Rusia dupa incheierea Razboiului Rece Rusia si strainatatea apropiata
27345dcg21gsy3g Dupa incheierea razboiului rece, fiecare tara europeana a blocului socialist a fost confruntata cu problemele dificile si dureroase ale tranzitiei. Intr-o tara obisnuita tranzitia a insemnat trecerea de la totalitarism la democratie si de la economia centralizata la cea de piata. In cazul Rusiei, tranzitia a insemnat si trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Daca in planul dificultatilor reale trecerea de la economia centralizata la cea de piata se dovedeste foarte complicata, mai ales in cazul Rusiei unde amploarea transformarii adauga elemente de dificultate suplimentare procesului, in planul perceptiei, cea mai delicata problema este totusi cea a trecerii de la statul imperial la cel post imperial. Este delicata pentru ca de 300 de ani rusii traiesc in minte cu ideea imperiala, care le oferea un gen de compensatie la greutatile si lipsurile vietii cotidiene. De data aceasta, prabusirea imperiului a fost insotita de o prabusire a nivelului de trai, chiar a securitatii personale. A disparut si “aroma ideologica” pe care o raspandea, totusi, existenta imperiului: suferim, dar cel putin suntem mari si chiar temuti. De aceea, populatia este tentata sa priveasca disparitia imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern si o natiune (D. Yergin si T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211). Exista o realitate psihologica a momentului pe care il traverseaza Rusia, realitate de care trebuie sa tinem seama. Consideram ca intr-un curs de geopolitica este bine sa semnalam existenta acestei realitati, pentru ca poate deveni “materie prima” pentru noi intrupari ale ideii imperiale. Rusia, ne spun Yergin si Gustafson, traieste convingerea ca “a fost amagita parasind locul pe care il merita in lume” (op.cit., pag. 212). Nostalgia imperiala poate fi reaprinsa, fie printr-o politica de “resentiment si umilire” din partea Occidentului, fie prin esecul tranzitiei care ar readuce in minti vremurile de altadata (sau o combinatie a acestor tipuri de fenomene). De aceea, subliniem de acum, apusul ideii imperiale este conditionat in primul rand de succesul economic intern al Rusiei de azi, de modernizarea sa. Vorbind despre imperiu si ideea imperiala la rusi, nu putem sa nu amintim ca imperiul sovietic din perioada socialista a acestei uniuni avea o existenta structurata in mai multe cercuri concentrice. Primul, dupa cum preciza si Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”, pag. 48) este imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de rusi dominau aproximativ 145 milioane de oameni apartinand unor numeroase natiuni ne-ruse, incluzand 50 milioane de musulmani asiatici si 50 milioane de ucrainieni. cs345d7221gssy Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul sau, Moscova controla state satelit in care traiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud si Coreea de Nord, dependente de Moscova din ratiuni ce tineau de sprijin militar si economic, ghidare politica, etc. Aceste state din urma au o populatie de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare, 145 milioane de rusi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni raspanditi in intreaga Eurasie si in teritorii dependente de peste mari. Cu alte cuvinte, misiunea internationalista a leninismului, considera autorul american, nu a reprezentat decat un alt invelis pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi. Pentru a putea urmari unele dintre principalele probleme de ordin geopolitic ale Rusiei de astazi sa infatisam, in datele sale sumare, peisajul politic al Rusiei si “strainatatii sale apropiate” (near abroad). Fosta URSS continea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the Former Soviet Union, past and present” in J. Williamson, “Economic Consequences of Soviet Disintegration). Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, spune autorul, Moldova ar putea intra in aceasta grupa (din nou, am spune, mentalitatile imperiale, care nu observa “amanuntul” ca 65% din populatia acestui stat este formata din moldoveni, deci romani). Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia si Azerbaijan. In ciuda diferentelor de religie, adauga autorul, populatiile acestea sunt strans conectate - istoric si cultural - cu Turcia, Iranul si Orientul Mijlociu. Statele baltice: Estonia, Letonia si Lituania care s-au dezvoltat si se afla si astazi sub influenta Germaniei, Poloniei si tarilor scandinave. Republicile din Asia Centrala: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan si Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai tarziu, iar colonizarea ruseasca a avut o influenta redusa. O pozitie speciala ocupa Kazahstanul, unde rusii detin o pondere de peste 40% din populatie. Cum vor evolua aceste state in raport cu Rusia? Exista un scenariu ca fiecare sa aiba propria moneda si sa evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusa este ca toate sa formeze un spatiu economic comun, un spatiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, in care unele dintre aceste tari vor forma o uniune economica impreuna cu Rusia, altele nu. De pilda, Bielorusia deja a alcatuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil sa se alature acestei uniuni si Kazahstanul, tara mare in care populatia ruseasca detine o pondere importanta. Ar fi, fara indoiala, riscant sa se faca judecati sigure in privinta evolutiei fiecarui stat. In 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia sa intemeieze un gen de Uniune Europeana a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar aceasta Uniune a functionat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste tari are si o strategie proprie de evolutie si nu vede in mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare fata de Moscova. In acelasi timp, legaturile economice si sursa de materii prime pe care o reprezinta Rusia constituie un indemn spre integrare. Exista, deci, doua tendinte contrare in atitudinea acestor tari si numai timpul va hotari care va fi invingatoare. In tot cazul, analistii spun ca un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat intre Rusia, Bielorusia, Kazahstan si Republicile din Asia Centrala, eventual cele transcaucaziene, cu exceptia Azerbaijanului. Ucraina - interfata europeana a Rusiei
27345dcg21gsy3g Ilustrativa in acest sens este pozitia Ucrainei. Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spatiu al URSS (52 milioane de locuitori) si-a proclamat printre primele independenta. Din punct de vedere politic, Ucraina isi doreste independenta, dar, in acelasi timp, ea are o acuta dependenta energetica fata de Rusia. Ucraina se zbate in acest paradox, iar ultimele sale evolutii se pare ca o apropie de Rusia. Vom insista putin asupra Ucrainei, intrucat are o pozitie geopolitica foarte importanta: ea reprezinta interfata europeana a vechiului imperiu. “Nu poate fi subliniat indeajuns faptul ca, fara Ucraina, Rusia inceteaza sa fie un imperiu, dar, impreuna cu Ucraina mai intai amagita si, apoi, subordonata, Rusia devine automat un imperiu” (Z. Brzezinski, “Parteneriatul prematur”, in “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”, pag. 290). O tara de dimensiunile Ucrainei cu pozitia sa geopolitica nu se poate desprinde de vechea legatura economica decat cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu si-l poate in nici un fel permite. Pe fondul unei tranzitii complicate, in care reforma nu a fost condusa, potrivit specialistilor, foarte bine, Ucraina a ajuns sa aiba o datorie de zeci de miliarde de dolari fata de Rusia. Fostul ministru de externe al Rusiei, Andrei Kozarev, in fata unor comentarii de tot felul si, probabil, a presiunilor vestice, a avut o apreciere neiertatoare: “In CSI, totusi, chiar si un stat mare si dezvoltat economic precum Ucraina nu poate sa se descurce in afara unor legaturi stranse cu Rusia. Exista o alternativa? Este Occidentul pregatit, de pilda, sa plateasca pentru petrolul si gazele livrate de catre Rusia Ucrainiei, Georgiei si statelor din CSI sau sa preia plata catre Rusia a miliardelor de dolari, cat reprezinta datoria Ucrainei? Iata de ce rolul si responsabilitatile speciale ale Rusiei in cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute in minte de catre partenerii occidentali si sprijinite” (Andrei Kozarev, “The Lagging Partnership”, citat in Introducerea la “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”). Ecuatia geopolitica a Ucrainei este, poate, cea mai complexa dintre toate republicile unionale. Pledeaza pentru acest lucru existenta celor aproape zece milioane de rusi care traiesc in aceasta tara. Faptul ca Ucraina detine Crimeea, tinut rusesc, locuit in majoritate de rusi, facut cadou de catre Hrusciov in 1954 cu ocazia implinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar cine detine Crimeea, detine o pozitie cheie la Marea Neagra. Mai presus de toate, aceste tari au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi sters in cativa ani. Cum spuneam, foarte importanta din punct de vedere