Premise istorice ale aparitiei doctrinei social-democrate

Premise istorice ale aparitiei doctrinei social-democrate

Una din principalele doctrine politice contemporane, doctrina social-democrata, va fi supusa, dupa 1990, unui val de critici, in masura direct proportionala cu incercarile adversarilor sai de a o compromite, asimiland-o, prin functia de identificare globala a ideologiei, cu totalitarismul comunist. Corelativ, pe terenul lasat gol de o stanga dezbinata si dezorientata, surprinsa de vigoarea si virulenta atacului, se inalta cantecul de sirena al unei ideologii universaliste care, pentru a-si transforma in dogma fetisurile ei, a imprumutat blazonul heraldic al marilor valori liberale si ingroasa tusa propagandistica a crizei de identitate si de alternative social-democrate. Cei care se grabesc sa elibereze certificatul de deces social-democratiei confunda accidentele unui ciclu istoric cu sursele perene ale doctrinei insesi, consolidate de constanta aspiratiilor intr-o lume mai buna. In aceasta perspectiva, "socialismul a aparut din refuzul de a considera, ca fiind in conformitate cu natura lucrurilor, mizeriile si injustitiile pe care revolutia industriala le provocase sau agravase. El se inscrie in lunga istorie care a opus speranta in progres conservatorismului, <<miscarea>> <<ordinii>> si in care crestinismul, Renasterea si Reforma, mai tarziu secolul Luminilor au constituit, in societatile noastre occidentale, mo-mente esentiale".

Probabil ca imaginea cea mai sugestiva si mai exacta a evolutiei social-democratiei, cu luminile si umbrele ei, cu oscilatia intre pragmatism si reformism, este continuta in volumul de scrisori si dezbateri dintre liderii social-democratiei contemporane: Willy Brandt, Olof Palme, Bruno Kreisky, volum aparut in 1975 si considerat o contributie remarcabila la imbogatirea corpusului teoretic al doctrinei. Raspunzand criticilor doctrinei, Olof Palme defineste socialismul democratic drept "o miscare de eliberare", iar in introducerea lucrarii evolutia Partidului Social-Democrat German este vazuta ca o paradigma pentru identitatea si legitimitatea politica a stangii, in lumina experientei istorice: "Partidul Social-Democrat este un partid care vine de pe santierele secolului si uneori de pe umerii membrilor sai curge inca varul. Partidul a fost timp de mai mult de o suta de ani la scoala opozitiei. El s-a deprins sa lupte pas cu pas, sa colaboreze cu asociatiile muncitoresti si cu sindicatele care le-au urmat pentru a atinge obiectivele sale sociale, plecand de la o pozitie minoritara. Dar cu exceptia celor care apartin micii paturi a marilor privilegiati, nu exista un singur om al muncii in Germania care sa nu resimta in existenta sa personala binefacerea cuceririlor economice si sociale realizate datorita actiunii politice a mai multor generatii de socialisti democrati. Nu exista un partid care sa fi lucrat atat timp cat P.S.D.-ul, care sa fi suferit si activat ca el pentru crearea si mentinerea unei democratii sociale in Germania. Nici un partid nu a fost mai hotarat si mai tenace in rezistenta sa fata de national-socialism. Multi dintre membrii sai au platit cu viata aceasta dragoste de libertate, fie in lagarele de concentrare, fie luand drumul unei emigratii fortate"[1].

