Simfoniile

Simfoniile

Chiorean Dana Claudia

cls. a VIII- a B

Simfoniile

Termenul de "simfonie" deriva din limba greaca: syn ("impreuna") si phone "symphonia". In esenta, simfonia este o lucrare de mare amploare extrem de elaborata pentru orchestra, in care toate partile constitutive sunt redate in mod intrinsec. Simfonia a evoluat din diferite surse si a ajuns o forma muzicala de sine - statatoare abia in prima jumatate a secolului al XVIII-lea cand a imbracat idealul clasic vienez in lucrarile unor compozitori ca Haydn, Mozart si Beethoven. Primele inceputuri pot fi descoperite insa si in Italia secolului al XVII-lea si in piesele muzicale cu o singura parte utilizate ca uverturi in cazul operelor, oratoriilor sau cantatelor.

Inceputurile simfoniei

La sfarsitul perioadei baroce (aproximativ intre 1600 si 1750), o buna parte din muzica instrumentala era compusa sub forma unor suite cu mai multe parti distincte. Sonata pentru biserica era caracteristica pentru aceasta forma, cu aranjamentul obisnuit in patru parti, lent-repede-lent-repede.

Compozitorul Alessandro Scarlatti (1659-1725) a fost cel care a renuntat pentru prima data la prima parte si a compus lucrari instrumentale in trei timpi - repede-lent-repede. Combinatia dintre acest plan formal si evolutia pe care a avut-o uvertura italiana, sub forma unei prime parti, a creat modelul logicii structurale care poate fi regasit in simfoniile clasice. Perioada clasica a durat aproximativ intre 1750 si 1820.

Primele decenii ale secolului al XVIII-lea au constituit prima perioada de inflorire a stilului clasic. Numeroasele inovatii au inclus dominatia acordata temei principale, in contrast cu numeroasele parti simultane caracteristice barocului. Odata cu evolutia stilului clasic, partile care erau mai scazute ca intensitate au pierdut in importanta, fiind in schimb utilizate pentru a crea armoniile pe care se sprijinea tema principala.

Aceasta a dus la dominatia sonatelor, ca forma fiind prima parte a simfoniei clasice. Forma de sonata are doua parti, prima continand o sectiune (expunere, in care sunt prezentate principalele doua sau mai multe teme principale), si a doua parte, continand doua sectiuni(dezvoltarea si recapitularea). Aceasta forma creeaza, in cuvintele marelui muzicolog al secolului XX, Charles Rosen "o disonanta de proportii ce trebuie solutionate".

Haydn si Mozart

Joseph Haydn (1732-1809) si-a petrecut 40 de ani din viata compunand 107 simfonii. Acestea cuprindeau o gama larga de tipuri, printre care simfoniile concertante, in care un anumit instrument are rol proeminent. Printre inovatiile sale s-a numarat modularea in chei indepartate si folosirea unor tehnici inovatoare in cadrul expunerii si recapitularii. Rolul lui Haydn in evolutia simfoniei a fost extrem de important si lucrarile lui ample au impus standardul pentru ceea ce avea sa devina modelul clasic vienez. Artistul i-a influentat in mare masura pe Mozart si pe Beethoven.

In 1761 Haydn a devenit maestru de concerte la curtea contelui Ester Hazy unde a compus mai multe lucrari pentru folosinta imediata, ceea ce i-a oferit oportunitatea de a-ti testa ideile aproape in acelasi timp cum ii veneau. Haydn este binecunoscut pentru utilizarea frazelor muzicale de lungimi inegale, cum ar fi cele de 11 si 7 masuri, in locul celor de 4 sau 8, mult mai uzuale. Efectul lor era schimbarea brusca de cadenta si preiau o senzatie de crestere, simultan formala dar si organica. Cu toate ca a introdus si variatiuni ocazionale, cum ar fi utilizarea unei teme lente in partea de introducere, simfoniile lui Haydn au confirmat forma vieneza, in patru timpi, standard ca fiind urmatoarea: prima parte era o sonata alerta, cea de-a doua o parte mai lenta, a treia era un menuet in masura de 3/8(dezvoltat dintr-un dans de curte), si cea de-a patra, cu final alert, triumfator, utilizand uneori temele din partea anterioara a lucrarii. Printre cele mai reusite lucrari ale lui Haydn sunt: Simfonia Pariziana si Simfonia Londoneza (Op. 82-87 si 93-104).

