Istoria evolutionismului pana la Darwin
Analiza fenomenului evolutiei biologice, generand o permanenta disputa intre materialism si idealism, a inceput din zorii cunoasterii si continua si astazi.
Mitul creatiei, nascut in mintea oamenilor primitivi si a celor mai multi oameni religiosi, are ca element definitoriu imaginea statica a unei lumi care a fost creata, iar o data ce a fost creata, nu s-a mai schimbat.
Insa germenii evolutiei biologice au persistat in mintile omenesti in decursul anilor si, in cele din urma, s-au transformat in teorii evolutioniste, care incearca sa explice fenomenul dezvoltarii lumii ce ne inconjoara prin sine insasi, in baza legitatilor istorice.
Ne vom referi la particularitatile dezvoltarii stiintelor naturale in diferite epoci, mentionand anumite personalitati ale acestor timpuri.
Vechea gandire indiana avea un sens adanc evolutionist, insa mitologizat. Zoologul indian Spurway vede in Vishnu simbolul evolutiei vertebratelor, in zeita Laksmi - simbolul selectiei sexuale, iar in Siva - discontinuitatea in evolutie.
Insa, demitologizarea reala a cunoasterii apare in gandirea Greciei antice, in cadrul multiplelor forme ale filozofiei grecesti se afla in germene aproape toate conceptiile ulterioare ale evolutiei biologice.
Anaximandru din Milet (610-546 i.e.n.) constata actiunea factorilor mediului asupra organismului.
'Animalele - afirma Anaximandru, - sunt nascute prin actiunea caldurii solare asupra malului umed, apoi ele au iesit pe uscat si atunci, au suferit modificari. Primele animale s-au nascut in apa, chiar omul se trage din pesti'
Heraclit din Ephes (540-480 i.e.n.) sustine ca aparitia si dezvoltarea vietuitoarelor este rezultatul unitatii si luptei contrariilor, care se sustin reciproc si determina miscarea materiei. Anume lui ii apartine afirmatia clasica 'panta rhei' - totul curge. Heraclit pune bazele conceptiei automiscarii materiei, izvorul miscarii fiind contradictia.
Empedocle din Agrigentum (483-423 i.e.n.) sustine ca lumea se dezvolta din patru radacini vesnice: focul, aerul, apa, solul. Lumea lui Empedocle oscileaza intre imparatia Urii si cea a Iubirii, generatoare de cicluri succesive de viata.
Anaxagoras din Clazomenes (500-428 i.e.n.) poate fi considerat ca predecesor al teoriei panspermiei (originea cosmica a vietii), deoarece este autorul conceptiei venirii germenilor vietii de pe alte planete.
Democrit din Abdera (460-360 i.e.n.) este socotit (alaturi de profesorul sau Leucip) autorul teoriei atomistice. El sustine ideea ca germenii vietuitoarelor reprezinta niste microparticule care reproduc in miniatura diferite parti ale corpului, de unde migreaza in organele reproductive. Democrit sustine ca hazardul este legea de baza a naturii, pe care noi o ignoram/ Tot el divizeaza animalele in doua grupe: cele fara sange (nevertebratele?) si cele cu sange (vertebratele?), clasificare care a dominat timp de milenii.
Hipocrate din Cos (460-377 i.e.n.) realizeaza (in colaborare cu elevii sai) o sinteza a 'cunostintelor din medicina, embriologie, fiziologie, anatomie, expusa in lucrarea sa 'Corpus Hipocraticus'. El a studiat embrionul de gaina si cel uman. Hipocrate este considerat fondatorul medicinii.
Aristoteldin Stagira (384-322 i.e.n.) reprezinta mintea geniala a antichitatii. El a fost magistrul lui Alexandru cel Mare (Machedon) si elevul lui Platon. Este bine cunoscuta afirmatia lui, care a devenit clasica: 'Amicus Plato, sed magis amica veritas' - Prieten imi este Platon, dar mai mare prieten imi este adevarul.