Doctrina social-democrata nu a aparut ex nihilo, precum Pallas Atena dincapul lui Zeus sau precum Luceafarul lui Eminescu de-a dreptul din ape. Dimpotriva! Ca "miscare de eliberare" aceasta doctrina politica, atat de complexa, de controversata si de raspandita se origineaza in insasi logica evolutiei sociale. La baza dezvoltarii sale ca doctrina se afla doua tendinte definitorii ale evolutiei statului modern; procesele de rationalizare economica si democratizare, si nu iluziile ideologice, fabricate in afara conditiilor practice ale vietii, independente de miscarea reala si contradictorie a istoriei. De aceea, o retrospectiva in istoricul constituirii doctrinei ne va permite sa clarificam principalele etape in articularea tezelor ei doctrinare care reflecta, dupa parerea noastra, tendinta fundamentala a epocii moderne: sinteza dintre drepturile naturale si sociale, dintre stat si societatea civila. Insusi sistemul de valori al social-democratiei reflecta cu fidelitate premisele acestei miscari, indiferent de deformarile ideologice survenite la un moment dat in motivarea actiunii pentru suprimarea si depasirea starilor de fapt existente. Trecerea de la constructiile utopice la cunoasterea reala a societatilor, de la ideologia rationalista a iluminismului la proiectele de reformare globala ale socialistilor utopici, de la patosul idealist al romantismului social-politic la viziunea morala a noii societati prezenta la primii socialisti pana la descifrarea mecanismelor care asigura perpetuarea relatiilor inegalitare reprezinta tot atatea momente structurale in configurarea doctrinei social-democrate.

Aparitia si dezvoltarea socialismului ca doctrina politica sunt strans legate de aparitia si dezvoltarea proletariatului in epoca moderna. In lupta ei pentru drepturi si libertati democratice, clasa muncitoare va parcurge un proces complex si indelungat de constientizare a propriei sale forte, nu lipsit de erori, de esecuri sau de cautari contradictorii. Aparitia noului actor politic este legata in primul rand si indisolubil de procesele modernizarii economiei capitaliste care au cunoscut un deosebit avant in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Modernizarea economica, prin cei doi piloni ai sai, industrializarea si urbanizarea, va antrena un ansamblu de transformari atat in planul fortelor de productie si relatiilor sociale, cat si in sfera cunoasterii si organizarii muncii, cu consecinta ca factorul organizational ca una din sursele puterii politice, a fost asimilat de doctrina politica a stangii, iar numarul, o alta sursa de putere, a gasit in concentrarea industriala si in comunitatile muncitoresti din mediul urban conditii prielnice de manifestare. Prima faza a revolutiei industriale a accelerat procesele de constituire a proletariatului industrial, procesele de concentrare economica, de ruinare a meseriasilor, a micilor proprietari agricoli, din cauza concurentei, ceea ce a dus la includerea lor in randul proletariatului.

Geneza si dezvoltarea acestuia au constituit un proces care s-a produs in functie de conditiile social-politice si de gradul de dezvoltare economica a fiecarei tari. Totodata, gradul de concentrare economica si de aparitie a ramurilor industriale moderne si-a pus si el amprenta asupra procesului de organizare politica a clasei muncitoare. Nu intamplator primele ei detasa-mente organizate, primele ligi si asociatii cu caracter politic au aparut in tarile care au realizat cu succes revolutia industriala: Anglia, Franta, Germania, in industria textila, metalurgica, miniera si in transportul maritim si se dezvolta in centre si regiuni industriale precum Londra, Liverpool, Man-chester, Birmingham (Anglia); Paris, Lyon, Lille, Nantes (Franta); Silezia, Saxonia si Renania (Germania). In cunoscuta sa lucrare "Situatia clasei mun-citoare in Anglia", publicata in 1845, Fr. Engels a descris in culori zgudui-toare, cu o putere de sugestie rar intalnita, conditiile inumane de munca si viata ale clasei muncitoare din Anglia in timpul primei revolutii industriale. Accidentele de munca, lipsa asistentei sanitare si a locuintelor, lipsa de legi si norme juridice care sa reglementeze relatiile de munca, drepturile economice si sociale erau dublate de rata inalta a criminalitatii si analfabetismului, de lipsa oricarui proiect de culturalizare, ceea ce a favorizat erodarea sanatatii fizice si morale a muncitorilor. Ziua de munca de 12-14 ore, alcoolismul, exploatarea nemiloasa si ilegala a muncii copiilor si femeilor, crizele economice din 1825-1847 au inrautatit si mai mult situatia clasei muncitoare din Europa. De aceea, aceste conditii de munca si de viata din deceniile 4-5 ale secolului al XIX-lea vor constitui "adevarata baza si punctul de plecare al tuturor misca-rilor sociale ale prezentului, caci ele reprezinta culmea mizeriei sociale celei mai evidente a zilelor noastre".