Daca Haydn si-a dezvoltat limbajul simfonic mai ales prin rafinarea propriilor tehnici, Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)a preluat elemente stilistice din modelul italian si vienez prezentate de Haydn si Dittersdorf. O trasatura caracteristica a stilului lui Mozart este modul in care acesta utiliza liniile melodice italiene. Mozart a calatorit mult in copilarie si si-a petrecut o buna parte din viata in Italia, unde a asimilat numeroase tehnici componistice, cum ar fi unirea primei si celei de-a doua parti, forma celor trei masuri si elemente coloristice, cum ar fi tremoloul sau trilul.

Scoala de la Mannheim

Mozart a calatorit si la Mannheim, unde evolutia structurala a muzicii era, din multe puncte de vedere mai evidenta decat la Viena. Mannheimul era o mare curte electorala din sud-vestul Germaniei care s-a bucurat de un patronat muzical generos, destinat mai ales compozitiilor pentru orchestra rezidentiala. Maestrul de concerte din acea perioada, Johann Stamitz(1717-1757), a fondat o orchestra din virtuosi exceptionali pe care i-a pregatit la nivel neintalnit in Europa. Acesta i-a permis lui Stamitz, dar si altor compozitori din Mannheim, cum ar fi Christian Cannabich si Ernst Eichner, sa introduca numeroase inovatii, ca accentuarea contrastului dintre sectiuni si noi solutii aduse formei ultimei parti, cum ar fi utilizarea ritonellos-urilor (teme recurente). Multi dintre acesti compozitori au calatorit la Paris si au fost influentati de evolutii franceze, cum ar fi utilizarea formelor in trei parti, care a devenit evidenta mai ales la cea de-a doua generatie de compozitori din Mannheim.

Mozart a inclus in lucrarile cele mai reusite dintre aceste inovatii, in special crescendourile orchestrale ample si intoarcerea la tema de deschidere, la mijlocul si la sfarsitul unei parti. A continuat cu adaugarea altor elemente extrem de inovative, cum ar fi introducerea brusca a unei teme linistite inainte de sectiunea de sfarsit, ceea ce marea in mod spectaculos efectul finalului. Imaginatia sa debordanta si maiestria deosebita a artistului sunt ilustrate mai ales in simfoniile 39-49.

Beethoven

Aparitia lui Ludwig van Beethoven (1770-1827) a fost rodnica pentru istoria simfoniilor si, in general, pentru intreaga muzica. In calitate de discipol al lui Haydn, primele doua simfonii ale lui Beethoven au reflectat traditia vieneza. Cea de-a treia simfonie, Eroica, a fost un punct de cotitura in evolutia acestei forme muzicale. Aceasta a fost prima lucrare a compozitorului in care si-a exprimat pentru prima data propriile idealuri, si nu a realizat pur si simplu o forma abstracta prestabilita. Lucrarea reflecta diverse aspecte ale personalitatii compozitorului si este influentata de mai multi factori, printre care surditatea artistului si revolutiile din Europa acelor vremuri. Cu toate aceste, Eroica este, mai ales, o incercare indrazneata de solutionare a problemei - considerata pana atunci insurmontabila - dezvoltarii perfectiunii atinse de Haydn si Mozart. Beethoven a extins lungimea partilor si proportiile dramatice mult peste modelul clasic mai ales in Simfonia a III-a si in majoritatea urmatoarelor.

