon, adica „indreptator de lege”, cuprinzand pe scurt Pravilele ale Sfintilor Apostoli, ale Sfantului Vasile cel Mare si ale Sfintelor Sinoade.
4. Nomocanonul lui Manuil Malaxos
are ca autor pe notarul mitropoliei din Teba Boetiei si este alcatuit in anul 1561. Caracteristica manuscriselor acestui nomocanon consta in marea lor diversitate, chiar si a celor grecesti.
5. Hexabiblul lui Constantin Harmenopulos ilor, 1345
a fost alcatuit la 1345, la Tesalonic, de catre un judecator. Acest nomocanon s-a raspandit repede in intreg Imperiul Bizantin, fiind apoi tiparit la 1547, la Paris si Köln, pentru ca apoi la 1830 sa devina lege a statului grec. A fost tradus integral si in limba romana la inceputul secolulal XIX-lea.
6. Pravilele tiparite
Prima pravila tiparita in secolulal XVI-lea este Pravila de la Ieud (Maramures). Se considera ca a fost tiparita la Brasov de catre diaconul Coresi in anul 1563.
Secolul al XVII-lea se evidentiaza in mod cu totul aparte prin tiparirea marilor pravile romanesti, in principal laice. In 1640 este tiparita Pravila de la Govora (a fost tiparita in manastirea cu acelasi nume) sau Pravila cea Mica, o traducere in limba slavona realizata de Mihail Moxa (Moxalie). Poarta denumirea de Dreptatoriu de lege. Este de fapt o legiuire bisericeasca; reglementeaza Spovedania si Impartasanie, Casatoria etc.
Iata si care sunt izvoarele
juridice scrise ale materiei:
Codificarea cunoscuta sub acest nume a fost generata de rascoalele romanilor din teritoriul omonim (1503, 1508) si care intre altele au cerut expres dreptul de a codifica legile cutumiare. Redactate in limba latina, limba oficiala a cancelariei transilvane, ceea ce dovedeste faptul ca ele nu au fost necesare populatiei romanesti care isi cunostea dreptul cutumiar, ci pentru a fi folosite de dregatori. Cuprind intr-o forma nesistematizata diferite ramuri de drept (civil, penal, de procedura). Terminologia asemanatoare cu cea folosita in Tara Romaneasca denota caracterul unitar al vechiului drept roma-nesc.
Opera a unui nobil maghiar. Tiparit la Viena, in anul 1517, este unul din raspunsurile nobilimii la rascoala lui Gheorghe Doja († 1514), din care cauza s-a spus ca a fost scris cu „sange de iobag”. Este compus din trei parti, de unde ii vine si numele. Din punctul de vedere al dreptului romanesc este deosebit de importanta partea a treia, care cuprinde dreptul scris si obiceiurile din Transilvania. La 1553 acest monument juridic a fost supus unei modificari, realizate de profesorul de la Viena, Martin Bodenarius, tripartitul devenind quadrupartit.
Marii feudali au avut tot interesul sa ii intarzie intrarea in vigoare intrucat prin Tripartit li se limitau prerogativele. De altfel, codul a fost considerat doar o simpla culegere cu caracter privat.
La 1619 se realizeaza prima codificare de drept procesual in Transilvania, opera a lui Gabriel Bethlen: Iuridici procesus specimen.
Titlul complet al legiuirii este Carte romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti si de la alte giudete. Rod al ambitiilor imperiale ale domnitorului moldovean Vasile Lupu (1634–1653) reprezinta cea dintai legiuire laica roma-neasca, pastrand insa un caracter religios datorat epocii (competenta instantelor eclesiastice de a judeca felurite pricini privitoare la familie, incriminarea penala a ereziilor si a vrajitoriei etc.). Dupa documentele pastrate, aplicarea ei s-a facut in foarte putine cazuri. Cu toate acestea este de remarcat raspandirea ei pe intreg teritoriul locuit de romani, aspect valabil si pentru IL.
Intre scaderile primelor doua legiuiri romanesti, IL si CR, mentionam ca ele sunt doar niste traduceri de legi straine. Din acest moment asistam, pana astazi, la eroarea adoptarii de legi nepotrivite.
