Constitutionalitatea dispozitiilor din Codul Penal cu privire la infractiunile de ofensa adusa autoritatii, prostitutie, vagabondaj
Pentru a comenta constitutionalitatea dispozitiilor din Codul Penal cu privire la infractiunile de „ofensa adusa autoritatii” (art. 238 ,abrogat prin OUG nr. 58 din 2002) , „prostitutie” (art. 328 Cod Penal ) si „vagabondaj” (art. 327 Cod Penal), trebuie definit in primul rand termenul de „constitutionalitate”. Conform DEX termenul de „constitutionalitate” inseamna „insusirea unei legi , 33619juq86hpj4l a unei actiuni, a unui act, a unei politici de a fi in conformitate cu constitutia . Asadar,constitutionalitatea implica in primul rand constitutia, cartea tehnica a mecanismului social , certificatul de legalitate si legitimitate a puterii , instrumentul prin care se realizeaza puterea , legea suprema in stat. Vorbind despre o lex suprema in stat , ne referim bineinteles la statul de drept, care in secolul al XIX-lea desemna un stat in care puterea publica trebuia sa se supuna dreptului.Mai tarziu, Hans Kelsen defineste statul de drept ca fiind o ierarhie de norme a caror organizare piramidala produce limitarea statului .De asemenea , anumiti autori francezi sustin ca pe langa principiul de legalitate , statul de drept implica si respectarea drepturilor individuale prezentate in Declaratia drepturilor omului din 1789. Prin urmare, statul de drept implica coexistenta a doua principii si anume , principiul legalitatii si principiul constitutionalitatii. Principiul legalitatii s-ar putea rezuma in obligatia tuturor indivizilor de a respecta regulile juridice in vigoare.Pe de alta parte, principiul constitutionalitatii implica mijloacele juridice avand ca scop asigurarea conformitatii dreptului cu constitutia. In concluzie , principiul constitutionalitatii rezuma relatia dintre autoritate si libertate,constitutia fiind „o lege cu puterea la patrat’’ , care trebuie sa se impuna celorlalte legi , constitutionalitatea implicand in esenta aceasta suprematie a legii fundamentale fata de celelalte legi. In ceea ce priveste constitutionalitatea dispozitiilor privitoare la infractiunea de ofensa adusa autoritatii (art. 238 Cod Penal) ne vom referi in primul rand la textul infractiunii din Codul Penal. Astfel, in art. 238 , prin raportare la art. 160 Cod Penal ,este incriminata „atingerea adusa onoarei sau amenintarea ,savarsita in public impotriva uneia din persoanele prevazute in art. 160 , articol care se refera la persoane care indeplinesc o activitate importanta de stat sau alta activitate publica importanta’’. La o prima lectura se poate observa o anumita diferenta de tratament, o anumita „discriminare’’ in tratamentul persoanelor care exercita activitati importante in stat cat si alte activitati importante. Desigur, daca ar fi sa analizam termenii de „ activitate importanta in stat ’’ si „de alta activitate importanta’’ , ne-am lovi cu siguranta de multe nelamuriri si confuzii in privinta sensului acestor termeni .De exemplu cand si care sunt conditiile in care putem considera ca o anumita activitate este importanta? Analizand punctual textul din Codul Penal , observam ca „atingerea adusa onoarei’’ implica probabil mai mult decat ar implica infractiunile de insulta si calomnie , asocierea termenilor mentionati avand o gravitate mult mai mare ,cu referire la persoana etatica. Atingerea adusa onoarei nu se refera la persoana care reprezinta statul, ci la insusi statul roman.Prin urmare, atingerea adusa onoarei este de fapt atingerea onoarei statului reprezentat prin functionarul in cauza.De aici rezulta probabil gravitatea faptei ,care se pedepseste de la 6 luni la 5 ani. Trebuie subliniat faptul ca in timp ce la insulta adusa unei persoane particulare , tragerea la raspundere penala are loc la plangerea prealabila a victimei, in cazul infractiunii de ofensa adusa autoritatii , tragerea la raspundere penala are loc din oficiu. Este de necontestat gravitatea acestei fapte in masura in care se considera ca persoana lezata reprezinta statul , dar totusi „cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice , fara privilegii si fara discriminari’’ dupa cum postuleaza art. 16 din Constitutia Romaniei.Poate fi vorba