Aristotel este considerat fondatorul zoologiei datorita unor ample sinteze stiintifice: 'Istoria animalelor', 'Partile animalelor', 'Generatiile animalelor', 'Miscarile animalelor'.
Analizand embrionul de gaina, el constata dezvoltarea progresiva a organelor in timpul embriogenezei.
Aristotel a fost un adept al conceptiei autogenezei vietii. De exemplu, el afirma ca 'vietuitoarele pot sa apara nu numai la incrucisare, ci si din mal', insa in ideile sale era fixist cu toate ca foarte aproape de transformism.
In ce priveste locul omului, Aristotel il considera ca pe un animal - 'zoon politicon' - in care s-au realizat toate intentiile naturii.
El introduce notiunea de specie ca o categorie logica si aranjeaza vietuitoarele conform 'scarii gradatiei' naturii, de la plante la animale si apoi la om.
Teophrast din Eres de Lesbos (370-287 i.e.n.) este considerat fondatorul botanicii. Fiind elevul lui Aristotel, Teophrast generalizeaza datele despre plante si scrie lucrarea 'Istoria plantelor'. El sustine ideea despre transformarea plantelor sub actiunea factorilor mediului, dar admite 'metamorfoza' unor plante in altele.
Idei similare filozofiei grecestifgasim si in antichitatea romana.
Pliniu cel Batran (23-79 e.n.) sistematizeaza datele din lumea vegetala si animala in renumita sa lucrare 'Historia naturalis' (in 37 de volume).
Lucretius Carus (98-55 i.e.n.) sustine ideea lui Democrit despre hazard ca baza a vietii in Universul infinit, in poemul sau 'De Rerum Natura' da o explicatie evolutionista originii plantelor si animalelor. Lucretius poate fi socotit precursor a multe teorii moderne:
- despre selectia naturala ca factor al evolutiei (afirma ca monstruozitatile si formele mai putin dotate sunt eliminate);
- sociobiologia (evidentiaza rolul limbajului si al etologiei comparate in comunicarea animalelor);
- teoriile corpusculare ale ereditatii (vorbeste despre existenta unor elemente diverse ('primordia multis') transmise de la tata la fiu).
Ideile antichitatii grecesti si romane sunt uitate in Evul Mediu, care reprezinta o perioada de traversare a desertului, in acest timp predomina ideile despre creatie, invariabilitate si fixitate. Chiar si opera lui Aristotel este denaturata: din 1211, Consiliul din Paris interzice predarea fizicii lui Aristotel, iar din 1215, de fapt s-a interzis citirea 'Metafizicii' si 'Filozofiei naturale'. Ideile transformiste si ale evolutiei biologice sunt foarte rare in aceasta epoca.
Ibn Sina (Avicena) sustine originea materiala a bolilor infectioase, contribuind la dezvoltarea medicinii.
Albert cel Mare (1113-1280) descrie numeroase fenomene naturale si accepta transformarea (dar eronata) a unor specii de plante in altele sub influenta solului si nutritiei.
Ideile transformismului biologic sunt reinviate si, evident, dezvoltate in Epoca Renasterii de o serie de personalitati.
Leonardo da Vinci (1452-1519), care este socotit drept mintea universala a Renasterii, pune bazele paleontologiei (constata dinamica scoartei terestre) si ale anatomiei comparate (caracterizeaza structura corpului uman si a unor animale).
John Ray 627-1705) se considera cel mai prestigios botanist al secolului al XVII-lea. El defineste notiunea de specie ca o categorie taxonomica si sustine ideea stabilitatii speciilor, admitand, in unele cazuri, posibilitatea transformarii lor.
in aceasta epoca se remarca opera lui Charles Linne (1707-1778), savant suedez, cu numele adevarat Carol Ingemarsson. Ch. Linne, sistematizand datele cunoscute, a creat un sistem destul de reusit (dar artificial) al naturii. De mentionat ca incercari de sistematizare a plantelor si animalelor au fost intreprinse si pana la Ch. Linne. Adeseori se aminteste despre sistemul de plante al lui Tournefort (1656-1708), care era mai putin precis decat cel al lui Ch. Linne si avea drept criteriu de baza forma corolei plantelor.