Titlul complet al legiuirii este Indireptarea legiei cu Dumnezeu care are toata judecata arhierésca si imparatésca de tóte vinele preotesti si mirenesti. Contemporan si rival al lui Vasile Lupu, Matei Basarab (1632–1654) – una dintre figurile cele mai impunatoare ale voievozilor romani, a tiparit inaintea omologului sau moldovean o pravila bisericeasca, insuficienta insa pentru reglementarea vietii societatii feudale romanesti: Pravila de la Govora, amintita supra. IL apare ca o replica la CR, insa trebuie remarcata fidelitatea cu care ii reproduce continutul: 1253 din cele 1254 de articole.
Spre deosebire de CR, IL are un caracter mult mai profund religios dat de prevederile sale care includ si reglementari tipice bisericesti; de aceea se mai numeste si Pravila cea Mare.
Dupa documentele ce ne-au parvenit, IL s-a in destul de putine cazuri. Insa circulatia ei lasa in umbra aplicarea.
Este demn de subliniat faptul ca pravila este inca partial in vigoare in legislatia bisericeasca ortodoxa prin anumite prevederi care de fapt reproduc canoane Bisericii Rasaritene.
La 1653 dieta Transilvaniei edicteaza Approbatæ constitu-tiones regni Transilvaniæ et partium Hungariæ (legile adoptate intre 1540 si 1653).
Aceeasi dieta la 1669 edicteaza Compilatæ constitutiones regni Transilvaniæ et partium Hungariæ (legile adoptate intre 1653 si 1669).
Data in 1691, consacra faptul ca legile ce guvernau principa-tul raman in vigoare si sub noua stapanire, austriaca, a Transilvaniei. Fireste, s-au introdus modificari in consonanta cu interesele habsburgice in ceea ce priveste organizarea politico-administrativa, introducandu-se institutii ca: guvernatorul (in locul principelui), Guberniul, Cancelaria aulica, Tezauriatul.
Edictat de Alexandru C. Mavrocordat, „este cel mai important act normativ intern pana la Codul Calimach. Cele doua parti ale textului tiparit au la baza doua anaforale de Sfat de obste (sobor, de unde denumirea de Sobornicescul hrisov). Organizeaza un nou regim al schimburilor si zalogirilor de mosii, cu o masura foarte importanta: interzicerea daniilor de la saraci la bogati si puternici” cu exceptia cazurilor in care se dovedea o legatura de rudenie. De asemenea, a reglementat „din nou […] statutul casatoriei robilor intre ei si cu oamenii liberi”. Se poate spune ca acest Hrisov ,,constituia o reforma a Domniei luminate in acord cu boierii reprezentati prin Sfatul de obste largit”.
Opera a interesului reformator al domnitorului fanariot de origine greaca Alexandru Ipsilanti (1774–1782, 1796–1797, Tara Romaneasca; 1786–1788, Moldova). In ea se amesteca obiceiul pamantului cu dispozitii bizantin.
Este o legiuire tipic feudala, dar se intrevad in cuprinsul ei si germenii noilor principii de drept si politologie care se vehiculau prin Europa, respectiv ideile lui Montesquieu si Beccaria. Legea insa este in principal de inspiratie cutumiara. Ea apara proprietatea feudala, reglementeaza in mod amanuntit dijma si claca.
Monopolurile senioriale se bucura de o atentie deosebita. Din punct de vedere al institutiei mostenirii, a consacrat principiul masculinitatii. Documentar s-a dovedit ca ea a fost aplicata doar in trei cazuri. Teoretic a ramas in vigoare pana in anul 1818, cand a fost abrogata de Codul Caragea.
,,Reinoieste mai pe larg procedeul lui Ipsilanti si amesteca dreptul bizantului si obiceiul pamantului”. ,,Este tot un cod general […] in care se juxtapun patru coduri specializate: civil, penal, procedura civila si procedura penala”.