Intre 1859 (anul publicarii lucrarii lui Marx: Contributii la critica economiei politice) si 1914, productia industriala mondiala a crescut de 7 ori (de 12 ori in S.U.A. si Rusia), schimburile internationale s-au intensificat, in timp ce in principalele tari dezvoltate (Anglia, S.U.A., Germania, Franta), muncitorii salariati si o minoritate in epoca Manifestului Comunist se constituiau o masa compacta, reprezentand majoritatea populatiei muncitoare. "In Franta, de exemplu, numarul muncitorilor membri de sindicat a trecut de 420 000 in 1885 la mai mult de un milion in 1913, iar in parlament in 1914 existau 87 de socialisti fata de 50 in 1893. In Germania, sindicatele de inspiratie social-democrata totalizau mai putin de o jumatate de milion de membri in 1898 pentru ca numarul acestora sa ajunga la 2 574 000 in 1913. In 1877, social-democratia germana obtinuse in alegeri 500 000 voturi. Dupa abolirea legilor de exceptie, mai mult de doua milioane de voturi obtinute permiteau ca social-democratii sa trimita in Reichstag 56 de deputati socialisti. In 1912 fractiunea social-democrata din Reichstag numara 112 deputati. Efectivele sindicatelor engleze ajung la un milion si jumatate de membri in 1893 si la mai mult de 4 milioane in 19l3, iar numarul deputatilor in Camera Comunelor de la 2 in 1900 la 42 in 1910"[2].

In aceasta perioada, desi nu imbracase forma unei doctrine coerente si unitare, gandirea socialista comporta: analiza critica a starilor de lucruri existente; o critica morala a nedreptatii; un model de reforma sociala prin construirea unor comunitati exemplare; viziunea unei societati egalitare, prin eliminarea contradictiilor economice si edificarea unei ordini sociale caracterizate prin armonia eterna. De altfel, primele comunitati organizate de Ch. Fourier si de R. Qwen aveau ca scop implicit sa demonstreze ca lumea poate fi organizata pe temeiul "ratiunii si al dreptatii eterne". Nu este greu de vazut ca pedagogia politica a socialistilor utopici se inscrie in albia curentului evolutionist avand in Ratiunea iluminista, ridicata la rang de Lege universala, nucleul sau ideologic. In cunoscutul sau studiu "Dezvoltarea socialismului de la utopie la stiinta" (1877) Fr. Engels va demonstra transferul reprezentarilor ideologice, conform principiului evolutionist, de la iluminism la socialismul utopic. In felul acesta, Engels evita ruptura dintre teorie si istorie; el nu arunca peste bord "materialul ideologic existent" deoarece in procesul cunoasterii istorice, momentul logic si momentul cronologic se intrepatrund simultan. Totodata, Fr. Engels privilegiaza metodologic cunoasterea conexiunilor reale ("fapte economice materiale") ca elemente ale structurii (formatiunii economico-sociale) care dau sens si configuratie sistemului (modului de productie).

Trecerea de la utopie la ideologie, care in plan istoric reprezinta trecerea de la societatea feudala la cea burgheza, este marcata de procesele de rationalizare economica si administrativa, initiate in epoca absolutismului luminat. Dar statul rational imaginat de filosofii francezi din secolul al XVIII-lea lasa nesolutionate contradictiile economice care aparusera deja o data cu mercantilismul si teoriile fiziocratice. Acestea insesi fusesera depasite de avantul primei revolutii industriale si pareau teorii lipsite de maturitate, reflex al <<relatiilor de clasa nematurizate>>. De aceea, nu intamplator, primele scrieri ale socialistilor utopici care vizau o transformare radicala si globala a ordinii politice reprezinta "o dezvoltare () mai consecventa a principiilor enuntate de marii iluministi francezi din secolul al XVIII-lea. Ca orice teorie noua, socialismul a trebuit sa valorifice mai intai materialul ideologic existent, desi el isi avea radacinile in faptele economice materiale Lumea burgheza, oranduita dupa principiile acestor iluministi, este si ea irationala si nedreapta, prin urmare, nu mai putin decat feudalismul si toate randuielile sociale anterioare, merita sa fie aruncata la gunoi"[3]. O ilustrare a continuitatii dintre iluministi si socialistii utopici era patternul rational in schimbarea ordinii sociale, prin inlaturarea neajunsurilor ei. Astfel, "o trasatura comuna a celor trei utopisti (Ch. Fourier, R. Owen, Saint-Simon - n. n.) este ca ei nu se manifesta ca reprezentanti ai intereselor proletariatului, aparut intre timp ca rezultat al dezvoltarii istorice. Ca si iluministii, ei nu vor sa elibereze mai intai o anumita clasa, ci dintr-o data intreaga omenire" .

