Liceul industrial „Traian Vuia” – Craiova O IDEE IMPOSIBILA referat la fizica clasa XII-F – Petre Cristian La directorul biroului de brevete din Statele Unite s-a prezentat foarte solemn un oarecare „mister” Patrik. Venea din partea lui Graham Bell, profesor la Institutul de surdo-muti din Boston, si cerea inscrierea unui brevet de inventie. Era vorba de un aparat de transmitere a sunetelor la distanta. Directorul a aruncat o privire asupra calendarului si si-a consultat cu atentie ceasul, dupa care a trecut datele in registru : 24 februarie 1876, orele doua dupa-amiaza. Deocamdata, aceasta era tot. Mister Patrik a salutat la fel de ceremonios ca la sosire si a plecat. Misiunea lui era incheiata. La orele patru, directorul il primea pe un oarecare „mister” Jonathan. Era din partea lui Elisha Gray, electrician din Chicago, si avea sarcina sa depuna un memoriu manuscris, memoriu ce cuprindea lanul, obiectul cererii si caracteristicile distinctive ale inventiei. Telefonul. Dorea sa-i fie eliberat un „caveat” pentru ca ideea sa sa fie protejata de lege. Directorul isi arunca privirea asupra calendarului – facea aceasta de zeci de ori pe zi – si isi consulta cu atentie ceasul, apoi trecu datele in registru. Nu intra in atributiile lui sa discute pe loc nici ideea, nici originalitatea ei si nici sa-si informeze solicitantii asupra celorlalte vizite. Dar dupa plecarea lui Jonathan, ofta de cateva ori. Stia bine ce va urma. Cateva luni mai tarziu, procesul Gray-Bell se afla pe rol la tribunalul din Washington. Urma sa se decida asupra prioritatii. Si nu era simplu. Descrierea telefonului electric facuta de Elisha Gray era magistrala. Un memoriu clar, foarte detaliat, la care era anexat planul. Cererea lui Bell era confuza. La drept vorbind, nu era prezentata inventia ca atare, ci doar germenele ei. Avocatul lui Bell se prevala de faptul ca „adversarul” nu ceruse un brevet, cum facuse clientul sau, ci doar un „caveat”, care era o forma preliminara. Si, dincolo de aceasta, exista intre cele doua inventii un avans de timp : doua ore ! Hotararea s-a dat in favoarea profesorului de la Boston. Prima experimentare, Bell a realizat-o in 1877. – E o escrocherie ! au exclamat multi savanti distinsi. Cum poate sustine cineva ca vocea omeneasca poate fi transmisa printr-un fir electric ?! Cine e atat de naiv sa creada ca … printr-un asemenea snur se aude un cuvant peste case, peste munti, peste ape ? Ziarele americane au relatat cu lux de amanunte – si fotografii – procesul. Dar mai ales scandalul starnit in lumea stiintei. Or, scandalul a fost cea mai buna publicitate facuta telefonului. Intr-un timp record, era cerut si in Europa. Nu fara discutii, de buna seama. Dar presa avea un cuvant de spus. „Inventia telefonului – scria „L’Illustration”, in 1884 – este una dintre cele mai minunate dintre toate cate vor ilustra, in Istorie, secolul aburului si al electricitatii. Totul este extraordinar : intai principiul, atat de strain legilor cunoscute mai inainte, incat atunci cand a fost anuntat, un mare numar de savanti, dintre cei mai autorizati, au negat posibilitatea de a se transmite electric cuvantul si au crezut ca la mijloc este o sarlatanie; apoi simultaneitatea descoperirii facuta de cei doi inventatori, complet necunoscuti unul altuia”. „L’Illustration” era o revista cu traditie in Franta – aparuse in 1848 – si oferea cititorilor cele mai pasionate microromane ale cotidianului – intamplari din lumea intreaga, evenimentele mondene, personalitati ale vietii politice si scenei, inventiile cu anecdotica lor – toate bogat ilustrate. De fapt, presa nu a recurs la imagini decat prin anii 1830 si vreme de aproape patru decenii, pana la introducerea fotografiei, s-a folosit gravura in lemn. Daca marele public nu a aflat la timpul respectiv de „recordul” obtinut de „Racheta” lui Stephenson sau de proiectul original al unei locomotive cu abur al inginerului chinez Ting Kong Cien, din 1850, in schimb fotografia trenului electric construit de Siemens si Halske, care a circulat in cadrul Expozitiei industriale de la Berlin, din 1879, sau imaginea caii ferate electrice, experimentata de Edison, la Menlo Park, in 1880, au devenit, prin paginile ilustrate, subiecte de senzatie. Pasionatii automobilului urmareau in paginile revistelor din 1890 desfasurarea concursului automobilistic. Premiul I a fost acordat modelului Sécretant, care avea manivele „in coada de vaca”. Juriul fusese insa cucerit de sistemul de „abur instantaneu”. Iar Sécretant atingea fantastica viteza de … 30 km pe ora ! imaginile