AUTONOMIA LOCALA SI REGLEMENTAREA EI IN CONSTITUTIILE TARILOR UNIUNII EROPENE
Pentru a analiza modul de reglementare a autonomiei locale la nivelul constitutional al fiecarui stat membru al Uniunii Europene trebuie sa facem o prima distinctie intre statele care au constitutii adoptate inainte de deceniul sase al secolului XX si cele care au adoptat constitutii ulterior acestei date.
Astfel, daca constitutiile unor state ca Germania (1949), Belgia (1831), Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord(1215,1628, 1679, 1689, 1911, 1949, 1958), Irlanda (1937), Danemarca (1953), nu utilizeaza expres termenul de autonomie locala, in schimb state care au adoptat constitutii mai recente: Spania (1978), Grecia (1975), Luxemburg (1868 cu revizuire in 1948 si 1993), Portugalia (1976), au consacrat in reglementarile lor fundamentale aceasta terminologie.
O a treia categorie o formeaza statele care nu utilizeaza in mod expres o atare terminologie , dar care dispun de o legislatie interna ce contine conceptul de autonomie locala. Este cazul Frantei.
Exista, in principiu, doua modalitati de recunoastere a autonomiei locale:
ca regim juridic unic si general;
ca regim juridic exceptional si particular.
In prima categorie se incadreaza acele state care asigura o identitate de tratament juridic comunitatilor locale, utilizand o baza juridica unica. De exemplu, Constitutia Greciei reglementeaza organizarea administratiei de stat pe baza unui sistem de desconcentrare, incredintand gestiunea afacerilor locale colectivitatilor locale, care se bucura de autonomie administrativa (art.102, pct.2). Constitutia Luxemburgului comunele formate din comunitati autonome, constituite pe baza teritoriala, posedand personalitate juridica si girand, prin propriile organe, propriul patrimoniu si interes (art.107, pct.1).
In a doua categorie se incadreaza acele state care, prin legea lor fundamentala, avand in vedere particularitatile istorice si lingvistice ale constituirii lor, atribuie un anumit sistem particular de autonomie fie comunitatilor locale, fie comunitatilor lingvistice, fie anumitor structuri teritoriale.
Astfel, Constitutia Italiei, dupa ce consfinteste organizarea statului in regiuni, provincii si comune (art.114), recunoaste, pe de o parte, calitatea regiunilor de organisme autonome ce dispun de puteri particulare si functii proprii (art.115), iar pe de alta parte, atribuie Sardiniei, Siciliei etc., forme si conditii particulare de autonomie in termenii unor statute speciale adoptate prin legi constitutionale.
In Spania exista doua regimuri juridice aplicabile, distingandu-se intre autonomia comunala, guvernata si administrata de consilii municipale si comunitatile autonome. Art.113, pct.1 din Constitutia Spaniei recunoaste provinciilor limitrofe, avand caracteristici istorice, culturale si economice comune, teritoriilor insulare si provinciilor avand o identitate regionala istorica, posibilitatea de a se guverna ele singure, prin constituirea in Comunitati autonome. In art.2 se recunoaste si garanteaza dreptul de autonomie a nationalitatilor si a natiunilor care o compun si solidaritatea dintre ele.
In Portugalia este reglementat un anumit regim politic si administrativ arhipelagului Azorelor si Maderelor, bazat pe "caracteristicile geografice, economice, sociale si culturale a acestor regiuni si pe imemoriabilele aspiratii autonomiste ale populatiilor insulare" (art.227 pct.3).
Desi autonomia regiunilor vizeaza participarea cetatenilor la viata democratica a acestora si la promovarea propriilor interese economice si sociale, ea este limitata prin aceea ca "Autonomia politica si administrativa regionala nu poate atenta la suveranitatea statului. Ea se exercita in cadrul conferit de Constitutie" (art.227 pct.3).
