Stilul Art Nouveau, aparut la sfarsitul anilor 1890, a durat mai putin de un deceniu, dar in acest rastimp trasaturile sale de baza au patruns in toate aspectele artei si design-ului.
In 1895, un
negustor de arta de origine germana, Samuel Bing, a inaugurat o galerie de arta
la adresa 22 Rue de
Expozitia cu care si-a inaugurat galeria a prezentat o varietate uimitoare de tablouri, sculpturi, ilustratii, ceramica, sticlarie si mobilier, in stiluri foarte diferite. In ciuda diversitatii, multe exponate aveau doua elemente comune: respingerea realismului traditionalist in favoarea imaginilor exotice si simbolice, si o fascinatie data de potentialul decorativ al liniilor curbe, iesite in relief. Aceste doua elemente au devenit definitorii pentru stilul care a devenit ulterior cunoscut sub denumirea galeriei lui Bing - Art Nouveau.
Incepand cu perioada renascentista, arta occidentala a fost dominata de idealul realismului. Artisti precum Caravaggio (1571-1610) erau renumiti pentru capacitatea de a reproduce pe panza imagini tridimensionale. In secolul al XIX-lea societatea artistica a privit pictura ca reprezentare a realitatii, fiind apreciate imaginile aproape fotografice, cum ar fi cele realizate de Ingres (1780-1867). Chiar si revolutionarii care se impotriveau stilului academic, cum ar fi grupul artistilor cunoscuti ca impresionisti, au fost tentati sa reflecte lumea vizibila, considerand ca tehnicile lor de lucru creau perceptii senzoriale mai pline de acuratete.
Aceasta aplicare asupra realismului a ridicat statutul "picturii de sevalet" mult deasupra celorlalte arte decorative, astfel incat artistii cei mai talentati se aplecau asupra picturii. Inevitabil artele decorative - si talentul pentru desenul abstract pe care acestea le presupun - au avut de suferit. Pe la mijlocul secolului XIX s-a deschis o prapastie intre pictorii de sevalet, considerati artisti adevarati, si specialistii in artele decorative, vazuti ca mestesugari.
Consecintele acestei tendinte au avut o importanta deosebita asupra evolutiei stilului Art Nouveau.
Personalitatea cea mai reprezentativa pentru aceasta tendinta a fost: William Morris (1834-1896). Dezamagit de "prostiile" agitate de productia industriala de masa, Morris considera ca arta si design-ul erau inseparabile si ca toate artefactele utilizate in viata cotidiana ar trebui sa poarte amprenta unui artist.
In consecinta, Morris a insusit si s-a perfectionat in mai multe mestesuguri, printre care tamplaria, sticlaria si pictura pe sticla, si in anii 1860 a infiintat un atelier dedicat fuziunii diferitelor arte si mestesuguri. Morris insusi excela in realizarea tapiseriilor si materialelor destinate tapiteriilor, utilizand modele intortocheate, repetitive, inspirate din natura - multe dintre acestea se mai produc si astazi.
Un colaborator al sau a fost un coleg din perioada de ucenicie, Edward Burne-Jones (1833-1898), al carui stil de decoratiune se baza pe ilustrarea neo-mediavalismului in stil prerafaelit. La fel ca Morris, Edward Burne-Jones era puternic influentat de manuscrisele ilustrate medievale si facea adesea apel la liniile lungi, unduitoare. Acest mod de abordare grafica a fost o consecinta fireasca a lucrului in alb-negru pentru publicatiile tiparite, dar i-a influentat si pictura prin crearea unor efecte ornamentale complet straine stilului academic al acelei perioade. Impreuna, Morris, Edward Burne-Jones, si colegii lor au format "miscarea pentru arta si mestesuguri", care urma sa aiba o importanta deosebita asupra evolutiei stilului Art Nouveau.
In restul Europei, convenientele artistice erau atacate din cu totul alte directii. Pictorii anilor 1880 si 1890 au inceput sa se indoieasca de estetica pura a impresionismului si au inceput sa realizeze picturi care reflectau ideile si trairile lor. Eliberati de nevoia de a reproduce realitatea vizibila, acesti artisti - cunoscuti ca simbolisti si nabisti - au creat imagini ondulate, semi-abstracte, care subliniaza natura bidimensionala, decorativa a picturilor pe panza si care, la fel ca Morris sau Edward Burne-Jones, s-au bazat pe latura grafica a liniilor.
