Helsinki 1999 Summit-ul de la Helsinki (10, 11 decembrie 1999) marcheaza sfarsitul unei perioade de tranzitie in viata Uniunii Europene, de la o regiune integrata exclusiv din punct de vedere economic, cu o piata unica, la un organism politic care isi propune sa aiba propriile initiative de politica externa si de securitate. Exista comentatori care apreciaza ca Uniunea nu mai reprezinta un club al celor bogati, cum era deseori denumita, ci o forta reala in viata politica internationala, pe langa rolul esential jucat in integrarea regionala. Deciziile luate la Helsinki care sustin afirmatia ca Helsinki reprezinta un punct de cotitura se refera la trei domenii: largirea Uniunii, cu trei subaspecte, acceptarea Turciei, a unui nou grup de tari din fostul bloc socialist, si a doua republici baltice; crearea fortei de reactie rapida independenta de NATO; restructurarea institutionala in vederea acceptarii noilor membri. 1. In urma summit-ului de la Helsinki, Uniunea Europeana a hotarat sa invite la negocieri in vederea dobandirii statului de membru cu drepturi depline urmatoarele tari: Malta, Turcia, Bulgaria, Romania, Slovacia, Lituania si Letonia. S-a hotarat de asemenea ca negocierile efective de aderare sa inceapa in februarie 2000 si se asteapta ca primii membri sa fie admisi in mod real in 2002. Invitatiile de incepere a negocierilor in vederea dobandirii calitatii de membru cu drepturi depline reprezinta o provocare la adresa capacitatii Uniunii de a se adapta din mers la noua situatie, testand, in acelasi timp si hotararea sa de a valorifica oportunitatile de dezvoltare economica si de maturizare politica. Prin acceparea reala a acestor tari si a celorlalte care deja negociaza termenii de aderare la UE din martie 1998 (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru), numarul tarilor membre UE va creste de la 15 la 28 pana in 2025. In momentul integrarii acestor tari, populatia Uniunii va numara 500 de milioane, ceea ce reprezinta o crestere cu 30%; o crestere asemanatoare va consemna si extinderea teritoriala a UE. a) Acceptarea Turciei, tara musulmana, la negocieri marcheaza un moment de cotitura, mai ales daca tinem cont de faptul ca acum doi ani, candidatura acesteia a fost respinsa in mod categoric. Decizia reflecta nu numai intentiile de extindere a frontierelor geografice ale Europei, ci si a celor culturale si religioase. Turcia poate sa reprezinte un punct de stabilitate in SE Europei si o foarte importanta punte de legatura cu Asia si cu Orientul Mijlociu. b) Prin invitarea la negocieri a Bulgariei, Romaniei si a Slovaciei, pe langa invitarea Poloniei, Ungariei, Cehiei si Sloveniei, Uniunea isi propune sa integreze, din punct de vedere economic si politic, toate tarile din Europa Centrala si de Est care, in timpul Razboiului Rece s-au aflat in zona de influenta a Rusiei. Pe termen scurt, decizia pare sa afecteze procesele de dezvoltare a Uniunii, in sensul ca aceste state au nevoie de sprijin financiar pentru a-si spori performanta economica. Pe termen mediu si lung, integrarea spatiului central si est-european prezinta certe avantaje: se mareste piata interna, forta Uniunii va creste, Europa ca atare se intregeste. pn414k6151jnnl c) La negocieri au fost invitate si celelalte doua republice baltice, Letonia, Lituania (dupa cum am amintit, Estonia negociaza termenii de aderare din martie 1999). Decizia este semnificativa mai ales in ceea ce priveste relatiile Uniunii cu Rusia. Odata cu acceptarea acestor tari, Uniunea Europeana se va invecina direct cu Rusia. 2. Tot la Helsinki s-a hotarat crearea, cel mai tarziu pana in 2003, a unei forte europene de reactie rapida formate din 50 000-60 000 de oameni, forta care sa fie dislocata in maximum sase luni si care sa fie mentinuta intr-o zona conflictuala maxim un an. Misiunile acestei forte sunt de natura umanitara si de mentinere a pacii. Forta de reactie rapida urmeaza sa fie formata pentru inceput din unitati nationale care se afla sub comanda NATO. Majoritatea comentariilor apreciaza ca masura de infiintare a acestei forte europene reflecta hotararea ca, din punct de vedere militar si al initiativelor de politica externa in general, Europa sa nu se mai afle in situatia din timpul ultimului conflict din Iugoslavia, aceea de dependenta fata de Statele Unite. Decizia a fost insotita de crearea a trei noi organisme: -o comisie politica si de securitate, cu misiune permanenta, formata din reprezentati nationali la nivel de ambasador; -o comisie militara, formata din ministrii apararii; -un stat major care sa ofere expertiza atunci cand i se solicita acest lucru. La cateva zile dupa reuniunea de la Helsinki, a avut loc reuniunea de sfarsit de an a ministrilor de externe din tarile membre NATO. In general, decizia EU de a-si crea propria forta de securitate si de a prelua conducerea in probleme de aparare la nivel regional, a fost salutata de catre Alianta si de catre administratia Clinton, dar tarile membre NATO care nu fac parte din UE si-au exprimat ingrijorarea ca vor fi excluse de la procesul de luare a deciziilor in ceea ce priveste politica de securitate a Europei. Ingrijorarile de aceasta natura sunt mai vechi; in octombrie 1999, in cadrul unei discutii cu fostul ministru britanic al apararii, adjunctul Secretarului de Stat american, Strobe Talbott, a declarat ca “Statele Unite nu sunt de acord cu crearea unei forte militare care, mai intai, ia nastere sub umbrela NATO, apoi se indeparteaza de NATO, se desprinde de NATO, deoarece ar reprezenta o forta care initial este un substitut pentru Alianta si, in final, intra in conflict cu aceasta”. Cel putin la nivelul declaratiilor, ingrijorarile au fost calmate de catre liderii europeni. De exemplu, premierul Marii Britanii a declarat in cadrul summit-ului de la Helsinki ca “forta de reactie rapida nu este impotriva NATO si nici un substitut pentru NATO, deoarece nu cream o armata europeana, ci un organism care reprezinta statele nationale suverane in politica de aparare”. Importanta crearii fortei europene de reactie rapida poate fi sintetizata citand declaratia presedintelui Chirac din cadrul summit-ului: “pana acum, era posibil ca Uniunea sa joace un rol in viata politica, economica, in domeniul umanitar, dar nu avea la dispozitie si mijloacele adecvate de natura militara pentru a o face; acum are la dispozitie toate instrumentele pentru a duce o politica externa adevarata”. 3. O a treia decizie luata la Helsinki are in vedere restructurarea institutionala a Uniunii, ajustarea in vederea incorporarii noilor membri. De remarcat ca Uniunea si-a impus termene privind incheierea acestei reforme, cel mai tarziu anul 2002, pornind de la ideea ca ea insasi trebuie sa fie pregatita pentru a-i primi pe noii membri si nu numai pentru a le impune anumite conditii de aderare. Evident ca masurile de restructurare interna vor concentra atentia in perioada urmatoare, intrucat functionalitatea depinde intr-o masura considerabila si de identificarea unei structuri optime. Or extinderea implica regandirea, de fiecare data a acestei structuri. Se are in vedere gradul de reprezentativitate in cadrul Comisiei Europene, natura si ponderea votului in diferitele organisme etc.