in acest caz de un privilegiu sau de o discriminare? Declaratia universala a drepturilor omului, adoptata in 10 decembrie 1948 , mentioneaza in art. 1 ca „ toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi’’ .Art. 2 continua acesta idee mentionandu-se ca „fiecare om se poate prevala de toate drepturile si libertatile [...] fara nici o deosebire de rasa . de culoare, de sex , de limba, de religie , de opinie publica sau de oricare alta opinie, de origine nationala sau sociala,de avere, de nastere sau decurgand din orice alta situatie’’. Cu alte cuvinte , este in mod cert vorba de o discriminare , din moment ce de acest privilegiu nu se pot bucura decat reprezentantii statului sau persoanele care desfasoara „alte activitati importante’’. Mai mult decat atat si in Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, adoptat in 16 decembrie 1966, in art. 26 se statueaza egalitatea persoanelor in fata legii si faptul ca „ legea trebuie sa interzica orice discriminare si sa garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egala contra oricarei discriminari , in special de rasa, culoare, sex, limba, religie , opinie publica sau alta opinie, origine nationala sau sociala , avere, nastere sau intemeiata pe orice alta imprejurare’’. Intrebarea este daca aceasta discriminare este contrara Constitutiei cat si pactelor internationale la care Romania a aderat . In doctrina se vehiculeaza ideea ca ar fi vorba de o „ discriminare pozitiva , admisa de Constitutie in art. 38, al. 2 , unde se impun unele masuri speciale de protectie sociala a muncii. Prin art. 45 , al. 1 se instituie „un regim special de protectie’’ pentru copii si tineri , iar art. 46 instituie o protectie speciala pentru persoanele handicapate. Asadar, „ situatiilor egale la corespunde un tratament juridic egal ; la situatii diferite tratamentul juridic nu poate fi decat diferit, daca nu se ajunge la o disproportie intre scopul urmarit prin tatamentul juridic inegal si mijloacele folosite’’. „Discriminarile pozitive ’’ sunt constitutionale , dar art. 238 nu reprezinta o discriminare pozitiva .Acest articol ingradeste dreptul la libera exprimare , cum ar putea oare acest drept sa prejudicieze onoarea si viata particulara a persoanei? Desigur Constitutia interzice defaimarea tarii si a natiunii in al. 7 al art. 30 , insa nu se mentioneaza nimic despre persoanele care reprezinta autoritatile , iar din acest punct de vedere , Codul Penal nu poate ingradi mai mult decat Constitutia. Este clar ca aceste incriminari din art. 238 raportat la art. 160 au fost facute ce referire la regimul politic existent la data elaborarii Codului Penal.Deoarece acest regim politic nu mai exista , prin Decizia nr. 25 / 06 03 1996 , s-a considerat articolul ca fiind partial abrogat cu raportare la art. 150 din Constitutie („legile si toate celelalte acte raman in vigoare , in masura in care nu contravin prezentei Constitutii’’ ). De asemenea s-a considerat ca nu poate fi vorba de o discriminare din moment ce „ ofensa adusa autoritatii” exista doar daca faptele sunt savarsite in legatura cu activitatea desfasurata de persoanele care reprezinta autoritatea de stat. Intrebarea este cum putem sa deosebim aceste limite fara sa ne lovim de subiectivitate? Decizia nr. 25/ 06 03 1996 mentioneaza ca este o „atingere adusa autoritatii si nu persoanei.” Cu toate acestea nu se pot trece cu vederea diferentele de tratament juridic , in primul rand in ceea ce priveste sanctiunea faptei , de la 6 luni la 5 ani , urmarirea penala fiind exercitata din oficiu.Concluzia nu poate fi decit ca aceste persoane , care reprezinta statul sunt mai presus decit persoanele care nu ocupa functii in stat sau nu desfasoara „alte activitati importante ”. Alineatul 2 al art. 238 pedepseste cu sanctiunea de inchisoare de la 3 la 10 ani infractiunea de lovire sau alte violente savarsite de una din persoanele aratate la al. 1 , iar in cazul vatamarii corporale grave,pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 15 ani. Cu alte cuvinte, infractiunea de lovire sau alte violente din 180 Cod Penal , este mult mai grava in cazul persoanelor mentionate la art. 160, decat in cazul unei persoane care nu are statutul acestora .La fel