In aceeasi ordine de idei, mostenirea egalitara a Revolutiei franceze s-a reflectat in gandirea socialista din prima jumatate a secolului al XIX-lea in critica adusa modului de repartitie a produsului social, sugerand ca aceasta repartitie sa fie reglata mai curand de stat decat sa fie lasata la discretia jocului de forte al pietei. In aceasta privinta, critica facuta liberalismului manchesterian se instituie la socialistii utopici intr-o pozitie comuna impotriva efectelor pe care libera concurenta le produce la nivelul pauperizarii maselor deproducatori: supraproductia si crizele, pe de o parte, concentrarea averilor si dezvoltarea marii industrii, pe de alta[5].

In ciuda unor diferente notabile (vezi anarhismul lui Proudhon, antireli-giozitatea sa, deosebirea dintre R. Qwen si Saint-Simon cu privire la natura, agrara sau nu numai, a falansterelor) socialistii utopici profeseaza cateva credinte comune care justifica aprecierile lui Engels: 1. Ideea ca omul este bun de la natura, dar ca societatea il corupe, duce la necesitatea unei pedagogii sociale, bazata pe educatia maselor; 2. Accentul pus pe munca si pe organizarea productiei, deci prioritatea factorului economic asupra factorului politic; 3. Neincrederea in democratia politica si afirmarea energica a necesitatii democratiei economice si sociale; 4. Asimilarea statului in societate; 5. Puterea exemplara a organizarii unor comunitati perfecte; 6. Neincrederea in revolutie, ca instrument al transformarii sociale; 7. Afirmarea inegalitatii economice dintre oameni, ca urmare a contributiei inegale aduse la prosperitatea comunitatilor.

O alta linie de gandire politica, rezultata tot din mostenirea Revolutiei Franceze, este aceea a comunismului utopic, prezenta in opera lui E. Cabet, Louis Blanc, A. Blanqui, Pierre Leroux si Buchez. Spre deosebire de socialistii utopici, acestia nu mai resping necesitatea revolutiei si a dictaturii. Ei militeaza pentru instaurarea unei societati comuniste la nivel planetar in care vad o religie a umanitatii, un nou crestinism, bazat pe valorile ateismului.

Oricat de multe asemanari exista intre utopistii clasici (Th. Morus, Th. Campanella, Fr. Bacon) si socialistii utopici, la acestia din urma un fior al reflectiei realiste incepe sa bata in Cetatea armoniei eterne. In primul rand, omul apare ca produs al mediului sau, si nu numai al educatiei rationale data de Cetate. Prins in plasa unor determinisme sociale si economice multiple, omul isi da seama de liberul sau arbitru. El realizeaza ca lumea este nedreapta si ca sta in puterea lui sa o schimbe, desi nu intelege inca mecanismele prin care se perpetueaza aceasta nedreptate. El critica libera concurenta si concentrarea marii industrii, pe planul consecintelor asupra inrautatirii conditiilor de viata. El realizeaza distinctia dintre producatori si lenesi (Saint-Simon), faptul ca munca este singura sursa a valorii, dar cand se pune problema gasirii unor solutii-remediu, R. Owen, de exemplu, devine apostolul mesianismului social si anunta aparitia unei ere a virtutii si a fericirii.

