Poluarea
De fapt, problema raportului dintre om si mediul ambiant nu este noua.Ea a
aparut o data cu cele dintai colectivitati omenesti, caci omel cu inteligenta si
spiritul creator care il definesc, nu s-a multumit cu natura asa cum era ea, ci
a pornit cu curaj si tenacitate la opera de transformare a ei potrivit nevoilor
sale.Multiplicandu-se neincetat, specia umana a adaugat peisajului natural
privelisti noi, prefacand mlastini si pamanturi intelenite in vai roditoare,
tinuturi aride in oaze de verdeata, a creat noi soiuri de plante de cultura si a
domesticit animale salbatice.Pana aici, echilibrul natural nu a avut de suferit
decat, poate, pe arii foarte restranse, care nu puteau afecta ansamblul.
Cotitura a intervenit o data cu revolutia industriala si, mai cu seama, cu noua
revolutie tehnico-stiintifica, gratie careia avioane si rachete brazdeaza,
astazi, vazduhul si strapung norii, nave tot mai mari si mai puternice despica
luciul marilor si al oceanelor, cascade de hidrocentrale transorma puterea
apelor in salbe de lumina, in energie ce alimenteaza parcul de masini in
crestere vertiginoasa.Intr-un cuvant, stiinta si tehnica moderna, sporind
nemasurat puterea omului, au ridicat, in medie, nivelul de viata de
pretutindeni.Dar reversul civilizatiei industriale este contemporane, al
progresului material a fost si este inrautatirea mediului natural.Sub impactul
dezvoltarii economice au fost poluate, mai mult sau mai putin grav, solul, apa
si aerul, au disparut sau sunt pe cale de disparitie multe specii de plante si
animale, iar omul este confruntat la randul lui cu diverse maladii cauzate de
poluare, fenomen ce cuprinde astazi toate tarile si continentele.Efectele ei
sunt resimtite pana si peintinderile, pana ieri imaculate, ale Antarcticii.S-a
calculat ca in timp de un deceniu, devierile civilizatiei au provocat mediului
natural pagube mai mari decat intr-un mileniu.
La inceputul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni actionau
asupra naturii, cu unelte primitive care practic nu lasau urme cat de cat
sesizabile.La mijlocul secolului trecut, deci nu la mult timp dupa declansarea
revolutiei industriale, numarul locuitorilor globului ajunge la un miliard, dar
deteriorarea mediului nu cunoaste inca manifestari preocupante, cu exceptia
anumitor perimetre din unele tari occidentale - incepand cu Anglia - care au
urcat primele in 'trenul industrializarii', gratie in primul rand masinii cu
abur.
Poluarea ca problema globala este apanajul secolului nostru, mai precis al
ultimelor trei decenii, timp in care populatia lumii a crescut de la 5 la 6
miliarde de locuitori.Sunt multi sau putini ? Exercita oare numarul lor cu
adevarat o 'presiune demografica' asupra mediului inconjurator ? Iata intrebari
ce-i framanta deja pe demografi, economisti, medici si alti specia-listi, ca si
pe oamenii politici.Problema care i-a preocupat pe specialisti de-a lungul
timpului a fost, de fapt, aceea daca se poate asigura hrana suficienta
populatiei si doar in ultimile decenii si-au indreptat atentia asupra unui
aspect care s-a dovedit a fi la fel de important : degradarea mediului ambiant
prin poluare, eroziune si alte fenomene, datorate actiunii, voite sau nu, a
omului, proces ce afecteaza nu numai posibilitatile de procurare a hranei, ci si
alte aspecte ale existentei umane, incepand cu sanatatea.
Nu incape indoiala ca solul este capitalul cel mai pretios de care omul dispune
pentru satisfacerea nevoilor si ambitilor sale.La urma urmelor, cel putin pana
la inventarea fotosintezei artificiale, cu totii depindem de stratul subtire si
roditor de la suprafata Pamantului, de unde se extrag totalitatea resurselor
necesare vietii.Or, unul din marile paradoxuri este acela ca omul tinde sa-si
pericliteze izvorul vietii si al fortei din nestiinta, lacomie, neglijenta sau
din alte cauze.Asa se face ca, in timp ce tehnicile moderne ii ingaduie sa
introduca in circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce pana ieri erau
socotite inerte pe vecie, in paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate
in productie devin improprii cultivarii, datorita tot actiunii omului.De cand
omul a inceput sa lupte impotriva naturii, suprafata deserturilor a crescut cu
un miliard de hectare si procesul avanseaza intr-un ritm accelerat.Se cuvine sa
adaugam ca, in fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sunt
'devorate' de drumuri, de uzine si de orase, tot atatea secvente ale duelului
inegal dintre frunza verde si asfalt.