Moment important al culturii juridice romanesti, tradeaza sfarsitul perioadei feudale. Alcatuita din elemente de drept bizantin, dar si din multe elemente de cutuma romaneasca. Luand exemplul Moldovei, domnitorul Caragea a dispus ca patru boieri „cu stiinta si praxis la ale pravilelor” sa se preocupe de intocmirea unei legiuiri cat mai bune pentru ca sa se faca cu desavarsita intregime si cu buna deslusire. Dintre acestia, doi au fost greci si doi romani. Dupa intocmire a fost citita cu atentie de domn, iar prin pitacul din 1817 s-a convocat sfatul tarii pentru a o analiza.
S-a tiparit atat in greceste, cat si in romaneste. A ramas in vigoare pana la 1865, cand a fost pus in vigoare Codul civil roman.
Legiuirea Caragea este o realizare deosebita pentru vocabularul juridic romanesc, intrucat s-au depus straduinte mari pentru o traducere cat mai exacta a textului grec in care a fost conceputa. Atat textul romanesc, cat si cel grecesc s-au pastrat in manuscrisele oficiale. Laconismul cu care trateaza anumite probleme reflecta intru totul mentalitatea vremii dar se poate explica si prin aceea ca in esenta lor acele chestiuni erau cunoscute.
A fost pe nedrept calificat drept o ,,opera cu desavarsire bizantina, fara de amestec de obiceiuri juridice romane[sti]”. Aceasta opera legislativa a fost considerata a fi o traducere in limba greaca, cu toate ca s-a preluat numai sistematizarea Codului civil austriac din 1811.
Codul lui Calimach intra in vigoare la 1817, in Moldova, sub domnia lui Scarlat Calimach. A cunoscut o singura editie si aceea in limba greaca, straina deci in cea mai mare parte, atat impricinatilor, cat si judecatorilor. A fost in vigoare pana la 1865.
Regulamentul Organic a fost conceput de catre boierimea autohtona sub stricta supraveghere a ocupantului rus de la 1828–1834 (Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti fusese direct implicat). Introdus in la un interval de un an in cele doua principate romanesti – Tara Romaneasca (1831), Moldova (1832) – a fost pana in 1859 o veritabila constitutie. Aceasta lege fundamentala ,,a contribuit la modernizarea si omogenizarea structurilor sociale, economice, administrative si politice” incepute in decadele precedente.
Izvoare
Acte judiciare din Tara Romaneasca (1775 –1781), ed. G. Cront e. a., Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1973.
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, trad. Petre Pandrea, Ed. Minerva, Bucuresti, 1981.
Carte romaneasca de invatatura –1646, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1956.
Codul Calimach, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1958.
Constitutiile Aprobate ale Transilvaniei, [ed. a II-a], trad. Al. Herlea, V. Sotropa, Ioan N. Floca, Ed. Dacia, Cluj, 1997.
Crestomatie pentru studiul istoriei statului si dreptului R. P. R., vol. II, Feudalismul I, Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1958.
Diculescu, Vl., Viata cotidiana a Tarii Romanesti in documente. 1800 –1848, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1970.
Documenta Romaniae Historica, A (Moldova), 5 vol.; B (Tara Roma- neasca), 7 vol.; C (Transilvania), 1 vol.; Bucuresti, 1966 –1977.
Documente privind istoria Romaniei, A (Moldova), 11 vol.; B (Tara Romaneasca), 13 vol.; C (Transilvania), 6 vol.; Bucuresti, 1951–1960.
Indreptarea legii –1652, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1952.
Legiuirea lui Caragea, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., 1955.
Manualul juridic al lui Andronache Donici, ed. crit., Ed. Academiei R.P.R., Bucuresti, 1959.
Manualul legilor sau asa numitele Cele sase carti adunat de pretutin- deni si prescurtat de vrednicul de cinstire pastratorul de legi si judecator in Salonic Constantin Harmenopulos trad. Ion Peretz, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1921.
Pravila cea mica (de la Govora), in vol. Collectiune de legiuirile vechi si cele noui care s’aŭ promulgat de la 1 ianuarie 1875 si pana la finele anuluĭ 1885, vol. III, ed. ingrij. Mihai Bujoreanu, Tipografia Academiei Romane (Laboratoriĭ Romanĭ), Bucurescĭ, 1885.
Pravila ritorului Lucaci, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1971.