este si cazul infractiunii de vatamare corporala grava (art. 182. Cod Penal). Este de necontestat faptul ca nu mai putem vorbi de o discriminare pozitiva, aducand ca argument faptul ca persoana lezata reprezinta statul. Aceste dispozitii nesocotesc atat prevederile constitutionale din art. 16, dispozitiile Conventiei europene a drepturilor omului din art. 14 ,in care se interzice discriminarea ,cat si Declaratia universala a drepturilor omului si a altor pacte internationale. Persoanele care reprezinta autoritatea se bucura de un statut privilegiat iar infractorul este lezat in dreptul de a fi tratat in mod egal cu alti infractori care savarsesc aceste infractiuni contra unei persoane care nu reprezinta autoritatea statala. Pe de alta parte , toti cetatenii acestei tari sunt lezati in dreptul de a fi tratati in mod egal cu persoanele care reprezinta autoritatea statala sau desfasoara „alte activitati importante”. Textul art. 238 este vadit neconstitutional instituind discriminari, privilegii si diferente de tratament juridic.In prezent acest articol este pe buna dreptate abrogat prin OUG 58/2002. In privinta acestui conflict dintre libertate si egalitate cu care ne confruntam,Toqueville se intreaba daca exista sansa de a iesi din aceasta dilema istorica ; „ei au dorit sa fie liberi pentru a putea fi egali si,pe masura ce se instala egalitatea cu ajutorul libertatii , ea facea ca libertatea sa devina tot mai dificila”. Al doilea punct al comentariului il reprezinta constitutionalitatea infractiunii de „ vagabondaj ” , reglementata in articolul 327 , Cod Penal. Se pedepseste fapta persoanei care nu are locuinta statornica si nici mijloace de trai si care , desi are capacitatea de a munci , nu face acest lucru.Pentru ca fapta sa fie pedepsita este necesar ca aceasta sa denote obisnuinta, actele izolate sau intamplatoare neavand acest caracter. Constitutia Romaniei proclama in art. 25 , al. 1 ,dreptul la libera circulatie.De altfel si Declaratia universala a drepturilor omului proclama dreptul la libera circulatie si alegere resedintei in interiorul unui stat in art. 13. De asemenea , Pactul international cu privire la drepturile civile si politice consacra acest drept , prevazand ca „ orice persoana care se afla legal pe teritoriul unui stat are acolo dreptul de a circula liber si de a-si alege resedinta ”. Pare sa fie o nota de cinism din partea legiuitorului , prin sanctionarea ca infractiune a faptului de a nu avea o locuinta, cand societatea ar trebui sa-i asigure posibilitatea de a locui macar intr-o locuinta sociala. Totusi, pericolul reprezentat de vagabonzi nu este atat de grav incat aceasta fapta sa fie incriminata. In legiuirile anterioare , in Codul de la 1864 , de exemplu, vagabonzii erau pedepsiti daca erau asociati unui comportament antisocial, cum ar fi portul de arme . De asemenea , in 1921, dispozitile codului sunt modificate prin legea Trancu , legea asimiland vagabonzilor pe cei care traiesc din practicarea sau inlesnirea jocurilor de noroc ori a meseriilor degradatoare. Asadar ,vagabondajul este incriminat in masura in care este asociat unui comportament periculos , care prezinta pericol social. In prezent , prevederile art. 327 din Codul Penal , nu implica asemenea conditii, ci doar o repetare a faptei, care sa denote obisnuinta. Bineinteles,identificam o persoana prin prisma domiciliului sau , dar avand in vedere faptul ca este vorba despre un drept subiectiv nepatrimonial , care inseamna o facultate, o prerogativa a unui individ, nu ar trebui sa fie obligatorie exercitarea acestui drept. Ar trebui ca fiecare individ sa aiba posibilitatea de a nu exercita acest drept, de a se abtine de la acest drept. Fiecare persoana are dreptul de a alege sa-si exercite sau nu dreptul la domiciliu , drept asigurat prin art. 25 , al. 2 din Constitutie. Asadar, daca o persoana ca si cetatean al Romaniei, alege sa nu-si exercite acest drept asigurat prin Constitutie , de ce ar trebui sa fie incriminata persoana respectiva? Libertatea de exprimare este si ea garantata in art. 30 .Bineinteles, conform art. 49 din Constitutia Romaniei , exercitiul unor drepturi poate fi restrans prin lege pentru motive de aparare nationala, a ordinii publice