Aceasta incredere in posibilitatea reformarii globale a societatii depaseste conceptia iluminista despre progres, pe baza acumularii de cunostinte si a intrebuintarii facultatii proprii de a gandi si urca in epoca Renasterii. Umanismul renascentist antropocentric se caracterizeaza nu numai prin descoperirea omului ca print "incoronat al naturii", dar si prin inceputul autonomizarii sale fata de idoli si de alienarile sociale. Prin noile orizonturi spatio-temporale cucerite, Renasterea deschidea seria alternativelor si posibilitatilor de reformare sociala, prin proiectarea visului utopic intr-o lume inexistenta geografic, dar o lume a "epocii de aur", bogata in perspective nelimitate de realizare a personalitatii umane. In felul acesta, prin antiteza trecut glorios - prezent meschin, continutul metaforic al mitului "varstei de aur" pastra nealterata promisiunea de fericire in societatile inscrise pe traiectoria unei dezvoltari accelerate. Cu toate limitele sale, socialismul utopic se inscrie in aceasta miscare de emancipare; meritul sau, si nu minor, este ca va modela constiintele pentru mobilizarea la actiune in vederea eliminarii starilor de lucruri existente.

Aparitia marxismului in deceniul V al secolului XIX va avea darul sa plaseze solutionarea acestor tendinte contradictorii din cadrul stangii pe un teren sociologic extrem de ambiguu; pe de o parte, analiza proceselor istorico-sociale din care trebuia sa rezulte "legitatile obiective" ale dezvoltarii; pe de alta, dimensiunea mesianica a gandirii lui Marx si Engels, in sensul ca nu a existat eveniment cat de cat important in istoria social-politica a Europei in care cei doi sa nu vada si sa nu salute inceputul Revolutiei mondiale care va duce la instaurarea societatii fara clase. Ruperea voalului ideologic care ascunde mecanismul exploatarii, acutizarea conflictului dintre clasele sociale, cucerirea violenta a puterii, prin revolutie, raportul democratie-dictatura in tranzitia la un nou tip de stat, problema alienarii si insusirea privata a profitului in conditiile socializarii crescande a mijloacelor de productie sunt cateva din reperele gandirii politice a lui Marx din perioada 1845-1848 (de la Ideologia germana la Manifestul Partidului Comunist). Pentru Marx, politica nu se rezuma doar la relatiile de putere, de dominatie a unei minoritati asupra majoritatii. Cel mult, aceasta este o conceptie instrumentala despre politica, aplicata in functie de timp si de loc, ca particularitate a vointei politice. Politica nu se reduce nici la suveranitate, conceputa de Hegel ca esenta a statului, deoarece persoana particulara (monarhul) sau grupul social (Parlamentul) sunt exterioare societatii civile, unde se rezolvaconflictele din cadrul vietii reale. De aceea, "Republica politica este democratia in interiorul formei abstracte a statului" (K. Marx, Contributii la critica filosofiei hegeliene a dreptului). Incepand cu aceasta opera, Marx se va desprinde de filosofia hegeliana a statului pe care tinerii hegelieni o transformasera intr-un adapost al iluziilor lor critice. Marx abandoneaza ideea dupa care o reforma a statului ar putea antrena schimbari decisive in cadrul societatii civile. Din subiect politic exterior societatii si determinand societatea in functie de materializarea formelor constiintei sociale, geneza statului va fi localizata de Marx in insasi evolutia societatii, in recuperarea momentului de universalitate a omului ca fiinta generica prin medierile complexe ale muncii ca schimb de substante intre om si natura. Pe langa determinarea fiintei generice a omului, data de relatia cu semenul si de a se recunoaste in aceasta relatie, trecerea de la natura la cultura, la viata sociala, va duce la o determinare a statului de catre societate, dar nu ca un subiect etic, suprapus acesteia, ci ca o structura determinata de relatiile de productie care il domina (proprietatea privata).