Pravilniceasca condica, ed. crit., Ed. Academiei R. P. R., Bucuresti, 1957.
Texte romanesti din secolul al XVI-lea. Pravila lui Coresi, ed. crit., Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1982.
Cursuri, tratate, dictionare, articole, monografii
Agapie, V., Problema juratorilor la romani, Iasi, 1939.
Alexandresco, Dimitrie, Explicatiunea teoretica si practica a dreptu- lui civil roman, tomul VIII, partea I, Conventiile matrimoniale, ed. a II-a, rev., corect. si marita, Ed. Socec & Co., Bucuresti, 1916.
Beneviste, Émile Vocabularul institutiilor indo-europene, vol. I, Economie, rudenie, societate, trad. Dan Slusanschi, Ed. Paideia, Bucuresti, 1999.
Berechet, Gr., Dreptul bizantin si influenta lui asupra legislatiei vechi romanesti, Iasi, 1931 –1932.
Idem, Legatura dreptului bizantin si romanesc, vol. I, partea I, Izvoadele, Vaslui, 1937.
Berechet, Gr. St., Particularitatile conjuratorilor la romani dupa documentele slave, Chisinau, 1925.
Boca, ierom. Arsenie Cararea Imparatiei, Ed. Episcopiei Aradului, Arad, 1995.
Bolovan, Sorina Paula, Familia in satul romanesc din Transilvania. A doua jumatate a secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, Centrul de Studii Transilvane & Fundatia Culturala Romana, Cluj- Napoca, 1999.
Bradeanu, Salvator A., Notiuni introductive la materia succesiunilor. Regimurile si conventiile matrimoniale, f. ed., f. loc., 1947.
Carrel, Alexis Omul, fiinta necunoscuta, trad. L. Busuioceanu, Ed. Tedit F. Z. H., Bucuresti, f. a.
Candea, Virgil (coord.), Un veac de aur in Moldova (1643–1743), Intreprinderea Editorial-Poligrafica Stiinta & Ed. Fundatiei Culturale Romane, Chisinau – Bucuresti, 1996.
Cernea, Emil, Molcut, Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, Casa de Editura si Presa ,,Sansa” S. R. L., Bucuresti, 1996.
Ciulei, Gheorghe, Ciulei, Gheorghe G. Dreptul romanesc in Banatul medieval, Ed. Banatica, Resita, 1997.
Costachel, V., Panaitescu, P. P., Cazacu, A., Viata feudala in Tara Roaneasca si Moldova (secolele XIV –XVII), Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1957.
Cront, Gheorghe, Dreptul bizantin in tarile romane. Pravila Moldovei din 1646, in ,,Studii”, anul IX, nr. 5 / 1958.
Cront, Gheorghe, Institutii medievale romanesti. Infratirea de mosie. Juratorii, Editura Academiei, 1969.
Danielopolu, George, Explicatiunea Institutelor lui Iustinian, vol. 1, Imprimeria Statului, Bucuresci, 1899.
Davidoglu, Lascar, Repertoriu de formulare juridice, ed. a III-a rev., ad. si complet., Ed. Forum, Bucuresti, f. a.
Densusianu, Nicolae, Dacia preistorica, [ed. a II-a], Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986.
Dimitrescu, Gh. D., Dota in vechile noastre legiuiri, in AFDB, anul IV, nr. 1 –2 / 1942.
Djuvara, Neagu, Intre Orient si Occident. Tarile romane la inceputul epocii moderne (1800 –1848), trad. Maria Carpov, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.
Emerit, Marcel, La femme en Valachie pouvait-elle hériter ?, RHSEE, IV-ème anée, № 1 –3 / janvier-mars 1927.
Evdokimov, Paul, Taina iubirii. Sfintenia unirii conjugale in lumina traditiei ortodoxe, ed. a II-a revaz, trad. G. Moldoveanu, Ed. ,,Christiana”, Bucuresti, 1999.
Firoiu, Dumitru V., Istoria statului si dreptului romanesc, Ed. Fundatiei ,,Chemarea”, Iasi, 1992.
Floca, arhid. Ioan N., Din istoria dreptului romanesc, vol. II, Carte romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti si de la alte giudeate, Iasi, 1646, Sibiu, 1993.
