DIN ISTORIA SULFULUI
Faptul ca sulful era cunoscut din cea mai veche antichitate se datoreaza , desigur, in primul rand faptului ca el se gaseste, in general, sub forma nativa. Proprietatea sa de a arde cu usurinta, dand bioxidul de sulf (gaz sufocant intrebuintat la dezinfectii), a atras atentia omului inca din vechiul Egipt si apoi la celelalte popoare din jurul Mediteranei.
Char denumirea latina a sulfului, "sulphurium", provine dupa opiniile specialistilor de la cuvantul sansclit "sulvari" care inseamna "inamicul cuprului", deoarece cuprul incalzit cu sulf se transforma din rosietic si lucios in sulfura de cupru neagra. Indienii cunosteau cu 2-3000 de ani inaintea de inaintea erei noastre faptul ca cuprul poate fi "distrus" cu sulful.
Homer, cu 900 i.Hr. mentioneaza atat in Iliada cat si in Odisea , arderea sulfului pentru fumigari la dezinfectii. Bioxidul de sulf se mai intrebuinta la inalbirea unor tesaturi.
In textele asiriene care s-au gasit in biblioteca lui Assurbanipan din Ninive (668- 626 i.Hr.) rezulta ca sulful se obtine atunci din apele izvoarelor fierbinti de pe malul Tigrului.
In Biblie este mentionat sulful in sensul ca orasele Sodoma si Gomora ar fi fost nimicite de o ploaie de sulf, provocata probabil de o eruptie vulcanica. Pliniu arata ca daca se arde sulf la intuneric, flacara sa livida transmite pe fetele asistentilor paloarea mortii. Dioscoride citeaza sulful ca remediu in bolile de piele.
Alchimistii arabi numeau sulful "Kibrit" si sustineau ca metalele (toate metalele) sunt formate din Kibrit (sulf) sau "zibak" (sulf si mercur). Aceasta teorie avea sa fie reluata mai tarziu de Becher si Stahl, la baza teoriei flogistice. Sulful era primit ca unul din "elementele" metalelor, de unde si adagiul: "Onia metala ex sulphure et argento vivo constitut". Se cuprindea in termen general de sulf o intreaga grupa de substante diferite, dar cu propritatea de a arde. In aceata perioada se considerau toate corpurile combustibile ca o condensare a materiei focului, sulful fiind un "principiu al focului". Din acest motiv , proprietatile sulfului si a altor combinatii ale sale (SO2) a fost mult cercetate in Evul Mediu si au ramas multe scrieri in legatura cu aceste lucrari.
Aparitia prafului de pusca, al carui descoperitor este considerat de cei mai multi calugarul Roger Bacon (1210 - 1292), care l-ar fi obtinut pe baza unor retete alchimice arabe, gasite la Paris in timpul celor 10 ani cat a stat in capitala Frantei, da o noua importanta sulfului. Reteta acestui praf de pusca era initial 75 parti azotat de potasiu, 12 parti sulf si 13 parti carbune. Mai tarziu, azotatul de potasiu a fost inlocuit cu clorat de potasiu.
In 1772, Lavoiser, dupa studiile facute asupra combustiei, arata ca sulful este un element chimic.
Adevarata importanta a sulfului apare insa prin intrebuintarea sa la fabricarea acidului sulfuric, cel mai important dintre acizii pe care ii foloseste industria chimica .
Vechile exloatari de sulf din Italia, une sulful se gaseste la suprafata pamantului, necombinat, ci numai amestecat cu pamant ( in special silicie si piatra de var), numite inca de pe vremea romanilor, "calcaroni", nu mai erau suficiente. De astfel, acest procedeu era si neeconomic, caci o parte din sulf ce folosea (din lipsa de lemn) drept combustibil pentru a topi cealalta parte care apoi se separa ca sulf curat. Daca in anul 1859, E. D. Drake, cautand la Titusville (in SUA) zacaminte de sare a descopeerit titei, un deceniu mai tarziu(1878), cautandu-se petrol in Luisiana s-au descoperit zacaminte de sulf. Dar spre deosebire decele din Sicilia -unde sulful se gasestela suprafata pamantului -,cele din Luisiana si apoi cele din Texass , si New Gulf se gasesc la o adancime de 150m. Exploatarea sulfului prin sapare , ca in mine , nu era posibila din cauza gazelor toxice ce se degajau (hidrogen sulfurat ) si care provocasera moartea multor mineri.
In anul 1891, germanul Hermann Frash (1852 - 1914) plecat cu familia in SUA in 1868, dupa ce studiasera rafinarea petrulului, a descoperit procedeul - care-i poarta numele - prin care cu ajutorul sondelor se trimite in zacamant abur sub presiune care topeste sulful si-l arunca afara, la suprafata pamantului, unde se solidifica aproape in stare pura.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, exploatarea petrolului si a gazelor naturale s-a dezvoltat foarte mult. In vreme ce in tara noastra gazul metan este deo puritate de peste 99,5%, in Franta s-au descoperit, in regiunea Lacq, gaze care nu puteau fi folosite in intrebuintari casnice din cauza mirosului neplacut. Contineau peste 15% hidrogen sulfurat. Era necesara o purificare dificila. Dupa sutdii facute s-a reusit ca gazul metan sa fie trimis purificat la consumatori, iar hidrogenul sulfurat sa fie retinut si transformat in sulf. Astfel, Franta a ajuns sa produca anual peste 1milion de tone si sa fie printer cele mai importante producatoare de sulf din lume.
Utilizarile sulfului extind mereu : de la fabricarea acidului sulfuric, care ramane principala s-a cerere, la vulcanizarea cauciucului, la fabricarea unor medicamente (sulfamide) si mai ales, a unor coloranti si apoi la rafinarea petrolului devenind una din materiile prime indispensabile industriei chimice moderne. Din acest motiv si producerea de sulf se extinde. Pe langa extractia sulfului nativ din pamant s-a trecut la separarea sa (sau a SO2) din minereurile care il contin si in special din pilite si calcopirite.