Pentru Marx, politica depaseste semnificatia instrumentala a termenului, aceea de forma de organizare si conducere a comunitatilor umane, la nevoie prin forta de coercitie a statului, legitim instituita. Ea depaseste si conotatiile politicului, acela de principiu constitutiv al comunitatilor umane in general. Ea vizeaza o structura antropologica a politicului, si anume modul de existenta autentic umana. Nevoia biologica a omului de a-si satisface actele esentiale ale vietii il determina sa intre in raporturi de colaborare cu semenii. Daca in cadrul raportului om-natura, termenul de mediere era munca, pe un plan mai evoluat al acestor raporturi, ca urmare a diviziunii muncii, termenul de mediere va fi produsul muncii. Separarea dintre om si produsele muncii sale va fi impusa de relatiile sociale complexe; aceasta va fi realizata prin schimb. Dar intrucat schimbul natural (trocul) nu poate tine pasul cu dinamica miscarii sociale, intervine schimbul pe baza comensurarii valorii produsului respectiv prin munca depusa la crearea lui. Dar acest schimb, pe baza de echivalente, separa pe producatori de produsele muncii lor si genereaza procesul de alienare economica, in care "aparitia obiectiva a caracterelor sociale ale muncii" ascunde "fetisismul lumii marfurilor" in loc sa-l dezvaluie. Datorita alienarii economice, "o relatie sociala de productie ia forma unui lucru astfel incat relatia dintre persoane in cadrul muncii lor apare, dimpotriva, ca o relatie dintre lucruri si dintre persoane"[6]. In plus, in societatea burgheza produsul apare producatorilor drept ceva strain, ostil si fatal: "Propria lor miscare sociala poseda pentru ei forma miscarii unor lucruri, sub al caror control se afla in loc ca ei sa le controleze" . Atata timp cat va dura fetisismul marfurilor, oamenii raman conditionati de un mecanism nemilos: "aceasta inversare directa determina ca marfa si banii sa apara constiintei sub forma de lucru natural cu proprietati determinate" . Asa cum producatorilor procesul social li se prezinta ca un complex de fapte externe reificate, tot astfel se intampla si in ce priveste calitatile lor umane, pe care ei le vand pe piata muncii ca functii obiectivate, separate de ei insisi. Prin urmare, esenta politicii consta, la Marx, in aceasta eliberare de structura formei-marfa alienata "in care procesul de productie stapaneste pe oameni si omul inca nu stapaneste procesul de productie" . Dar revolutia politica in sine este insuficienta; trebuie eliminate insesi cauzele care genereaza alienarea si reificarea constiin-tei sociale, si anume, separarea muncii vii de mijloacele si obiectul muncii. Agentul principal este proletariatul. El este principalul creator al valorilor materiale: din exploatarea sa deriva plusvaloarea; desi lipsita de mijloace de productie, clasa muncitoare are un potential revolutionar ridicat pe care mizeaza si Marx. In aceasta rezida semnificatia primei fraze din Manifestul Partidului Comunist: "Istoria tuturor societatilor de pana acum este istoria luptelor de clasa". Revolutia totala, care va semnifica eliminarea oricarei alienari, desfiintarea claselor si a statului, poate fi incununata de succes in conditiile unei sinteze depline dintre cunoastere si actiune. Posibilitatea unei astfel de sinteze este continuta in maturizarea conditiilor si in acutizarea contradictiilor economice. Numai astfel se poate intelege de ce, la Marx, miscarea de clasa a proletariatului nu se confunda cu agitatia politica a partidelor care, uneori, ii poate divide pe muncitori in grupari adverse. In schimb, aceasta miscare de clasa este realizata de sindicatele muncitoresti, daca acestea inteleg rolul lor revolutionar si il indeplinesc cu fidelitate, luptand impotriva efectelor imediate ale sistemului capitalist. Pentru Marx, adevaratul partid al clasei muncitoare este partidul care in nici un moment al luptei sale de eliberare nu tradeaza cauza socialista printr-o "politica realista" de compromisuri si concesii facute puterii dominante. Lupta muncitorilor pentru cucerirea puterii va fi incununata de succes numai ca rezultat al unui proces de maturizare intelectuala si politica, proces care, realizandu-se in practica revolu-tionara, trebuie sa fie indeplinit cu constiinta unei misiuni istorice. Desi ii va recunoaste lui Lasalle meritul de a fi organizat miscarea muncitoreasca germana, Marx nu ii va ierta "politica realista" de aliante si compromisuri cu statul prusac. In aceasta perspectiva, pentru Marx, adevaratul partid politic este partidul cunoasterii reale si nu o organizatie politica oarecare care, datorita simplului fapt al existentei sale, ar trebui sa incoroneze constiinta si cunoasterea intregii clase muncitoare. Un astfel de partid autentic ar fi fost Asociatia Internationala a Muncitorilor care trebuia sa devina simbolul viu "al aliantei dintre cunoastere si proletariat", organul aspiratiilor comune ale muncitorilor si expresia vie a cunoasterii lor teoretice si a inteligentei lor politice. In aceeasi ordine de idei, conform unei declaratii date de Marx in 1869 lui J. Hamann, seful unei delegatii sindicale, sindicatele trebuie sa fie "scoli ale socialismului" si, ca atare, ele trebuie sa se tina deoparte de partidele politice, deoarece "ele sunt singurele forte capabile sa constituieun zid de aparare impotriva puterii capitalismului".

