Alte tablouri istorice urmeaza: "Batalia lui Mihai la Sfantul Gheorghe" si "Ultima noapte a lui Mihai Viteazul", inspirata de versificatia lui Bolintineanu si reprodusa de marele litograf romantic Monilleron. Un tablou despre Unire, trimis si expus in tara, inspira in "Romanul" muza vorbareata a lui Aricescu. Curand in urma tabloului se intoarce si pictorul insusi, dupa o absenta de 10 ani, cum se vede din scrisoarea prietenului sau Fichel, de la 23 noiembrie 1858. Tanarul pe care l-am vazut parasind tara pentru studii revenise artist talentat, bine pregatit pentru rolul pe care credea ca trebuie sa-l joace, plin de proiecte pentru ridicarea artistica a tarii, de iluzii, deambitii, de patriotism si de sperante.
Pictura singura i se parea prea putin lucru, chiar cand ar fi fost exercitata in toate ramurile ei. Pe langa portretul si pictura istorica, el va practica pictura decorativa, scenele de interior, natura moarta, in ulei, acuarela si gravura. Va face apoi incursiuni in domeniul sculpturii, al arhitecturii, al literaturii. Isi pune in joc toata influenta, pe de o parte facand cultura publicului prin expozitii si prin reuniuni in atelierul sau, unde se adunau si discutau multi oameni distinsi, pe de alta ridicand nivelul intelectual al artistului printr-o scoala de arte frumoase. Format la scoala franceza, Aman va pune inca de la inceputul ei, arta romana sub influenta binefacatoare a acestei scoli, una din cele mai glorioase din istoria picturii, si cea care se potrivea mai mult cu spiritul si temperamentul nostru. In preajma datei 1870 se produce o schimbare in talentul artistului. Aman facea dese calatorii la Paris, pentru a se putea tine in curent cu miscarea artistica din acea vreme, care, pentru el, ca pentru multi, se concentra toata in capitala Frantei. Scenele orientale, reprezentand interioare de harem, devin din ce in ce mai gustate. In aceeasi epoca el incepe sa se intereseze de gravura a carei tehnica delicata si greu de manuit o invata singur. Opera sa de gravor este bogata si consta mai ales din portrete si scene de la tara. Portretele sunt cinstit studiate si constiincios lucrate, unele chiar remarcabile, cum ar fi acel al mamei artistului, al sau propriu, al lui Eliade Radulescu etc.
In 1873, Grigorescu avusese prima lui expozitie. Favoarea publicului, acum ceva mai cultivat, gratie tocmai lectiilor lui Aman, alerga spre acest tanar, format in singuratatea padurii de la Fontainebleau si la lectiile in vecinatatea celor mai mari pictori de peisaj pe care ii cunostea Franta. Batranul maestru, de la care atentia publicului se cam departa, introduce elementul nou, de succes, crede el, din picturile lui Grigorescu, taranul si mediul in care acesta locuieste, in gravurile si picturile sale. Aman, pentru care peisajul era, ca pentru orice clasic, un element de decor, pur accesoriu incepe sa faca tablouri in care figurile si peisajul se contopesc, peisajul luand locul principal, cum sunt atatea din ultima perioada a vietii sale, unele neterminate.
Ultimii ani ai vietii artistului sunt tot asa de fertili ca cei ai maturitatii sale. Lucreaza mult si cu spor, lucreaza mai ales ca sa-si uite pe de o parte ca publicul il parasise, pe de alta ca Scoala de arte nu mergea cum ar fi dorit. Poate mai slab administrator decat creator si organizator, el lasase sa se incuibeze in scoala nu stiu ce neglijenta, pentru care e atacat de presa, de profesori, chiar de elevi. La cauze desigur reale de nemultumire se adaugau intrigile fostilor absolventi, doritori sa ajunga profesori, ceea ce-l face sa se planga amar de ingratitudinea lor.
Cei mai de seama pictori ai nostri trecusera prin mainile lui:Andreescu, multa vreme necunoscut, azi pus alaturi de Grigorescu;G. Demetrescu Mirea, elegant portretist;Georgescu, sculptorul, Luchian, cel mai mare nume al generatiei de dupa Grigorescu, Artachino, Vermont Simonide, Strambulescu, Capidan, Szatmary, Loghi, ca sa nu citam decat pe cei mai cunoscuti.
Ultimul lui tablou sunt niste trandafiri, neterminati, din 1891, pentru a ne demonstra ca acel care fusese un muncitor, toata viata lui, nu lasa penelul din mana pana in ultimele sale momente. Destul de grav bolnav in anul din urma al vietii sale, el se stinge la 19 august 1891.
