BIBLIOGRAFIE

Isac Dumitru "Frumosul in filosofia clasica Greaca", Ed. Dacia, Cluj, 1970;

Balan George                   "Sensurile muzicii", Ed. Tineretului.

BIBLIOGRAFIE

Voltkelt Johannes                 "Estetica tregicului", Ed. Univers, Bucuresti, 1978 ;

Voiculescu Lucian                "George Enescu si opera sa Oedip", Ed. De Stat pentru literatura si arta ;

Gavoty Bernard                    "Aminitirile lui George Enescu", Ed. Muzicala, Bucuresti, 1982 ;

Brancusi Petre                      "Istoria muzicii romanesti", Ed. Muzicala a Uniunii Compozitorilor din

R.S.Romania, Bucuresti, 1969 ;

Cosma Octavian L.               "Oedip-ul enescian", Ed. Muzicala a Uniunii Compozitorilor din

R.S.Romania, Bucuresti, 1967 ;

Balan George                        "Estetica tragicului", Ed. Univers, Bucuresti, 1978 ;

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA

FACULTATEA DE MUZICA

Mitul lui Oedip

Din perspectiva enesciana

Studenta Neagu Georgiana

Pedagogie muzicala

An IV, sem. I

BRASOV

"Istoria este plina de personaje si destine tragice, de evenimente cu un urias efect tragic. Esenta tragicului presupune o mare personalitate lovita de o suferinta care ii pregateste pieirea sau cel putin o ameninta"[1].

Mitul lui Oedip exercita o puternica atractie asupra mea. Ceea ce ma atrage la aceasta legenda este fondul dramei, problema pe care ea o ridica, problema destinului si a omului. Aceasta problema a preocupat pe multi oameni, pe deoparte lupta dintre doua forte antagoniste, fatalitatea oarba, tiranica, nedreapta, iar pe de alta parte, vointa omeneasca libertatea morala.

In lucrarea lui Sofocle vedem mai intai o lovitura a soartei, subtila, stranie, ingrozitoare, care face pe un om sa treaca de la constiinta intelepciunii lui, la descoperirea unei nestiinte indelungate, de la siguranta nevinovatiei lui, la suferintele remuscarii; de la admiratia si respectul tuturor, la umilinta si mizerie. Vedem apoi impulsul vointei omenesti care indeplineste aceasta mare schimbare numai prin hotararile ei.

Cele doua elemente ale tragediei antice, fatalitatea si libertatea, conlucreaza spre un tel comun si din inlantuirea lui rezulta moralitatea spectacolului. Forta superioara, care se joaca atat de crud cu omul, ar risca sa revolte in noi sentimentul de independenta, credinta noastra in justitie si ar fi deci odioasa si imorala, daca victima insasi nu ar avea si ea o parte de responsabilitate. Oedip are si el o vina ca poarta povara curiozitatii lui, a orgoliului lui, a violentei si maniei lui. El este tarat de dubla fatalitate a firii lui si a destinului.

Dramatica istorie a fiului regelui Laios din Teba a furnizat literaturii, artelor plastice dar si muzicii, inca din timpurile cele mai vechi, o bogata materie. In muzica, legenda lui Oedip nu a inspirat prea multi compozitori, subiectul Oedip fiind abordat de un englez - Henry Purcel, doi italieni - Andrea Gabrieli, Antonio Sacchini, un german - Felix Mendelssohn-Bartholdy, un rus - Igor Stravinsky si un francez - Arthur Honegger. Fiecare din ei l-au tratat fragmentat : unii numai episodul cercetarilor lui Oedip rege, altii numai pe cel al mortii lui Oedip la Colona sau numai povestea Antigonei. Meritul de a fi tratat in intregime istoria vietii lui Oedip de la nastere pana la moarte va revenii unui roman - George Enescu.

George Enescu despre Oedip spune "imi este cea mai draga. In primul rand pentru ca m-au costat luni de munca si ani de neliniste. Apoi pentru ca am pus in ea tot ce simteam, ce gandeam, in asa fel incat ma contopeam uneori cu eroul meu. Un asemenea subiect nu-l alegi tu, te alege el pe tine. Te prinde, te tine, si nu-ti mai da drumul. Nu te poti desprinde decat luand in mana condeiul si hartia cu portative .

Oedip este in felul sau, coloana vertebrala a intregii creatii enesciene, detinand locul de frunte in ansamblul creatiei lui Enescu "atat in privinta chintesentei crezului artistic enescian, cat si in privinta stilului sa, cu totul original, fruct al simbiozei atributelor specifice muzicii romanesti si a cuceririlor expresive si stilistice universale" . Oedip reprezinta varful semet al masivului care sfruteaza dimensiunile infinitului. Escaladarea lui presupune un act de indrazneala justificata numai in masura in care a fost precedata de o indelungata perioada de pregatire.