etc. , dar aceste restrictionari nu ar trebui sa implice o sanctionare penala. Vagabonzii sunt „produsele respinse” ale societatii, dar sunt egali in drepturi cu oricare din cetatenii Romaniei care nu sunt vagabonzi , care au un domiciliu si se bucura de aceleasi drepturi ca toti cetatenii tarii . Nu este vorba de inca o discriminare in ceea ce-i priveste? Fie ca au ales sau nu viata pe care o traiesc , in loc sa fie incriminati , nu ar trebui oare sa fie ajutati de societate? Constitutionalitatea art. 327 este incerta.In primul rand , nu se respecta dispozitiile art. 25 cu privire la libera circulatie si dispozitiile art. 30 cu privire la libertatea de exprimare , fiecare persoana avand dreptul sa aleaga modul in care isi traieste viata. Nu se justifica aceasta incriminare penala , ci mai degraba ar fi justificate masurile sociale care se pot lua in aceste situatii . In al doilea rand , daca fiecare persoana are dreptul la domiciliu , acesta fiind un drept garantat constitutional conform art. 25 , al. 2 , de ce nu se asigura o locuinta sociala persoanelor incriminate de art. 327 ? Articolul 327 reprezinta nihilismul unei societati , o societate care nu-si accepta lipsurile , nu cauta solutii pentru a le anihila ,preferand pedepsirea „produselor respinse” datorita propriilor esecuri. Al treilea punct al comentariului il reprezinta constitutionalitatea prevederilor art. 328 din Codul Penal , prin care se incrimineaza „prostitutia”. Este sanctionata penal fapta persoanei care isi procura mijloacele de existenta sau principalele mijoace de existenta practicand in acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane. Conform art. 26 din Constitutia Romaniei , persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea insasi , iar conform art. 38 din Constitutie dreptul la munca nu poate fi ingradit. Cu alte cuvinte , fiecare persoana ar trebui sa aiba dreptul de a dispune de sine asa cum doreste si de asemenea , fiecare persoana trebuie sa aiba dreptul de a-si alege meseria. Daca privim „prostitutia ” ca fiind o meserie ca oricare alta , putem spune ca dispozitiile art. 328 sunt neconstitutionale. Pe de alta parte, este adevarat ca fiecare persoana are dreptul sa dispuna de ea insasi , asa cum proclama art. 26, cu amendamentul .care se gaseste in textul aceluiasi articol ,de a nu se incalca „drepturile si libertatile altora , ordinea publica sau bunele moravuri ”. „Prostitutia” este definita in Codul Penal ca fiind „ fapta persoanei care isi procura mijloacele de existenta practicand raporturi sexuale cu diferite persoane”. Nu mai trebuie evidentiata flagranta incalcare a bunelor moravuri care reies din aceasta fapta. In ceea ce priveste argumentul proclamat in art. 38 din Constitutie , ca alegerea profesiei si a locului de munca sunt libere , trebuie mentionat ca nu poate fi vorba de o profesie , atata timp cat aceasta profesie lezeaza ordinea publica , bunele moravuri , fiind in „ vadita contradictie cu moralitatea vietii de familie si cu sarcinile de importanta deosebita ce revin familiei in cresterea si educarea tinerei generatii”. Prin urmare,incriminarea unei fapte imorale este necesara din motive sociale,neputand fi vorba in acest caz despre neconstitutionalitate.In acest sens Kelsen spunea ca efectele acestui comportament se resimt in constiinta comunitatii ca norme morale. Pe de alta parte, „atunci cand judecam modelarea unei ordini de drept din punct de vedere moral ca fiind buna sau rea , dreapta sau nedreapta ,trebuie sa ramanem constienti de faptul ca etalonul este relativ ,ca o alta judecare pe baza unui alt sistem moral nu este exclusa , ca , daca o ordine de drept masurata cu etalonul unuia din sistemele morale este considerata nedreapta , ea poate fi judecata conform etalonului altui sistem moral si gasita dreapta. BIBLIOGRAFIE Ion Deleanu – Institutii si proceduri constitutionale-tratat Editura Servo-sat ,Arad ,2001 Viorel Pasca – Constitutia si Codul Penal Editura All Beck ,Bucuresti,2002 Evelyne Pisier – Istoria ideilor politice Editura Amarcord,Timisoara,2000 Hans Kelsen – Doctrina pura a dreptului Editura Humanitas ,Bucuresti,2000 Conventia europeana a drepturilor omului Declaratia universala a drepturilor omului