Idem, Originile dreptului scris in Biserica Ortodoxa Romana (studiu istoric-canonic), Sibiu, 1969.
Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993.
Fotino, George, Influenta bizantina in vechiul drept romanesc, in vol. Omagiu prof. C. Stoicescu, extras, ,,Bucovina” I. E. Toroutiu, Bucuresti, 1940.
Idem, Justinian in lumina vechii culturi juridice romanesti, in AFDB, anul II, nr. 2 –4 /1940.
Idem, Pagini din istoria dreptului romanesc, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1974.
Georgescu, Valentin Al., Preemtiunea in istoria dreptului romanesc. Dreptul de protimisis in Tara Romaneasca si Moldova, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1965.
Idem, Bizantul si institutiile romanesti pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1980.
Georgescu, Valentin Al., Strihan, Petre, Judecata domneasca in Tara Romaneasca si Moldova. 1611 –1831, partea I, Organizarea judecatoreasca, vol. I, 1611 –1740, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1979.
Gheorghiu-Bradet, Ion, Istoria dreptului romanesc, ed. a II-a reviz. si adaug., Ed. Tipocart, Brasov, 1994.
Girard, Paul Frédéric, Manuel élémentaire de droit romain, 7-me éd., rev., augm., Paris, Libraire Arthur Rousseau, 1924.
Griselini, Francesco, Incercare de istorie politica si naturala a Banatului Timisoarei, pref., trad., note Costin Fenesan, Ed. Facla, Timisoara, 1984.
Hanga, Vladimir (resp. de vol.) e. a., Istoria dreptului romanesc, vol. I, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1980.
Idem, Dreptul cutumiar, Ed. Fundatiei „Chemarea” Iasi, 1993.
Idem, Drept privat roman. Tratat, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.
Idem, Le Droit Géto-Dace, in Gesselschaft und Recht im griechisch-römischen Alterum, teil 2, Akademie-Verlag, Berlin, 1969.
Haudry, Jean, Indoeuropenii, trad. Aurora Petan, Ed Teora, Bucuresti, 1998.
Herlea, Alexandru, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Dreptul de proprietate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
Hopartean, Doina, Casatoria si obiceiurile ei pe Valea Ampoiului, in ,,Apullum”, nr. 27–30 / 1990–1993.
Iorga, N., Sfaturi pe intunerec. Conferinte radio (1936–1938), vol. II, Ed. Minerva, Bucuresti, 1996.
Iorga, Nicolae, Istoria romanilor, vol. I, partea a II-a, Sigiliul Romei, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988.
Macrea, M., Viata in Dacia romana, Bucuresti, 1969.
Marcu, Liviu P., Istoria dreptului romanesc, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997.
Marian, S. Fl., Nunta la romani. Studiu etnografico-comparativ, ed. crit., Ed. ,,Grai si Suflet – Cultura Nationala”, Bucuresti, 1995.
Maxim, Iancu, Etnogeneza romanilor si a altor popoare europene privite prin prisma geografiei istorice, Ed. Moldova, Iasi, 1995.
Moldovan, pr. Ilie, Teologia iubirii, 2 vol., Ed. Episcopiei Alba Iuliei, 1996.
Mototolescu, Dumitru D., Darurile dinnaintea Nuntii in dreptul Vechiu romanesc comparat cu cel Romano-Bizantin si Slav, Tipografia ,,Convorbiri Literare”, Iasi, 1921.
Munteanu, Eugen, Munteanu, Lucia-Gabriela, Æterna latinitas. Mica enciclopedie a gandirii europene in expresie latina, Ed. Polirom, Iasi, 1996.
Noica, Constantin, Rostirea filosofica romaneasca, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1970
Onisor, Victor, Istoria dreptului roman pentru anul I. al facultatii de drept, (curs de licenta), ed. a II-a, Tipografia Fondul Cartilor Funduare, Cluj, 1925.
Oroveanu, Mihai T., Istoria dreptului romanesc si evolutia institutiilor constitutionale, Ed. Cerma, Bucuresti, 1992.
Pascu, Stefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986
Parvan, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, ed. ingrij., note, com. si postf. Radu Florescu, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1982.