Oedip-ul enescian reprezinta esenta celor doua tragedii a lui Sofocle : "Oedip Rege" si "Oedip la Colona". Sofocle reda drama sufleteasca a lui Oedip, a unuia dintre cei mai inzestrati si mai bine intentionati oameni care, dintr-o data, se vede ticalos, distrus de destin. Din inaltimea gloriei, maretiei si demnitatii, cade fulgerator sub lovitura ursitei. Omul lui Sofocle nu este inzestrat cu o vointa oarba ci cu o vointa lucida, de nezdruncinat. Si aceasta vointa este subordonata unor teluri nobile, ce afecteaza viata cetatii, a colectivitatii. Oedip actioneaza voluntar in interiorul lor fierbe, asemeni lavei unui vulcan, atunci cand se vede incoltit de obscuritate.

Sofocle vorbeste in Oedip despre maretia omului, desi nu ignora posibilitatile sale marginite si complexa sa viata, plina de neprevazute contradictii. "Aceasta poezie este trista. Dar contemplarea suferintei nu inseamna totdeauna disperare. Omul, in fiinta, cu nobletea si barbatia sa, poate gasi alinare impotriva sortii" .

Eroii lui Sofocle sunt suflete tari, robite unei singure robiri. Oedip este un om marinimos si curat, ingrozit, din adancul inimii, de omucidere si incest.

Problema mitului lui Oedip exprima efortul omului de a descoperi in strafundurile sale zona de lumina, caci fenomenul uman din lumina vine si numai prin aspiratia spre ea poate fi superior explicat.

Oedip este prima licarire a constiintei superioare de sine. Prin el isi face aparitia sentimentul interior al eului adica perceperea eului ca pe o realitate de sine statatoare, mai esentiala omului decat trupului, gandurile si paaiunile sale, o realitate indistructibila si eterna pe care nici o calamitate a soartei n-o poate anihila. Devenit constient de eul sau, omul capata o forta zeiasca, cele mai monstruoase comploturi dezlantuite impotriva lui, spargandu-se jalnic de acest granitic meterez, chiar daca firava lui haina trupeasca a trebuit sa fie sacrificat. Convingerea, ca prin constienta spirituala de sine a omului e invincibil si fixat in eternitate, i-a dat lui Oedip puterea sa infrunte Sfinxul aruncandu-i nimicitor exclamatia : "omul e mai tare decat destinul".

Oedip nu recunoaste superioritatea destinului fata de vointa omeneasca, el este convins ca este mai puternic decat soarta si o va invinge, iar la sfarsit, el cel lovit si nedreptatit, el cel orb, devine vazator si stapanitor la randul sau, condus pentru a conduce, Oedip striga din toate puterile : sunt nevinovat. Vointa mea nu a fost in nici una din crimele mele. Eu am invins destinul. Aceasta idee, aceasta credinta constanta in triumful sau moral formeaza unitatea de conceptie a operei.

Cu Edmont Fleg si George Enescu s-a ajuns la treapta cea mai inalta pe care a urcat-o Oedip timp de doua milenii, in imensa evolutie a mitului : "de la un Oedip inmvins la un Oedip invingator ; de la pesimismul vremurilor apuse, la optimismul vremurilor noastre" . Slava fiinta omeneasca de altadata, zdrobita sub povara unui destin absurd a devenit progresiv o forta constienta un invingator al oricarui obstacol moral sau material.

Descatusat de orice piedica si orice prejudecata, omul erou isi desfasoara personalitatea si energia sa in slujba celor multi, inalta pe altii inaltandu-se pe sine, omoara in el orgoliul si descopera in propriul sa eu mijlocul de a obtine victoria. Oedip e omul nou, care nu se lasa condus de o fatalitate oarba ce isi creeaza el destinul sau.

Oedip e fiul legendar al lui Laios si al Iocastei, este personajul central al celebrului mit antic, dar in acelasi timp e si un tip general uman : din ambele puncte de vedere, dramatic si muzical, e un om urmarit de destin, invins in aparena de aceasta forta superioara, dar invingator la randul lui. Increderea in el insusi, care nu-l paraseste nici o clipa si convingerea prin nevinovatie e mai puternic decat soarta, e tot ce poate fi mai modern.