Ch. Linne clasifica lumea in trei regnuri: mineral, vegetal si animal. Lumea vegetala o clasifica in 24 de clase: 23 de clase - plante cu flori si o clasa - plantele fara flori; pe cand lumea animala o clasifica in 6 clase: mamiferele, pasarile, reptilele si amfibiile (?), pestii, insectele, viermii (?). Aceasta i-a permis sa sistematizeze peste 10 000 de specii de plante si circa 4200 de specii de animale, insa, desi drept criteriu de baza a clasificarii plantelor Ch. Linne folosea structura florii, el nu a inteles in cele din urma natura sexualitatii la plante.
Ch. Linne (alaturi de alti savanti) a introdus in denumirea speciilor nomenclatura binara (1732), conform careia denumirea de specie este alcatuita din doua cuvinte latine: unul (primul) - substantivul, care indica asupra proprietatilor generale ale organismului (genului) si al doilea - adjectivul, care caracterizeaza anumite insusiri ale organismului. Astfel, limba latina a ramas 'vie' prin nemurirea stiintei acestui savant.
Considerand specia ca unitate elementara a sistematicii, el afirma ca ea (specia) este fixa si invariabila, astfel fiind un adept inflacarat al creationismului si metafizicii (invariabilitatii fenomenelor).
Expresia clasica a lui Ch. Linne, care trece ca un fir rosu prin operele sale principale: 'Systema naturae' (l735), 'Fundamenta botanica' (1736), 'Philosophia botanica' (1751), 'De sexu plantarum'
(1760), 'Genera plantarum' (1764) este urmatoarea: 'Species tot sunt quot diversas formas ab initio creavit infinitum ens' - Sunt atatea specii cate forme diferite a produs la inceput fiinta infinita.
Cronicarii lui Ch. Linne afirma ca in cele din urma el admitea ca organismele se pot schimba, pentru aceasta folosind notiunea de 'varietate'.
Ch. Linne clasifica omul la primate, determinandu-l ca Homo sapiens. in scrisoarea catre botanistul Gmelin (1709-1775) din 14 februarie 1747 el afirma: ' daca l-as fi numit pe om maimuta sau invers, asupra mea s-ar fi napustit teologii, dar dupa regulile stiintei eu as fi trebuit sa fac acest lucru'. »
in concluzie, Ch. Linne a conceput natura ca o succesiune de specii de fiinte organizate in unitati discrete si distincte, legate printr-o origine comuna, alcatuite din indivizi cu trasaturi generale identice.
in secolul al XVIII-lea, evolutionismul se caracterizeaza prin lupta contra fixismului si creationismului care dominau gandirea biologica, in baza acestei contradictii apare evolutionismul romantic, naturfilozofic.
Printre personalitatile sec. XVIII-XIX se remarca o serie de savanti.
Georges Louis Leclerc Buffon (1707-1788) a fost un naturalist francez genial, membru al Academiei de Stiinte din Franta doar la 26 de ani, intendent al Gradinii Regelui la 32 de ani. Dupa el, geniul nu este altceva decat o mare aptitudine pentru rabdare ('La genie n'est autre chose qu'une grande aptitude a lapatience').
G.Buffon scrie 'Histoire naturelle generale et particuliere' ('Istoria naturala si particulara') in mai multe volume, in volumul I al acestei opere el prezinta idei indraznete asupra originii Pamantului si a intregului Sistem Solar, atribuind planetei noastre circa 74 000 de ani (fata de cei 6 000 preconizati de biserica) si impartind istoria Pamantului in 7 perioade.
Acest savant prin ideile sale a fost precursorul transformismului lui J.B.Lamarck, sustinand ca totul se transforma in Univers si pe Pamant. Variatia speciilor era explicata prin influenta mediului (pozitie caracteristica lamarckismului). Toate animalele, inclusiv si omul, se dezvolta de la o tulpina comuna, perfectionandu-se si transformandu-se. in explicarea diversitatii animalelor savantul acorda o deosebita atentie factorului geografic si climei, punand astfel bazele biogeogra-fiei.