geopolitic este pozitia Ucrainei care “ocupa” iesirea fostului imperiu spre Europa. De aceea, “transformarea ei dintr-o prelungire europeana a Rusiei intr-o bariera a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de catre Moscova” (P. Dobrescu, “Nu este loc de utopie”, in volumul “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”). Dintre celelalte republici unionale o situatie ceva mai clara au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc sa restabileasca legaturile lor istorice: Estonia cu Finlanda, Letonia cu celelalte tari scandinave, Lituania cu Germania si Polonia. Ca suprafata ele sunt, fiecare, de marimea Austriei sau Ungariei, dar populatia este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane (Letonia). Exista doua tipuri de probleme delicate in cazul acestor tari: ele exportau catre celelalte foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte important le face sa mentina legaturile comerciale cu fostul spatiu sovietic. In acelasi timp, obiectivul politic declarat este sa diminueze aceste legaturi si sa intre in spatiul de influenta occidental. Din punct de vedere strategic, aceste tari sunt semnificative pentru Rusia, intrucat pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. In plus, porturile rusesti de la Baltica sunt inghetate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentueaza situatia Rusiei de “infundatura continentala”. Ne explicam astfel de ce Rusia se impotriveste tentativelor de integrare a acestor state in structurile occidentale. Ne explicam si de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenta in incurajarea tendintelor de desprindere. Toate cele trei tari baltice au fost invitate sa inceapa negocierile privind integrarea in Uniunea Europeana (Estonia din 1998, Lituania si Letonia din decembrie 1999, in urma summit-ului de la Helsinki). Si Rusia ca atare doreste o apropiere de Uniunea Europeana. In ceea ce priveste integrarea in structurile de securitate, lucrurile stau cu totul diferit. Si nu credem ca in perioada imediat urmatoare ar fi sanse pentru integrarea acestor state in NATO. Dupa Ucraina, statele baltice reprezinta al doilea punct de conflict intre Rusia si NATO. Butoiul cu pulbere al Caucazului O sa insistam putin si asupra pozitiei statelor din Caucaz, pentru ca fiecare dintre ele prezinta serioase dificultati in tentativa de a obtine independenta. Este semnificativa in acest sens situatia Georgiei. Georgia se invecineaza cu Marea Neagra unde are doua porturi: Suhumi si Batumi. Pe de alta parte, valoarea pozitiei geopolitice a Georgiei a crescut datorita descoperirilor de resurse petrolifere in Marea Caspica, aceasta tara situandu-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagra si de aici spre Europa. Georgia este o tara relativ mica, are o suprafata aproximativ egala cu cea a Irlandei pe care traiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauza de cativa ani, imediat dupa primul razboi mondial, ea a fost de la inceputul secolului al XIX-lea integrata Rusiei. Pana in 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS si avea un export masiv intrucat fostul imperiu nu avea o productie proprie cat de cat indestulatoare. In plus, gruzinii erau buni comercianti si ei erau particularii care aprovizionau piata Moscovei cu zarzavaturi (erau considerati un fel de “milionari socialisti”). De la acest nivel, in 1995 locuitorii capitalei - Tbilisi - nu aveau apa calda decat de doua ori pe saptamana cate doua ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obisnuiti premisele tranzitiei si cum se poate explica aparitia unor orientari nostalgice. Georgia s-a proclamat independenta in 1991, iar primul presedinte care a castigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluata de Eduard Sevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se parea ca Georgia va deveni cu adevarat independenta. Numai ca pe teritoriul sau au izbucnit – la timp, am spune – miscari de independenta a unor provincii. Prima a fost cea initiata de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, traiesc in doua provincii: Osetia de Nord integrata Federatiei Ruse (600 mii de locuitori), si Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini si 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud isi proclama independenta. Georgia declara neconstitutionalitatea hotararii. Izbucneste un conflict militar care ia sfarsit doar in 1993, cand Georgia adera la CSI, prilej cu care dobandeste sprijinul Moscovei in solutionarea conflictelor interne. In mai 1996, se