Este necesar acum, inainte de a conchide sa analizam putin tehnica artistului, adica sa incercam a-i aplica procedeul critic, de care se servise in notele sale, dupa Rubens, Watteau, ori Velazquez. Acest lucru se poate face cu destula usurinta pentru ca, din intamplare, ne-au ramas de la el lucrari in diverse stadii, de la cel de desen sau schita, la cel de opera complet terminata.Una din cele mai instructive in acest sens este panza intitulata "Boierii surprinsi de trimisii lui Vlad". Sunt in acest tablou parti cu totul sfarsite, asupra carora n-ar mai fi revenit, alaturi de altele abia incepute. De aici putem trage concluzia ca, mai inainte de a incepe sa picteze, Aman facea in desen, uneori chiar in ulei, toate studiile pregatitoare, precedate cand era vorba de un tablou istoric, de lecturi din cronici sau monografii. Pentru "Lapusneanu arata Domnitei piramida de capete", tablou care a ars avem o descriere a costumului in notele lui de la Academie, un studiu in creion si o acvaforte, pentru "Masacrarea Bulgarilor", o schita in penita si un tablou.
Desenul, executat cu ingrijire in toate amanuntele, tinand seama de regulile compozitiei si de exemplul artistilor mari, si nelasand nimic la voia intamplarii, era transpus pe panza preparata de mai inainte pentru a suporta culoarea. Aceasta preparare, dupa vechi retete si observatii personal, a facut ca tablourile sale s-au conservat relativ bine, intr-o epoca in care, pierzandu-se traditia si abuzandu-se de bitum mai toate tablourile au crapat, s-au innegrit si s-au cojit.
Apoi proceda la aplicarea culorii. Fiecare parte era lucrata separat, complet terminata, asa cum trebuia sa apara in opera definitiva, venind si revenind asupra ei, prin tuse marunte, timide, calculate, insistente. Din aceasta tehnica decurgeau doua inconveniente. Unul, o impresie de fragmentare a tabloului ca si cum ar fi fost facut din bucatele, fiecare particica, la fel de lucrata, solicitandu-ne in acelasi grad atentia si luand aceeasi importanta in paguba totului. Cu alte vorbe, Aman, din pricina tehnicii adoptate, este incapabil sa faca un sacrificiu util a partilor accesorii, pentru a pune in lumina pe cele mai importante. Un alt inconvenient, tot atat de grav, este ca prin aceste pritociri succesive, de la prima schita pana la tabloul definitiv, facut in atelier cu raceala, emotia primitiva a artistului se pierde intepeneste.Schite ca cea intitulata "Conspiratorii" si cea pentru "Masacrarea bulgarilor" sunt puse in stima amatorilor mai sus decat multe din tablourile sale complet sfarsite, caci aflam in ele emotia, asa de rara in tablourile lui Aman, avantul, si o urma de pensula larga, mladioasa, sigura si grasa. Culoarea, si ea a trecut de la o paleta, mai mult saraca decat sobra a primelor tablouri, la gama de culori luminoasa, variata, bogata din ultimele. Fara sa fie un colorist, Aman isi da bine seama de rolul culorii in impresia ce ne face un tablou. Subordonand-o desenului si compozitiei, care la el tin mereu locul prim, ea nu este neglijata, astfel ca Aman ajunge, multumita si ochiului sau de oriental, la delicate armonii de violet si verde, brun si rosu etc.
Aman nu este sincer, in sensul larg al cuvantului. Pentru a ne convinge de acest lucru, sa examinam cateva tablouri cu masive de arbori in parcuri-lucru asa de greu de redat- sau numeroasele scene la lumina artificiala:serbari de noapte etc. In toate vom gasi stangacii de desen, cu toata aparenta virtuozitate a tehnicii. In Muzeul ce-i poarta numele, se vede o acuarela reprezentand o femeie batrana pe catafalc. Este bunica artistului, facuta de el cand era cam de 13-14 ani. Aceasta lucrare a unui copil ne emtioneaza mai mult decat mai toate panzele lui. Ce lucru unitar si iesit dintr-odata! Este promisiunea unui mare artist, pana si in armonia indrazneata si personala a albastrului verzui al perdelelor, cu portocaliul luminilor din sfesnice. Un alt defect al lui Aman il vad in lipsa lui de accent, de energie. Mai toate panzele sale ne fac impresia unui lucru acum de mult vazut. Pana si scenele istorice, sub hainele lui Mihai, Stefan sau ale ostenilor lor, nu sunt decat variante ale altor pictori (straini) de batalii.
Destinandu-se artei si consacrandu-i o viata intreaga, el o ridica, pe acele vremi, pana la nivelul unui om bogat si de neam. Prin Scoala de arte frumoase indrumeaza spre pictura si sculptura pe toti artistii cu care ne mandrim. El fondeaza apoi pinacotecile si implanta adanc credinta ca arta noastra nu se poate dezvolta decat alaturi de scoala franceza.
Opera unui astfel de om formeaza cel mai interesant capitol din istoria inceputurilor picturii la noi, caci Aman a fost mai mult decat un mare artist , a fost un deschizator de drumuri noi.