Simfonia a IX-a a lui Beethoven este sinteza a doua concepte asupra carora artistul a lucrat decenii intregi inainte de ale finaliza, respectiv amplasarea Odei bucuriei a lui Schiller ca expresia idealului dragostei universale, si o simfonie ampla, fundamentala pe realizarile deja geniale ale compozitorului. Primele trei parti ale simfoniei a IX-a sunt o expansiune a modelului clasic, dar cea de-a patra nu se asemana cu nimic din ceea ce fusese creat inainte. Aceasta incepe prin reluarea celor trei parti precedente, dar de care se indeparteaza si introduce patru solisti vocali si un cor. Pe langa forta absoluta si inovatiile continue greu de imaginat, aspectul uman al muzicii lui Beethoven a facut ca aceasta lucrare sa reprezinte una din principalele inspiratii pentru perioada romantica, perioada in care idealurile subiective ale artistului erau duse pana la limita.

Romantismul

Secolul al XIX-lea a reprezentat perioada de prosperitate si de raspandire a simfoniei, atat in interiorul cat si in afara tarilor austro - germane. Personalitati ca Johannes Brahms (1853-1897) au creat o noua sinteza, punand in echilibru

idealurile clasicismului si ale romantismului prin utilizarea unor orchestre mai mari, ale unor teme romantice, lungi si folosirea contrapunctului, dar sub forma clasica.

Franz Liszt (1811-1886) a fost contemporan cu Brahms si, alaturi de francezul Hector Berlioz (1803-1896), a pus bazele simfoniilor programate, in care muzica este insotita de o poveste extra-muzicala, cum ar fi Simfonia Fantastica. Alte personalitati importante ale secolului XIX sunt: Franz Schubert (1797-1828) si Robert Schumann (1810-1856) care, alaturi de Felix Mendelssohn (1809-1847), au inceput sa combine partile separate dintr-o lucrare unica, continua fara pauze. In Suedia, Franz Berwald (1796-1868) a creat simfonii cu puternic iz nordic, bazate pe modele impuse de Carl Maria von Weber (1786-1826) si Mendelssohn.

Un compozitor extrem de interesant este germanul Anton Bruckner (1824-1896), ale carui lucrari tarzii sunt, din multe puncte de vedere, apropiate de operele contemporane ale lui Richard Wagner (1813-1883), prin desfasurarea lor lenta si modul de dezvoltare a temelor.

Rusia si secolul XX

Printre compozitorii din afara traditiei austro-germane se numara giganti precum Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) care a pus bazele scolii simfonice ruse prin prelucrarea unor teme din folclorul national si adaugarea unor melodii expresive si a unei orchestratii exceptionale, ceea ce i-a adus o mare priza la public si multa celebritate.

Urmatoarea generatie de compozitori rusi, ca Serghei Prokofiev (1891-1953) si Nicolai Rimski-Korsakov (1844-1908), au avut deja un fundament pe care sa construiasca, ceea ce a dus la o dezvoltare importanta a simfoniilor rusesti ce a culminat in secolul XX prin creatiile lui Dimitri Sostakovici (1906-1975).

In secolul XX simfoniile au trecut prin numeroase transformari si au devenit cu adevarat internationale, preluand influente locale din diferite tari si devenind mai degraba expresia unei forme muzicale mai largi, mai raspandite, decat o structura muzicala abstracta. Compozitorul danez Carl Nielsen (1895-1931) a fost mare compozitor scandinav, dupa Berwald, si alaturi de finlandezul Jean Sibelius (1865-1957) a introdus un element obiectiv limbajului romantic, care a rezultat intr-o mare concentrare a formei si logicii. Ultima simfonie a lui Sibelius, a VII-a, combina intr-o singura miscare de 20 de minute, patru fragmente conectate, fara nici o trecere. Cele noua simfonii terminate de Gustav Mahler (1860-1911) i-a surprins pe multi contemporani ai artistului; prin modul ironic si includerea folclorului austriac si a muzicii evreiesti, artistul a realizat o armonie plina de neliniste, prevestind atonalitatea lui Arnold Schoenberg (1874-1951).