Peretz, Ion, Curs de drept bizantin, partea I, Izvoarele bizantine, Ed. Socec & Co., Bucuresti, 1910.
Idem, Curs de istorie a dreptului roman, editia II-a, vol. II, 1928.
Petru, D., Conceptul de etnie, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980.
Plopu, Georgiu, Parti alese din dreptul privat ungar. I – Dreptul familial material. II – Dreptul ereditar, Tipografia Fondul Cartilor Funduare, Bucuresti, 1924.
Popescu, Anicuta, Institutia casatoriei si conditia juridica a femeii in Tara Romaneasca si Moldova in secolul XVII, in ,,Studii. Revista de istorie”, tom 23, nr. 1 / 1970.
Popovici, Paul, Regimul matrimonial al bunurilor sotilor din secolul XVIII pana la Codul civil, in ,,Studia Universitatis Vasile Goldis”, nr. 10 / 2000.
Idem, Regimul juridic matrimonial in lumina pravilei lui Vasile Lupu, in ,,Teologia” nr. 3 / 2000.
Idem, Regimul matrimonial al bunurilor sotilor in lumina pravilelor secolului XVII, comunicare stiintifica, Arad, 2000.
Idem, Dota in dreptul bizantin, in curs de publicare.
Idem, Zestrea in ius valahicum, in curs de publicare.
Idem, Familia in vechiul drept romanesc, in curs de publicare.
Idem, De la cutuma la pravila, in curs de publicare.
Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia arheologiei si istoriei vechi a Romaniei, vol. II, D–L, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1996.
Russu, I. I., Limba traco-dacilor, ed. a II-a revaz. si adaug., Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1967.
Radulescu, Andrei, Pagini inedite din istoria dreptului romanesc, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1991.
Idem, Norme privitoare la adunarea materialului pentru cunoasterea vechiului drept nescris, in ,,Buletin Stiintific, C, Stiinte istorice, filosofice si economico-juridice, stiinta limbii, literatura si arta”, tom I, nr. 2 /1949.
Idem, Asemanari intre ideile primitive ale poporului din Bretania si ale poporului roman, in ,,Memoriile sectiunii istorice [ale Academiei Romane]”, seria III, tom XI, mem. II, Regia M. O., Imprimeria Nationala, Bucuresti, 1931.
Sacerdoteanu, A., Sarcinile stiintelor auxiliare ale istoriei, in ,,Revista arhivelor”, nr. 1 / 1966.
Sachelarie, Ovid, Mostenirea monahilor in vechile noastre oranduiri juridice, in rev. ,,Glasul Bisericii”
Sachelarie, Ovid, Stoicescu, Nicolae (coord.), Institutii feudale din tarile romane. Dictionar, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1988.
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria romanilor in secolul XX (1918–1948), Ed. Paideia, Bucuresti, 1999.
Stahl, Henri H., Contributii la studiul satelor devalmase romanesti, ed. a II-a revaz., vol. II, Structura interna a satelor devalmase libere, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1998.
Stahl, Paul H., Triburi si sate din sud-estul Europei. Structuri sociale, structuri magice si religioase, trad. Viorica Nicolau, Ed. Paideia, Bucuresti, 2000.
Stanciu, Laura, Casatorie, moralitate si conditia femeii in viziunea scolii ardelene, in ,,Apvllvm. Acta Mvsei Apullensis”, nr. 34 / 1997.
Staniloae, pr. Dumitru, Teologia dogmatica ortodoxa, vol. III, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1978.
Sotropa, Valeriu, Introducere si bibliografie la istoria dreptului romanesc, Tipografia ,,Cartea Romaneasca”, Cluj, 1927.
Strempel, Gabriel, Copisti de manuscrise romanesti pana la 1800, Bucuresti, 1959.
Toderascu, Ion, Unitatea romaneasca medievala, vol. 1, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988.
Tighiliu, Iolanda, Societate si mentalitate in Tara Romaneasca si Moldova. Secolele XV –XVII, Ed. Paideia, Bucuresti, 1997.
Vaja, Gheorghe, Institutii de drept din Tara Fagarasului in secolul XVI, teza dr., Cluj-Napoca, 1979.