semneaza Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu privire la asigurarea securitatii si increderii intre parti. Cumva dupa acelasi scenariu are loc si conflictul din Abhazia - republica autonoma a Georgiei, situata pe litoralul Marii Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini si 17% rusi) avand capitala la Suhumi. Abhazia isi declara independenta, Tbilisi nu recunoaste hotararea, izbucneste conflictul armat, abhazii fiind sprijiniti de “voluntari” din Caucazul de Nord. Cert este ca la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de incetare a focului in zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde sa fie dislocate forte de mentinere a pacii ale CSI. In 1996, Georgia si Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”. Deci, republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Si ele nu au de ales. Accepta medierea Moscovei, accepta trupe rusesti pentru a-si salva existenta statala. Pe de alta parte, exemplul dat arata cat de complicata este situatia nu numai in Caucaz, ci in mai toate republicile unionale. Fiecare republica are “pungi de populatie” de alta etnie care pot repede deveni masa de manevra. De aceea, problema independentei acestor republici fata de Rusia este foarte complicata si trebuie tratata cu mare prudenta si, am spune, cu intelegere. Armenia nu are iesire la mare sau la alte cai de comunicatie importante. Trei dintre cele patru tari cu care se invecineaza sunt islamice (Turcia, Azerbaijan si Iran), iar de Georgia este despartita de un munte traversat numai de o cale ferata care nu poate transporta mai mult de o patrime din comertul tarii. Pozitia sa este izbitor de asemanatoare cu cea a Nepalului sau Lesoto - deci fara acces direct la o cale de comunicatie importanta. De aceea, o buna relatie cu Moscova este principala solutie de supravietuire. Cea mai mare tara caucaziana - Azerbaijanul (8 milioane locuitori) - a suferit mult in urma conflictului din Nagorno Karabah pentru ca a fost intranta de o tara mai mica (Armenia) si pentru ca a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclava in cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai sai erau in proportie de 80% armeni si 20% azeri. In 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La interventia lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaijanului. Am mentionat acest lucru pentru ca era o practica imperiala - pe care nu au practicat-o numai rusii, dar in care Stalin a inregistrat adevarate performante - de a face asemenea impartiri si reimpartiri care sa creeze potentiale surse de conflict. Deci, in cazul Moldovei de peste Prut, Stalin a luat nordul si sudul tarii si le-a dat Ucrainei, creand mari complicatii ulterioare. Intr-un mod asemanator a procedat in cazul Osetiei, a tinutului Nagorno etc. La sfarsitul deceniului al IX-lea au loc demonstratii ale armenilor din enclava in favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. In primavara lui 1993 se declanseaza ofensiva etnicilor armeni in urma careia sunt deschise doua coridoare de legatura cu Armenia si este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai tarziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de partile implicate la Moscova. Azerbaijanul este o tara vecina cu Iranul (de altfel pe teritoriul sau traiesc multi iranieini). Pe de alta parte, importanta acestui stat a crescut odata cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspica. Frustrat de victoria armeana, precum si de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei in timpul conflictului, Azerbaijanul dezvolta legaturi vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, si tarile occidentale au tot interesul sa amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei tari va fi, fara indoiala, ascendenta. Plina de necunoscute este si evolutia tarilor din Asia Centrala. Au inalte rate de crestere a populatiei si, in acelasi timp, sunt printre cele mai sarace republici ale fostului spatiu sovietic. Rolul lor clasic in vechea diviziune socialista a fost acela de a produce materii prime. Foarte important intre aceste state este Uzbekistan. Cu o populatie de 24 de milioane si o suprafata mai mare decat a Germaniei si mai mica decat a Frantei, beneficiind de o conducere realista si hotarata, Uzbekistanul a consemnat in ultimii ani ritmuri de crestere economica. El se detaseaza intre cele patru tari. Dar aceste tari sufera doua tipuri de influente cu semnificatii geopolitice de netagaduit: influenta tarilor musulmane situate la sud - si influenta Chinei situata la vest.