In 1891 Edward Burne-Jones a fost vizitat in atelierul de un agent de asigurari de 19 ani, Aubrey Beardsley (1872-1898) care a venit sa-i arate cateva schite. Edward Burne-Jones a fost impresionat si l-a incurajat pe Beardsley sa realizeze o serie de 350 ilustratii in tus negru pentru opera lui Malory, "La Mort d'Arthur". Inevitabil, aceste ilustratii erau ecoul stilului medieval al lui Edward Burne-Jones, insa ele au aratat si influenta stampelor japoneze, prin simplitate, eleganta si stil decorativ. In 1893, Beardsley a reunit aceste influente intr-un stil personal, sofisticat, in ilustratiile pentru "Salome", opera lui Oscar Wilde. Desi a lucrat in exclusivitate in alb si negru, el a creat imagini de neuitat ale decadentei si luxului, utilizand modele semi-abstracte, construite din linii lungi intretaiate de diverse forme. Nu a utilizat nuantarea, ci negrul cel mai intens, albul pur si linia protuberanta.
Lucrarile lui Beardsley au provocat imediat senzatie in lumea artei si stilul lui navalnic a inceput sa isi faca aparitia in intreaga Europa in lucrarile pictorilor, design-erilor si arhitectilor. Artistul olandez Jan Toorop (1858-1928) a introdus acest stil in tablourile sale simbolistice, decorative dar tulburatoare, cum ar fi "Cele trei mirese" (1893), in timp ce la Berlin pictorul norvegian Edvard Munch (1863-1944) a folosit acelasi stil pentru a exprima dezechilibrul psihic in "|ipatul", pictat in 1893.
Unul dintre exponentii cei mai de succes din arhitectura noului stil a fost belgianul Victor Horta (1861-1947), care a utilizat stilul Art Nouveau pentru a exploata posibilitatea constructiilor din otel si sticla intr-o serie de cladiri, hoteluri si birouri construite in Bruxelles. Una dintre primele lui lucrari a fost "Maison Tassel", in care arhitectul a introdus un motiv repetitiv protuberant pentru a transforma structura simpla a unei case tipice de la oras intr-o compozitie artistica armonioasa. Initial, modelul apare pe fatada si se prelinge in holul de intrare, pentru ca mai apoi sa invaluie scarile centrale, de-a lungul tavanelor si a podelelor intr-un desen motiv perfect integrat, creat din fier, tencuiala si pictura.
In cladirile proiectate de Horta, linia grafica Beardsley este transformata in ceva organic, ca o planta agatatoare care se incolaceste. Aceasta tendinta a fost preluata de arhitectul parizian Hector Guimard (1867-1942), celebru mai ales pentru statiile de metrou proiectate de el. Cele mai simple dintre acestea sunt ceva mai mult decat niste tulpini stilizate de plante ce formeaza arcade care incadreaza intrarile in metrou; cele mai ambitioase sugereaza - sau au sugerat - niste verze sau plante de rubarba, realizate din sticla si fier. Efecte asemanatoare apar si la alte cladiri din Paris dar si in mobila si decoratiunile interioare realizate de Guimard.
Expresia organica a arhitecturii Art Nouveau a fost dusa pana la extrem de spaniolul Antonio Gaudi (1852-1926) ale carui lucrari uimitoare decoreaza strazile Barcelonei. Lucrarile lui timpurii, cum ar fi Casa Vicens (1878-1880), sunt structuri geometrice, bogat decorate, puternic influentate de creatia maura. In lucrarile ulterioare ale lui Gaudi structura si motivele decorative sunt integrate in forme vegetale alambicate, umflate, care par a fi rasarit pe pamant peste noapte, ca niste ciuperci uriase.
Cele mai izbitoare lucrari ale lui Gaudi, cum ar fi catedrala neterminata La Sagrada Familia, insasi conceptia cladirii este organica, astfel intreaga structura pare a fi vie. La Sagrada Familia a fost inceputa in 1884 insa la moartea lui Gaudi fusese terminata doar una dintre cele patru fatade proiectate. Lucrarile continua si astazi, dar constructia se inalta foarte incet din cauza complexitatii arhitecturale data de caracterul ei "organic". Modelele repetitive ale arhitecturii obisnuite nu pot fi folosite deoarece ar strica fluiditatea intregului concept, astfel, practic, intreaga constructie trebuie sculptata manual. Intr-adevar, Gaudi a fost unul dintre putinii arhitecti cu viziunea si daruirea necesara executarii unor cladiri de mari dimensiuni in adevaratul stil Art Nouveau; alti arhitecti au avut tendinta sa-si piarda inventivitatea atunci cand trebuia sa execute lucrari mai mari decat o simpla fatada a unei cladiri.