luate de la zborul lui Blériot peste Canalul Manecii au ridicat substantial tirajele, iar filmul zborului din 1909 a inregistrat un record de spectatori, la concursul de aviatie de la Aspern-Viena, din zilele de 23 – 30 iunie 1912, erau prezenti fotoreporteri din intreaga lume. Ziarul vienez „Neue Freie Presse”, bogat ilustrat, scria : „Tanarul si extraordinar de talentatul roman Vlaicu, care nu e un simplu pilot, ci un constructor genial, ce zboara cu avionul creat de el, a aterizat la cativa centimetri mai departe decat Roland Garros”. Inca nu era televiziunea ca martor, si, abia mai tarziu, un membru al juriului a recunoscut ca Vlaicu fusese mult mai precis , dar Garros era favoritul. La sfarsitul secolului al XIX-lea, printre toate noutatile tehnico-stiintifice, inventia telefonului a fost acea idee fericita care sugereaza noi idei si in alte domenii. „Daca pot fi transmise la distanta cuvinte, oare nu ar putea fi transmise si imagini ?” a fost intrebarea pe care multi inventivi si-au pus-o. O importanta descoperire, facuta in 1873, cu totul intamplator, a stimulat cercetarile. Efectul fotoelectric. La statia terminala a cablului transatlantic, in insula Valentia, la sud-vest de Irlanda, circuitele electrice erau echipate cu rezistente din seleniu. Intr-o zi, May, care era operatorul statiei, a observat ca de cate ori trecea prin dreptul ferestrei, acele galvanometrelor se miscau. May si-a chemat seful, spunandu-i ce se intampla. Inginerul Willoughby Smith a constatat si el faptul, incercand sa afle cauza. Si-a dat seama ca rezistenta electrica a seleniului variaza in functie de lumina. Aceasta observatie a condus la construirea primei celule fotoelectrice. Intre timp, o alta arta, bazata pe fotografie, cucerise lumea si o cucerise definitiv. Cinematograful. La drept vorbind, primul „cinematograf” a fost o jucarie, construita in 1832 de un belgian, Joseph Plateau, pentru copiii sai, pentru ca, spre deosebire de cei dinaintea lui, el a fost primul care s-a gandit sa foloseasca fotografia. Douazeci de ani mai tarziu, multi fotografi le ofereau prietenilor dupa-amieze de „film” in laboratoarele lor. Fireste, nu erau decat fotografii animate. Dispozitivul cel mai extravagant, mai ales prin fabuloasele sume inghitite, l-a creat englezul Muybridge, la dorinta unui miliardar californian, care facuse un ramasag privind pozitia picioarelor cailor in galop. Si numai in acest fel putea sa aiba dovada. Muybridge a aliniat de-a lungul unei piste de alergare, 24 de cabine fotografice, cu 24 de operatori, care incarcau aparatele cu placi de colodiu umed. La semnal, caii porneau rupand firele subtiri, dispuse pe parcurs si care, legate fiind pe aparate, declansau fotografierea. Aceste imagini, luate in 1878, au devenit imediat celebre. Erau frumoase, erau neasteptate prin secventele urmarite, iar pentru unii erau…neverosimile! Totii oamenii de stiinta se aratau entuziasmati, toti artistii – pictorii, sculptorii, indignati la culme! Acestia sustineau cu inversunare ca fotografia vedea gresit! Californianul castigase ramasagul – aici suma nu avea importanta, ci orgoliul!- si-l castigase, bazandu-se pe descrierile facute de un medic si fiziolog francez, Etienne Jules Marey, privind pozitia picioarelor cailor in galop. Marey, in ce-l priveste, avea motivele lui sa fie multumit. A construit de altfel o pusca fotografica – perfectionare a revolverului fotografic, realizat in 1876 de astronomul Jules Jansen – si a inventat un aparat care a deschis calea cinematografului : un chronofotograf cu placa mobila, prezentat in toamna lui 1888, si la care a folosit bobinele de pelicula Eastman Kodak, atunci aparute in comert. Era un moment cand ideea filmului pasiona, incita, inspira. O multime de inventatori americani, germani, francezi, englezi, aspirau la gloria de a-si inscrie numele pe actul de nastere al acestei noi arte si industrii totodata. S-a hotarat ca publicul sa-l desemneze pe „invingator”. Acesta trebuia sa prezinte nu un singur spectacol (cum se intampla), ci o serie, cu intrarea platita si sali pline! Louis Lumière conducea, impreuna cu tatal si fratele sau, Auguste, o uzina de produse fotografice la Lyon. Si a reusit sa construiasca pe baza chronofotografului lui Marey, un aparat mai perfectionat decat al celorlalti concurenti. A avut insa si abilitatea sa proiecteze un film de suspans. Si-a creat propriul sau cinematograf, iar in 1885, in seara de 28 decembrie, a avut loc premiera la Grand Café, Boulevard des Capucines, la Paris. Succes imens. „Cinematograful sonor si vorbitor” a