Situatia Frantei este oarecum diferita, deoarece constitutia acesteia din 1958 nu utilizeaza in mod expres termenul de autonomie locala, colectivitatile teritoriale (comunele, departamentele si comunitatile de peste mari) se administreaza liber prin consilii alese in conditiile prevazute de lege (art.72 aln.2).
Din punctul de vedere al tehnicii juridice utilizate de legiuitorul constituant in consacrarea autonomiei locale, se pot distinge doua sisteme: unul ce consta din simpla enuntare a termenului si altul continand elementele definitorii ale autonomiei locale.
Din cel de-al doilea sistem face parte si Constitutia Belgiei, care da competenta legii de a reglementa institutiile provinciale si comunale, pe baza urmatoarelor principii:
alegerea directa a membrilor consiliilor provinciale si comunale;
exercitarea atributiilor consiliilor in limita determinata de interesul provincial si comunal;
descentralizarea atributiilor catre institutiile provinciale si comunale;
publicitatea sedintelor consiliilor;
interventia autoritatii de tutela ori a puterii legislative pentru asigurarea respectarii legii si a protejarii interesului general (art.108 aln.1).
Exemplele utilizate permit surprinderea contextului constitutional european al reglementarii autonomiei locale la care se adauga concluzia diversitatii modalitatilor de a concepe autonomia locala.
Practic fiecare constitutie inglobeaza o forma particulara de reglementare a autonomiei locale ce tine de conditiile istorice ale formarii statului respectiv, de structura acestuia si forma de guvernamant, de coloratura etnica a populatiei si de traditiile si aspiratiile cetatenilor respectivi.
Concluzia lui Henri Oberdorff, in lucrarea "Les Constitusions de L Europe de Douze", este ca "aceste diferite constitutii europene, prin demersul lor descentralizator, autorizeaza inflorirea unei Europe infraetatica complementara unei Europe a comunitatii de state ".
Domnul Eugen Popa, in lucrarea "Autonomia locala in Romania", editura ALL BECK, 1999, nu este intru totul de acord cu afirmatia lui H. Oberdorff sustinand ca in marea majoritate a cazurilor autonomiile locale nu exercita atributii de suveranitate interna sau externa, la care se adauga si neutilizarea terminologiei respective in sase din cele douasprezece constitutii ale statelor Uniunii Europene. Autorul lucrarii scoate in evidenta doua tendinte ce, in opinia sa, se contureaza cu claritate:
preocuparea statelor de a integra autonomia locala in contextul mai general al principiilor democratice, al participarii comunitatilor locale la afirmarea propriilor interese, tendinta afirmata mai pregnant in legislatia speciala;
conturarea conceptului de autonomie locala, in ultimii patruzeci de ani, culminand cu adoptarea Cartei europene a autonomiei locale, la Strasbourg, in anul 1985 .
Document politic si juridic deopotriva, Carta europeana a autonomiei locale a fost deschisa semnarii la 15 octombrie 1985 si a intrat in vigoare la data de 1 septembrie 1988. importanta a fost apreciata in felul urmator: "Carta europeana a autonomiei locale este pentru comunitatile locale ceea ce este pentru popoarele europene Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale".
Este de remarcat in acelasi timp faptul ca, in cadrul primei sesiuni a Congresului Puterilor Locale si Regionale din europa, desfasurata la Strasbourg intre 31 mai - 3 iunie 1994, s-a adoptat initiativa pregatirii unei Carte europene pentru autonomie regionala care ar urma sa utilizeze ca model Carta europeana pentru autonomie locala.
Scopul principal urmarit de o asemenea carta este crearea mecanismelor de realizare si concentrare in vederea eliminarii dublei impuneri si de asigurare a complementaritatii actiunii colectivitatilor locale. In acest context se recomanda autoritatilor nationale realizarea cadrului juridic corespunzator - in cadrul dreptului intern - care sa permita promovarea si aprofundarea cooperarii interregionale si transfrontaliere.
Bibliografie: Popa Eugen, Autonomia locala in Romania, editura ALL BECK, bucuresti, 1999