Vulcanescu, Romulus, Etnologie juridica, Ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1970.
Xenopol, A. D., Istoria romanilor din Dacia romana, ed. a IV-a, vol. I, Dacia anteromana , Dacia romana si navalirile barbare. 513 inainte de Hr. –1290, vol. IV, ed. A IV-a, Istoria moderna (de la Matei Basarab si Vasile Lupu pana la fanarioti, 1633 –1821), ed. a IV-a, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1985, 1993.
Zotta, Const. Gr., Vaiteanu, Emanoil R., Formular-agenda in materia actelor de notariat si a actiunilor judiciare cu formularele respective … , Ed. Remus Cioflec, Bucuresti, 1946.
C U P R I N S
Obiectul istoriei dreptului romanesc
Necesitatea studierii istoriei dreptului romanesc
Periodizarea istoriei dreptului romanesc
1.1. Contextul istorico-politic
1.2. Organele centrale ale statului dac
1.3.1. Proprietatea la geto-daci
1.3.2. Capacitatea juridica a persoanelor
D u a l i s m u l j u r i d i c i n D a c i a
2.3. Sistemele de drept din Dacia romana
2.4. Capacitatea juridica a persoanelor
f o r m a r e a d r e p t u l u i r o m a n e s c
3.1.1. Parasirea Daciei de catre romani
3.1.2. Increstinarea daco-romanilor
3.1.3. Influenta crestinismului asupra dreptului cutumiar
3.1.4. Daco-romanii si epoca migratiilor
3.2. Sistemul normativ vicinal
3.2.1. Originea dreptului cutumiar romanesc
3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar romanesc
3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar romanesc
3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar romanesc
3.2.2. Principalele institutii juridice
3.2.2.1. Conducerea comunitatilor vicinale
3.3. Legea Tarii (ius valahicum) 3.3.1. Izvoarele dreptului feudal
3.3.2. Semnificatia notiunii ius valachicum
3.3.3. Caracterele lui ius valahicum
Domnul. Voievodul, Principele si Guvernatorul Transilvaniei
1.1. Domnia – institutie centrala a dreptului cutumiar romanesc
1.1.1. Caracteristicile domniei
1.1.4. Regenta si locotenenta domneasca
1.1.5.1. Prerogativele legiuitoare
1.1.5.2. Prerogativele executive
1.1.5.3. Prerogativele judecatoresti
1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei
Organizarea teritorial-administrativa
2.1. Organizarea administrativ-teritoriala a Transilvaniei
2.1.2. Organizarea sasilor si a secuilor
3.1. Trasaturile generale ale sistemului fiscal
3.2. Institutiile fiscalitatii
4.1. Organizarea judecatoreasca
4.1.1. Justitia si sarcinile ei
4.1.2. Organizarea judecatoreasca
4.1.3. Instantele ecleziastice
4.2.4. Fixarea termenului de judecata
4.3.1. Infractiuni indreptate impotriva conducatorului statului
4.3.2. Infractiunile contra vietii
4.3.3. Infractiuni contra integritatii corporale
4.3.4. Infractiuni contra proprietatii
4.3.5. Infractiuni impotriva moralei
4.3.6. Infractiuni care impiedicau infaptuirea justitiei
4.3.7. Infractiunile indreptate impotriva religiei
4.4. Raspunderea. Raspunderea colectiva
4.4.1. Raspunderea solidara a obstii
4.5.2. Pedepse privative de libertate
1.1.1. Nobilii feudali (boierii)
2.2. Elementele constitutive ale contractului
2.2.4. Consimtamantul partilor
3.2.1. Impedimentele la casatorie
3.3.2. Mostenirea testamentara
1. Statutele Tarii Fagarasului, 1508
2. Tripartitul lui Werböczi, 1517
3. Carte romaneasca de invatatura, 1646
5. Constitutiile aprobate, 1653
8. Pravilniceasca condica, 1780
11. Regulamentul Organic, 1831–1832
Unul si acelasi popor a fost denumit diferit de greci si de romani: cele doua cuvinte, get si dac, sunt sinonime perfecte.