Compozitorul britanic Edward Elgar (1857-1934) s-a mentinut in traditia romantica, dar a avut o voce extrem de originala si usor recognoscibila; era apreciat in Europa cu mult inainte de a fi recunoscut in propria tara. Compozitorii britanici de mai tarziu, ca Ralph Vaughan Williams (1872-1958) si William Walton (1902-1983) au avut mai mult succes in timpul vietii deoarece romantismul de pe continent fusese deja asimilat in cultura lor nationala. Compozitorul britanic Michael Tippet (1905-1997) a daramat mai multe bariere prin cele patru simfonii pe care le-a compus; artistul era manat de dorinta de a perpetua spiritul lui Beethoven prin utilizarea unei armonii clare si foarte distinctive.

Compozitorul ceh Anton Dvorák (1841-1904) a emigrat in SUA, unde a creat un stil de simfonii ce imbina romantismul tarziu si muzica folclorica nationala. El a fost primul dintr-o serie de compozitori europeni, ca Bohuslav Martinu (1890-1959), Schoenberg si Igor Stravinski (1882-1971) ce avea sa-i influenteze pe americanii prin imigrantii lor. Evolutia simfoniei americane a fost un rezultat al multor compozitori autohtoni care si-au facut studiile la Paris: printre acestia Roy Harris (1889-1979), William Shuman (1910-1992) si Aaron Copland (1900-1990). Simfonia americana a atins apogeul in Simfonia a IV-a a lui Charles Ives (1874-1954) care a demarat procesul de combinare a diferitelor stiluri de muzici nationale printr-un montaj evident, utilizand in mod organic marsurile militare, imnurile si propria sa pregatire americana in traditia simfoniilor europene.

Sostakovici si-a dedicat o buna parte din viata compozitiei unor simfonii si lucrarile sale au starnit critica oficiala, deoarece nu reprezentau idealurile comuniste ale lui Stalin. Compozitorul a ripostat prin gesturi ironice cuprinse in muzica, luand adresa in deradere comunistii cu fanfarele si parodierea marsurilor militare. In perioada anilor 1950 si 1960, Sostakovici a inceput sa fie acceptat de conducere si in 1956, i-a fost decernat Ordinul Lenin.

La sfarsitul secolului XX numarul noilor simfonii a inceput sa scada, odata cu aparitia noului curent avangardist. Printre cei mai importanti compozitori postbelici se numara compozitorul polonez Witold Lutoslaski (1913-1994). Acesta a compus patru simfonii care, cu toate ca sunt extrem de moderne din punct de vedere al limbajului armonic si inovative ca forma, continua sa fie considerate simfonii datorita modului de utilizare si a apogeului materialului. Alti compozitori postbelici sunt Robert Simpson (1921-1997), un breton care a creat cu acuratete, respectand limbajul utilizat la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Chiar daca statutul simfoniei, ca forma standard, a suferit o depreciere semnificativa spre sfarsitul secolului XX, pozitia sa dominanta pe parcursul a 200 de ani i-a conferit o pozitie logica filosofica din muzica occidentala. Vocabularul muzical din ultimii ani ai secolului XX era fragmentata de globalizarea culturilor si de greutatea acordata istoriei muzicii. Influenta rasariteana adusa de compozitori ca John Cage (1912-1992) si Oliver Messiaen (1908-1992) a afectat conceptul evolutiei discursive - structura muzicala devenind o stare de flux, in incercarea de a gasi noi forme care sa cuprinda acesti factori. Acest proces este similar cu cel ce a dus la aparitia si dezvoltarea simfoniei ca forma muzicala.

Bibliografie:

Revista Arborele lumii, nr. 223

Educatie Muzicala, Manual pentru clasa                                                           a VIII-a, editura Niculescu