De cand primul topor primitiv a doborit intaiul arbore, padurile au pierdut
jumatate din intinderea lor, in timp ce omenirea in acest rasimp s-a multiplicat
de sute sau chiar mii de ori.Distrugerea padurilor, carora li se datoreste in
cel mai inalt grad stabilitatea si calitatea a trei elemente fundamentale ale
vietii oamenilor - solul,aerul si apa - s-a soldat de-a lungul timpului cu
efecte dezastruoase.Padurilor le revine un rol insemnat in fixarea stratului,
relativ subtire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.
Despaduririle masive au inmormantat sub dune de nisip infloritoare civilizatii
nu numai in nordul Africii, ci si in Asia, iar in unele parti ale Europei au
impins dezgolirea muntilor si dealurilor pana la limite vecine cu calamitatea.
Reimpadurirea e inca un cuvant prea nou si efectele ei prea mici pentru a
rascumpara greseala multimilenara care a determinat disparitia a jumatate din
arborii planetei.Desigur, in aceasta privinta calculele sunt foarte
precare.Recurgem totusi la unele, care, indiferent cat de mare e aproximatia, ne
spun cate ceva.La sfarsitul Imperiului roman, Peninsula Iberica era acoperita cu
paduri viguroase de la Biscaya pana la stramtoarea Gibraltar si ar fi avut o
populatie aproape dubla fata de cea de azi, cand au ramas doar vreo cinci la
suta din fostele paduri.
In afara de protejarea solului, padurea exercita cea mai puternica actiune
purificatoare asupra aerului , absorbind bioxidul de carbon si restituindu-l sub
forma atat de necesarului oxigen.Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de
carbon lansate anual in atmosfera prin arderea combustibililor, plus cele
provenite din respiratia oamenilor si animalelor, doua treimi sunt absorbite de
paduri, acei 'plamani verzi' ai Pamantului, carora le datoram atat de mult.
Nu mai putin important este rolul padurii ca factor de regularizare a cursurilor
raurilor.De asemenea, padurea este menita sa asigure cerintele de agrement si
turism, tot mai accentuate in conditiile vietii moderne, ambianta biofizica
indispensabila localitatilor balneoclimaterice, conservarea multor specii de
plante si animale foarte utile etc.
Intr-un cuvant, fara paduri suficiente, dezvoltarea si, la urma urmelor, viata
insasi nu sunt posibile.Astazi, cand padurile ocupa cam o treime din suprafata
uscatului (circa 4 miliarde de hectare), pe plan modial isi face loc parerea ca
aceasta reprezinta un minimum necesar,sub care omenirea nu-si poate permite sa
coboare.In conditiile cand raman de rascumparat fata de padure greseli multe si
vechi, cand un singur automobil, parcurgand 1000 de kilometri, consuma o
cantitate de oxigen suficienta unui om pe timp de un an, iar raurile dezlantuite
fac tot mai mari ravagii, spaland nemilos ce a mai ramas din fertilitatea
solului, exploatarea nerationala a resurselor forestiere a devenit un lux prea
scump.
Paleta surselor de degradare a solului este vasta, insa partea cea mai vizibila
si aflata la indemana intelegerii oricui priveste acumularea unei enorme
cantitati de reziduri de tot felul.Imaginea haldelor de deseuri din jurul
uzinelor si impresionanta productie de gunoi din centrele urbane sunt numai doua
din aspectele acestui fenomen nociv.Gunoi a existat dintotdeauna, dar notiunea
aceasta, ca si atatea altele, si-a modificat serios continutul.Pentru
gospodariile taranesti traditionale si deci pentru localitatile rurale, gunoiul
insemna aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale, care putrezeau
in cateva luni, pentru ca iarna sau primavara sa fie imprastiate pe camp pentru
fertilizare.Exista practic o reciclare naturala completa ce se consuma aproape
la fel si in perimetrul oraselor, ale caror periferii nu se deosebeau cine stie
cat de felul de viata de la sate.
Cu totul altfel stau lucrurile intr-o lume a industrializarii si urbanizarii
vertiginoase , cand doi din cinci locuitori ai globului traiesc deja in orase -
fata de unul din sapte la inceputul secolului.In plus, prolifereaza orasele mari
si foarte mari, ajungandu-se ca acela cu peste un milion de locuitori sa
depaseasca 200.Or, dupa calcule aproximative, fiecare locuitor din orasele
europene 'produce' mai bine de 1.5 Kg de gunoi pe zi, iar in S.U.A de vreo trei
ori mai mult.De obicei, drumul gunoiului sfarseste la periferia orasului, in
gropi existente sau pe locuri virane, unde se acumuleaza in gramezi imense,
acceptate ca servituti inevitabile, uratind peisajul, poluand solul, aerul si
apele subterane.Si mai grav e ca o buna parte din aceste gunoaie, indeosebi
materialele plastice, sunt extrem de rezistente la actiunea bacterii-lor si,
practic, nu se recicleaza pe cale naturala.