Uciderea lui Laios este anihilarea eului interior cu limitele, impuritatile si patimile lui. Sa ne gandim numai ce fel de tata este cel ce il ucide Oedip ; nu poruncise el ca pruncul sa fie qruncat in prapastie? Oedip scapa prin miracol si rapune el pe cel care ii planuise moartea. Cat despre faptul ca Oedip devine sot al mamei sale, este straniu ca el scandalizeaza tocmai o societate in care promiscuitatea face ravagii. Casatoria lui Oedip cu Iocasta este metafora care trebuie sa conduca intelegerea spre un profund adevar : acela al unirii spiritului eliberat de catusele eului inferior cu ceva ce depaseste individul, acest "ceva" fiind inchipuit de stramosii nostri eleni ca o forta spirituala cosmica. Teribila scena a automutilarii lui Oedip, poate fi interpretata ca o sublima initiere in intelegerea ratiunii de a exista. Faptul ca isi scoate ochii in vazul tuturor si ca accepta, din acest moment, sa inceapa o noua existenta, de privatiuni suferinta si umilinte, invingatorul sfinxului si regele Tebei - acest fapt trebuie sa fie pentru cei ce stiu sa inteleaga scoala cutremuratoare a supremei intelepciuni. Oedip, prin cumplitul sa gest isi dobandeste constiinta de sine prin care isi poate innobila conditia, omul trebuie sa-si indrepte privirile spre launtrul sau si sa descopere acolo zona de lumina ascunsa in subteranele necercetate ale eului. Infinit mai importanta decat lumina ochilor este aceasta lumina interioara pe care omul poate ajuge sa o vada daca isi dezvolta vederea spirituala. Impunandu-si sa nu mai vada cele ce se petrec in juru-i Oedip duce pana la cea mai infricosatoare expresie adevarul de care vrea sa-I faca constienti pe oameni. "Sa nu ezite a elimina fara crutare din raza privirii lor tot ce I-ar putea impiedica sa-si scruteze adancimile si departarile interioare, sa stie a inchide ochii si a se lasa cuprinsi de intunericul din afara, pentru ca sa poata vedea aprinzandu-se lumina din strafunduri" .

Cu orbirea eroului se ajunge in punctul de la care se declanseaza drama dar pe un plan mult mai inalt. Izgonirea lui Oedip de catre tebani este doar pentru cei ce nu stiu sada o pedeapsa si un rau ; in realitate o data cu dureroasa pribegie a regelui orb alungat cu cruzime de cei pe care ii salvase candva incepe renasterea lui, renasterea care ni-l va da pe Oedip cel de la Colona, transfigurat victorios prim mizeria trupului sau, intrat in posesia puterii de a descifra misterele lucrurilor si scrierea nevazuta a destinului. Cel ce se smereste, acela inaltat va fi, iar cei de pe urma vor fi cei dintai. Aceasta este lectia data celor ce il condamnasera, de catre acest frate stravechi al nostru primul Om in intelesul modern al cuvantului, cel care, tocmai pentru ca a descoperit in sine o maretie necunoscuta inaintasilor, a acceptat cu umilinta sa fie torturat dupa vina.

Mitul lui Oedip poarta in el semnificatii de o tulburatoare permanenta umana. Dincolo de Sfinx, incest si paricid, sau mai bine zis prin mijlocirea lor ni se dezvaluie o profunda si mereu actuala filosofie. A retine din drama lui Oedip si a sublinia atat de ingrosat faptul ca si-a ucis tatal si a devenit sotul maei sale inseamna a scapa esentialul, a ramane opac la filosofia ascunsa in stravechea legenda a substitui marile si eternele ei probleme, problemele minore si particulare a le unei societati in criza.

In realizarea operei "Oedip", Enescu porneste de la trei principii : actiunea trebuie sa se inchege repede, fara reluari inutile. Apoi a avut in vedere ca publicul sa nu se plictiseasca, iar pe urma era important ca auditoriul sa inteleaga textul.

Muzica este o ilustrare stransa a textului. Ea lumineaza, aprofundeaza, da rezonante mai adanci emotiilor si exprima ca nimeni alta starile sufletesti. "Muzica e pentru libret ceea ce montura unui inel de pret e pentru diamantul acestui inel: ea il pune intr-o lumina si mai vie si ii mareste valoare"[7]. Muzica scoate in relief sensul cuvantului dandu-I un inteles deosebit.

Cata noblete, cata poezie, cata forta si cata plasticitate de-a lungul celor sase tablouri ale lui George Enescu. Opera lui George Enescu "e o lunga meditatie filosofica asupra destinului si asupra demnitatii omenesti"[8].

Mesajul mitului lui Oedip este acela ca la radacina fiintei umane se gaseste nu instinctul intunecat ci lumina spiritului si aceasta trebuie detectata si scoasa la suprafata pentru ca omul atat de bogat al veacului nostru sa se poata insanatosi radical. Nici zdrobirea fizica, nici compromiterea sociala nu izbutesc sa ingenuncheze demnitatea sa de om. Peste toate calamitatile ce se abat asupra lui, inteleptul erou se inalta victorios oricat de mutilat, chipul ii este transfigurat de acea stralucitoare lumina pe care o iradiaza forta prometeica din sufletul sau. Mitul lui Oedip este asadar un imn inchinat vitejiei sufletesti a omului dominat de pasiunea cautarii adevarului.