Altfel stateau lucrurile cu desing-ul intern si al mobilei: dimensiunile mai mici si materiale usor prelucrabile i-au incurajat pe design-erii Art Nouveau sa fie mai meticulosi in lucrarile lor. Artisti si design-eri ca Henry Van de Velde (1863-1957) au realizat tipare izbitoare, de mare efect, pentru birouri, sfesnice, candelabre si tacamuri. Acesti design-eri novatori nu erau insa pe placul tuturor. Walter Crane, unul dintre continuatorii lui William Morris, numeau stilul Art Nouveau ca "acea boala decorativa stranie" si, multi considerau imaginile create de Beardsley, Munch sau Toorop mai degraba "grotesti", iar formele organice "umflate" ale lui Guimard si Gaudi "respingatoare". Intr-adevar, in mainile unor artisti cum ar fi Van de Velde, linia organica pare sa ocupe fiecare spatiu disponibil al paginii, lasand o impresie de dezordine studiata, de mazgaleala plina de fantezie.
In cazul lui Charles Rennie Mackintosh (1868-1928) nu au existat asemenea probleme de estetica. Lucrarile lui exemplifica latura mai moderata, mai sofisticata, de influenta japoneza a stilului Art Nouveau fata de elementele decadente, senzuale intalnite in lucrarile lui Beardsley si a continuatorilor acestuia.
Alaturi de sotia lui Margaret Macdonald (1865-1933), de sora acesteia, Frances (1874-1921) si de sotul lui Frances, Herbert McNair (1870-1945) Macintosh a pus bazele unui stil de arhitectura, decor si design rafinat, mai aerist, rectiliniu (caracterizat de linii drepte). "Cei patru" au lucrat mai ales in Glasgow, preluand diferite contracte, cum ar fi decorarea celebrelor Willow Tea Rooms din Buchanan Street - unde peretii erau impodobiti cu siluetele feminine alungite, imbinate cu motive de plante stilizate, reliefate pe fundalul plan de influenta japoneza. Acelasi motiv cu plante apare si pe usile cu vitralii, delimitate de tije verticale de metal sau pe mobilierul salonului pentru servire a ceaiului.
Acelasi stil poate fi regasit in ceea ce probabil reprezinta lucrarea cea mai ambitioasa si mai trainica a lui Macintosh - Scoala de Arta din Glasgow. In aceasta constructie, insasi structura monumentala este austera si practica, nesemanand deloc cu formele originale utilizate de Guimard sau Gaudi, insa motivele repetitive in forma de planta alungita reapar sub forma armaturilor din fier forjat, atat in interiorul cat si in exteriorul cladirii.
Stilul rectiliniu al lui Macintosh si al colegilor acestuia au influentat major lucrarile lui Gustav Klimt (1862-1918), probabil cel mai desavarsit dintre pictorii stilului Art Nouveau. In lucrarile lui cele mai caracteristice, Klimt a preluat modelul formei feminine alungite, impodobindu-l cu un mozaic stralucitor de forme abstracte si culori bogate, metalice, care amintesc de decoratiunile ceramice aplicate pe pereti in multe dintre cladirile realizate de Gaudi. In pictura murala pentru Palais Stoclet din Bruxelles (1905-1911), Klimt a utilizat mozaicul cu o tehnica, cu un efect naucitor.
La inceputul anilor 1900 exponentii de seama ai stilului Art Nouveau au trecut la alte forme stilistice si locul lor a fost ocupat de design-eri de mana a doua, care au utilizat motivele stilului pentru a da unor artefacte, in esenta monede, un aer de "contemporaneitate".
Desi stilul Art Nouveau a avut o viata scurta ca arta dinamica, a incurajat pe unii artisti remarcabili ai epocii sa-si foloseasca talentul pentru a proiecta obiecte practice. Cel putin in acest sens merita sa respectam mostenirea lasata de silul Art Nouveau.