Evacuarea rudimentara a gunoaielor a inceput sa puna serioase proble-me in
zonele puternic urbanizate din Occident inca de acum mai bine de o suta de
ani.In 1870, in Anglia, si in 1892, in Germania, pentru marile orase s-a
introdus incinerarea gunoaielor, cu valorificarea partiala a caldurii pentru
producerea de abur si curent electric.Sistemul de incinerare s-a extins si
per-fectionat mult, optandu-se pentru arderea centralizata in mari uzine, mai
avantajoasa pentru marile orase.
Preocupanta ramane nu numai problema asigurarii salubritatii in perime-trele
urbane si in vecinatatea lor.Astazi, plugurile tractoarelor scot deseori la
iveala ambalaje de plastic si cutii de conserve, in primul rand pe terenurile
arabile din jurul centrelor urbane, dar si in alte parti.Prezenta acestor
obiecte aruncate si a multor altora se intalneste, din pacate, si in poienile
muntilor, si pe malul raurilor sau pe litoralul marin, cam peste tot unde
oraseanul 'eva-deaza' in sanul naturii, fara a renunta macar pentru scurt timp
la comodita-tile locuintei si la gestul reflex de a arunca resturile.
Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil conventional se
arunca anual in atmosfera aproximatim un miliard si jumatate tone de cenusa,
praf si gaze.Pe langa arderea combustibililor - carbune, petrol, lemn, gaze
naturale - probleme asemanatoare creeaza si alte industrii, indeosebi chimica,
metalurgica, unele ramuri constructoare de masini, industria ali-mentara etc. -
ca si circulatia automobilelor, avioanelor, trenurilor,vapoa-relor etc.
Abstractie facand de unele unitati industriale plasate in plina natura, grosul
poluarii atmosferice provine din orase, caci aparitia industriei fie ca are loc
in orase, fie creeaza ulterior orase.Asa ca primele victime sunt orasenii.Exista
de acum un numar apreciabil de 'infernuri ecologice', perimetre urbane unde
noxele industrializarii se fac simtite prin efecte combinate : aer viciat,
zgomot, aglomeratie.In asemenea locuri - cum sunt orasele San Paulo, Ciudad de
Mexico, Detroit, Callacuta, Los Angeles, New York - procentul de imbolnaviri ale
cailor respiratorii, inclusiv cancerul pul-monar, este de cateva ori mai mare,
inregistrandu-se, de asemenea diversi alti factori de risc pentru sanatatea
oamenilor, si nu numai a acelora ce locuiesc la orase.Abordand aceasta problema,
specialistii considera ca, pe langa reducerea prin toate mijloacele a surselor
de poluare, si, daca se poate, chiar eliminarea totala a unora dintre ele,
insanatosirea aerului este de neconceput fara aportul decisiv al ariilor verzi.
Dar daca aerul, asa cum este, deocamdata poate fi respirat pretutindeni pe
gratis, nu acelasi lucru se intampla cu apa potabila, care pentru citadini are
de mai multa vreme un pret.Si inca in continua crestere.Caci apa, acest al
doilea element in ordinea urgentelor omenesti, dupa aer, a devenit si el un
produs industrial.In preajma marilor orase si unitati industriale apar
instalatii uriase de 'tratare' a apelor naturale, prin decantare, filtrare,
serilizare de mai multe feluri etc.
La prima vedere, pare paradoxal sa vorbim de nevoia asigurarii apei pe o planeta
care dispune de atata apa, incat s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km
grosime.Chestiunea e ca 97 la suta din apa globului este sarata, iar din restul
de 3 la suta cea mai mare parte se afla in ghetari.Rezulta ca populatia lumii
are la dispozitie pentru consumul personal si pentru activi-tatile sale
economice numai in jur de 1 la suta din volumul de apa dulce, respectiv cea din
rauri, fluvii, lacuri si din unele panze freatice.Chiar si asa, ar fi mai mult
decat suficient pe ansamblu, numai ca, asa ca si la alte capitole ale
inzestrarii naturale, apa e foarte neuniform repartizata pe intinderea globului,
iar o mare parte din ea este de acum puternic poluata.In ansamblul poluarii,
ponderea apelor uzate - menajere si industriale - este covarsitoare.
Daca la poluarea aerului imaginea-simbol este oferita de arborii 'perforati' de
'ploile acide', la poluarea apei expresia caracteristica ar putea fi considerate
'mareele negre', adica poluarea, practic continua, cu petrol a marilor si
oceanelor lumii, avand efecte dezastroase asupra florei si faunei marine.