fost inventat tot de un francez, Auguste Baron. Aparatul a fost inregistrat in dosarul de inventii sub nr. 255-317 din 3 aprilie 1897. Dar in Franta n-a interesat pe nimeni. Baron si-a vandut brevetul in Statele Unite. Aparatul sau avea sa revina in patria sa in 1927, dupa expirarea prescriptiei de 30 de ani. Edison nu a concurat, dar… a creat filmul modern, de 35 mm, cu patru perechi de perforatii pe imagine, a deschis (in 1892) „primul studio cinematografic din lume”, poreclit Maria ochesica (o constructie paralelipipedica cu peretii vopsiti in negru) si a proiectat primul film vorbitor! Construise cinetoscoape si le vindea bine, ca si filmele „format Edison”, dar considera ca filmul mut nu va atrage publicul. Colaboratorul sau cel mai apropiat, William K.L.Dickson, specialist in problemele fotografice, a reusit, dupa indicatiile lui, sa cupleze cinetoscopul cu fonograful. Cand Edison s-a intors de la Expozitia internationala de la Paris din 181 si dintr-un circuit european, a avut surpriza sa vada ca Dickson nu-si pierduse timpul. „Cutia cu minuni” functiona. Dupa proiectia filmului propriu-zis, aparea, in film, Dickson. Si-a scos palaria si adresandu-se lui Edison, l-a salutat : – Bine ati venit, mister Edison! Sunt foarte bucuros ca v-ati intors! Sper sa va placa cinetofonul. Pentru a va putea demonstra sincronizarea, voi ridica mana si voi numara pana la zece… Este ciudat ca nu si-a brevetat si nici comercializat cinetofonul. Aparent il considera doar un joc. Asa cum spunea Dennis Gabor, „viitorul nu trebuie prezis, trebuie sa-l inventam”. Transmiterea fotografiei la distanta, care paruse „o farsa penibila”, „ o sarlatanie inca si mai grosolana decat transmiterea cuvintelor printr-un snur”, a devenit realitate in 1907. un inginer si fizician francez, de 31 de ani, Edouar Belin, a inventat fototelegrafia si telotografia. Doua decenii mai tarziu, ziarele o foloseau intens. Incepuse marea competitie a fotoreporterilor din lumea intreaga, pentru obtinerea cu prioritate a imaginii celui mai emotionant, celui mai percutant, celui mai dramatic eveniment al „zilei”, oriunde ar fi avut el loc pe cuprinsul planetei. Cotidianul francez „Excelsior” avea ca deviza o fraza a lui Napoleon : „Cea mai sumara schita imi spune mai mult decat un lung raport”. Henry Luce, creand in 19366, la New York, revista „Life”, a adoptat alta varianta : „O fotografie spune mai mult decat 10000 de cuvinte”. Cititorilor li se ofereau cele mai proaspete informatii, intovarasite de imagini : un pod fotografiat chiar in clipa in care se prabusea, un alpinist escaladand versantul abrupt al unui munte, un soldat, in linia intai a frontului, surprins pe cand cadea ucis. Nu rareori, in momentul imediat urmator, era rapus si fotograful. Pentru comunicarea cat mai ampla a celor mai importante evenimente de pe glob, revista „Life” nu-si cruta nici oamenii, nici bugetul. Ca sa prezinte, de pilda, momentele si personalitatile prezente la inmormantarea lui Winston Churchill , a inchiriat un Boeing 707, pe care l-a transformat in laborator fotografic. Dar la 20 iulie 1969, cand Neil Armstrong a pasit pe Luna, „Life” era pentru prima oara absenta. – La ce bun ? a raspuns Henry Luce nedumeririi colegilor de la celelalte publicatii. Televiziunea ne-a invins! Pe baza nenumaratelor documente fotografice, cineastii japonezi au realizat un film care a fost insa imediat confiscat de cenzura militara americana. Timp de 25 de ani el a ramas inchis in arhivele militare secrete. Japoniei i-a fost redat in 1968. Subiectul : Hiroshima. Siluete umane „desenate” de explozia de lumina. Un instantaneu fixat pentru eternitate pe ziduri, pe scarile de beton ale unor cladiri disparute. Cranii aliniate in carcasa unui tramvai. Supravietuitori orbi, cu pielea atarnand de pe ei, in zdrente, ratacind printr-o ceata canceroasa… – De ce trebuie proiectat acest vechi reportaj fotografic? a intrebat cineva. Pana si japonezii incearca sa uite… – Ar trebui dat si peste un veac, a raspuns un ilustru profesor japonez. Desigur, cei care erau copii atunci, incearca mereu sa uite. Ei stiu. Dar tinerii de astazi, chiar tinerii japonezi, citesc fara sa poata intelege. Uneori auzi facandu-se si glume. Filmul trebuie vazut nu ca sa rascoleasca ura, ci ca o lectie. O singura bomba de 20 megatone inseamna o bomba de o mie patru sute de ori mai puternica decat cea lansata la Hiroshima. Trebuie vazut ce a fost la Hiroshima pentru a imagina ceea ce pare inimaginabil. Bibliografie : Orele lui Prometeu – Catinca Muscan Microsoft Encarta Enciclopedia ’99