Marxismul a oferit actiunii primelor organizatii social-democrate o legiti-mitate morala. Incepand cu Internationala I el a devenit un pol de referinta al reflectiei teoretice despre schimbarea sociala. In functie de referinta teoretica la marxism, strategia si tactica partidelor de stanga au fost calificate: de dreapta, de stanga, centriste, reformiste, revizioniste, deviationiste. Evident, era vorba de etichetari de suprafata, care nu aveau nimic comun cu polivalenta de sensuri si cu mesajul politic al operei lui Marx. Aceasta obsesie a identificarii cu "modelul" pe baza eliminarii celorlalti, acest joc "de-a pisica moarta aruncata in gradina vecinului" a facut deservicii imense fortelor de eliberare din cadrul stangii. Caci ideile marxiste receptate si difuzate de mediile intelectuale, inaintea traducerii si studierii operelor insesi de catre liderii social-democrati, au fost asimilate mai ales la nivel ideologic, iar opera lui Marx transformata intr-o metafizica a scopului.

Nu cumva clivajul dintre scop si mijloace, dintre frazeologia revolutionara si pragmatism demonstra ca opera lui Marx era cautionata escatologic, de vreme ce insusi comunismul era considerat de el in Ideologia germana doar "preistoria umanitatii"? Aceasta preistorie se caracteriza prin eliberarea omului de simturile si pasiunile sale egoiste, "de tot ce-i injoseste fiinta sa de om ca fiinta generica". Dar acest proces de transformare a omului din "fiinta schilodita" in "fiinta totala" necesita timp indelungat. Transformarea omului din prizonierul unor instincte de posesie atavice intr-o fiinta altruista si comunitara, in sens de sociabilitate, este presarata cu greutati inevitabile, cu urcusuri si coborari, cu victorii si infrangeri, dupa chipul si asemanarea istoriei umane insesi. "Formarea omului nou" nu este un proces unilinear, rod al catorva cincinale, deoarece pasiunile umane reprimate nu asteapta decat momentul prielnic pentru a defula intr-o progresie geometrica cu forta reprimarii lor.

Dar prabusirea Comunei din Paris in care Marx si Engels vedeau arhetipul Revolutiei comuniste si embrionul viitorului stat socialist a confirmat, totodata, importanta factorului subiectiv, a organizarii si constiintei politice. Esecul Comunei din Paris a convins timp de decenii pe liderii socialisti ca actiunea directa era prematura daca ea nu se sprijinea pe educatia si organizarea politica a maselor. Aceasta lipsa de cultura politica a stangii ingreuiase consi-derabil demersul lui Marx in cadrul Asociatiei Internationale a Muncitorilor de a edifica un program social de actiune a clasei muncitoare pe baza identitatii ei de destin: conditia de exploatata. Greutatile de care se lovise Marx, reticentele reprezentantilor diferitelor tari si sindicate, nu puteau sa nu-i arate prejudecatile si stereotipiile sublimate in constiinta sociala. Departe de a fi un simplu reflex al conditiilor de moment, factorul national venea dintr-un trecut impovarat de conflicte si impiedica formarea si dezvoltarea sentimentului de identitate si de apartenenta la o organizatie politica internationala. Cu alte cuvinte, la baza socializarii politice a stangii, raportul de cauzalitate existenta-constiinta trebuia inserat intr-o retea complexa de determinisme care sa reuneasca in nervurile conceptiei despre lume structurile adanci aleethosului colectiv, constiinta nationala si mentalitatile.