La o citire mai atenta a operei lui G.Buffon putem intalni idei despre codificarea ereditara. De exemplu, el afirma: ' exista in natura un prototip general al fiecarei specii datorita caruia fiecare individ este modelat, dar care se realizeaza, se modifica si se perfectioneaza sub actiunea mediului.'
Cunoscutul poet german Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) a fost si un bun naturalist, in lucrarea sa 'Metamorfozele plantelor' el sustine ideea unui precursor comun in dezvoltarea plantelor si transformarea diferitelor parti ale plantei.
Ideile transformiste s-au cristalizat intr-o teorie gratie savantului francez Jean-Baptiste-Pierre-Antoine de Monet, cavaler de Lamarck (1744-1829). Aceasta teorie, expusa in lucrarea sa de baza 'Filozofia zoologiei' ('Philosophie zoologique') in doua volume (1809), a fost in continuare numita lamarckism.
J.B.Lamarck admite autdgeneza vietii si sustine transformarea unor specii in altele printr-un progres constant de la simplu la compus ('teoria gradatiei'). Dupa el, organele noi apar ca raspuns 'la actiunea mediului', iar 'dimensiunile lor sunt proportionale cu folosirea sau nefolosirea lor'(?). Anume dupa principiul 'functia creeaza organul' J.B.Lamarck explica lipsa ochilor la cartita, gatul lung la girafa etc., evident in mod foarte simplist. Dar greseala a fost si mai esentiala cand a afirmat: 'caracterele dobandite de organism se mostenesc'. Datele experimentale ulterioare au demonstrat ca nu orice caracter dobandit se mosteneste, ci doar acele care sunt intarite ereditar.
J.B.Lamarck clasifica animalele in 14 clase, folosind ca baza principiul gradatiei si dezvoltarii de la simplu la compus. Omului ii atribuie o origine animala, afirmand ca a aparut de la o rasa patrupeda care a evaluat la o rasa bipeda.
Insa extrapolarea rolului mediului in transformarea organismelor i-a impus afirmatia gresita ca specia nu exista real. ('Nu poate exista real ceea ce se transforma (schimba) permanent' - afirma J.B.Lamarck.)
Esenta lamarckismului poate fi reprezentata prin urmatoarele:
1) mediul fizic produce in organismul vegetal, prin actiune directa, noi caractere;
2) in organismul animal caracterele noi apar in urma dobandirii de noi obiceiuri prin adaptarea la mediu;
3) organismele raspund in mod adecvat la factorii mediului, adaptarea fiind intotdeauna directa;
4) caracterele noi sunt intarite prin efort continuu;
5) dezvoltarea organelor este rezultatul folosirii sau nefolosirii lor;
6) caracterele dobandite in cursul vietii organismului sunt fixate ereditar;
7) natura evolueaza gratie unei forte interioare ('tendinta perfectionarii');
8) influenta mediului poate sa altereze ordinea ideala a naturii, in explicarea transformarilor din natura si evolutia organismelor J.B.Lamarck utilizeaza patru principii, si anume:
1) variabilitatea organismelor sub actiunea conditiilor mediului si adaptarea lor;
2) mostenirea caracterelor dobandite in cursul vietii(?!);
3) dezvoltarea organelor ca rezultat al utilizarii sau neutilizarii lor(?!);
4) existenta in organisme a unei tendinte interne spre perfectionare (?!).
Lamarckismul insa nu s-a impus in aceasta perioada, existand mai multe motive, printre care:
- climatul politico-social al vremii;
- trainicia fixismului si metafizicii;
- argumentarea fragila cu exemple neconvingatoare.
Insa el (lamarckismul) ramane prima conceptie inchegata, care a pus bazele evolutionismului clasic. Ideile lamarckiste au fost dezvoltate si au servit drept baza a neolamarckismului.