Raporturile dintre marxism si social-democratie reprezinta un capitol neabordat in istoria gandirii politice care isi asteapta inca cercetatorii. Anticipand o prima concluzie a acestui studiu, vom afirma ca nu se poate vorbi de o filiatie directa marxism-social-democratie. Putem emite insa ipoteza unui paralelism tensionat in geneza si evolutia lor, avand in vedere caracterul ireductibil al valorilor din sursele lor doctrinare initiale. Concomitenta aparitiei lor ne permite sa individualizam clivajele politice si ideologice care s-au adancit in timp, ajungand, dupa primul razboi mondial, la pozitii ireconciliabile. Evolutia paralela a celor doua nuclee ale stangii europene sta ca o piatra de hotar in configurarea celor doua familii ale stangii. Marxismul se dezvolta mai mult pe filiera blanquist-babuvista si iacobina a Revolutiei Franceze; social-democratia pe filiera traditiei egalitarismului si a constitutionalismului. Social-democratia germana a aparut intr-o cultura politica imbibata de cultul statului; marxismul vedea in stat principalul obstacol in calea eliberarii clasei muncitoare de alienare. Confruntarea ar putea continua.

Sociologia cartii si a lecturii ne ofera informatii pretioase cu privire la gradul de influenta a ideilor marxiste asupra doctrinei social-democrate. Cum putem vorbi oare de o topire in forma social-democrata a marxismului cand la fundamentul antropologic al doctrinei se gasesc elemente din filosofia kan-tiana, din Weltanschauung-ul Renasterii, Reformei si Iluminismului? Sau cand liderul P.S.D. German, August Bebel, a inceput sa studieze Capitalul deabia in 1878? In general, lucrarile lui Marx si Engels erau scoase in tiraje mici, de obicei in limbi straine. De exemplu, Contributii la critica economiei politice (1859) a fost scoasa intr-un tiraj de 600 de exemplare, cu ajutorul material al lui F. Lasalle care si el se considera "marxist" in 1863-1864, desi se situa pe o pozitie antinomica celei marxiste. In plus, difuzarea acestor lucrari era considerabil ingreuiata de controalele vamale si interdictia cenzurii. Unele lucrari au fost descoperite si traduse mult mai tarziu (vezi Ideologia germana si Manuscrise economico-filosofice din 1844). Apoi, nivelul de instructie al clasei muncitoare, in cele mai insemnate segmente ale ei, era extrem de scazut.

In Anglia, unde au studiat si locuit ani buni, Marx si Engels nu au fost acceptati de cercurile fabiene, iar traducerea operei lor se va face incepand cu deceniul patru. Cu toate acestea laburismul britanic a dezvoltat mult mai mult decat socialismul continental principiile socialiste de echitate si distributie. De-abia in deceniul 9 al secolului trecut se poate vorbi de o inviorare a circulatiei ideilor marxiste si de o receptare a lor la varful partidelor social-democrate. Dar aceasta receptare a insemnat, totodata, gestatia unui curent violent de respingere a tezelor marxiste, incepand cu anul 1890, cunoscut sub numele de "revizionism". Linia lui Lasalle a triumfat: ca partid politic, social-democratia, pentru a ramane in cursa pentru putere, trebuia sa tina cont de realitatile interne si internationale, in primul rand de dimensiunile prag-matice ale vietii politice: jocul democratic, cucerirea puterii pe cale parlamentara; pluralismul formelor de proprietate, rolul statului; si noul model de schimbare sociala, graduala, care sa perfectioneze sistemul, cunoscut sub numele de reformism. Perioada 1890-1914 poate fi caracterizata ca o pendulare intre un pragmatism tot mai accentuat al actiunii social-democrate si o frazeologie revolutionara care exprima, paradoxal, idealurile reformiste.