MUTATII GENOMICE SI CROMOZOMIALE
Intreaga lume vie si orice fiinta , inclusiv omul , reprezinta rezultatul larg proces de evolutie.Evolutia naturii , care s-a produs in trei miliarde de ani, a fost posibila datorita a trei factori principali : mutatiile , recombinarea genetica si selectia naturala.
Mutatia - cu un termen mai larg , schimbarea - este un atribut al tuturor fiintelor vii. Acestea toate au capacitatea de a transforma si astfel de a se schimba , de a se transforma si astfel de a evolua . Mutatia este, de fapt, raspunzatoare in mare masura de varabilitatea lumii vii. Prin mecanismul de recombinare genetica, diferitele gene mutante formeaza programe genetice noi, care sunt practic nelimitate. Selectia naturala pastreaza si favorizeaza numai pe acei indivizi din fiecare generatie care sunt mai bine adoptati gratie programului lor genetic, program care corespunde si raspunde cel mai bine conditiilor de mediu in care acestia traiesc, se hranesc si se reproduc. Evident ca acesti indivizi vor avea posibilitatea sa produca si un numar mai mare de descendenti. Indivizii cu programe genetice nefavorable se pierd treptat si prin faptul ca se reproduc in numar mai mic.
Mutatiile - aceste schimbari bruste care au loc in materialul genetic al unui individ si care se transmit ereditar - reprezinta intr-adevar sursa de variatie si temelia pe care se cladeste evolutia. Ele se acumuleaza in timpul a zeci de mii de generatii, pe parcursul formarii si constituirii speciei respective. Desigur insa ca nu orice mutatie care apare este pastrata. Eliminarea mai ales a mutatiilor nefavorabile este cu atat mai activa, cu cat specia este mai veche si mai adaptata mediului. Speciile mai noi, la care bagajul genetic nu este suficient de stabilizat, pastreaza in numar mai mare genele mutante care nu sunt utile. Acestea vor fi treptat inlaturate , pe masura ce specia evolueaza, prin fenome- nul de selectie naturala. Prin urmare, intregul set de gene, sau genotipul fiecarei specii de astazi, este rezultatul final al unei epoci de evolutie. Odata for- mat insa, acesta nu inseamna ca fondul genetic ramane neschimbat. O specie care ar avea un fond genetic invariabil, care nu ar suferi deci mutatii, nu s-ar putea schimba si nici dezvolta si evolua. Flexibilitatea setului de gene al unei specii permite acesteia sa supravetuiasca unor conditii de viata modificate si deci sa evolueze.
Mutatiile pot aparea spontan cu o anumita frecventa in mod natural la orice fiinta vie sau pot fi rezutatul inducerii experimentale cu ajutorul diferitilor agenti mutageni. Fie ca sunt naturale sau induse, ele pot afecta practic orice organ al planetei sau al animalului respectiv. Omul nu este nici el ferit de aceste schimbari si este supus acelorasi efecte pozitive sau negative dupa cum mutatiile sunt folositoare sau daunatoare.
Primile observatii numeroase insa au fost facute mai ales in secolele XVIII-XIX, cand cultura plantelor si cresterea animalelor au luat o mare dezvoltare. In aceasta perioada, numerosi cultivatori au decis o suma de mutatii care apareau spontan. Charles Darwin a avut meritul de a fi cules toate aceste observatii si totodata de a fi sescris el insusi multe alte exemple de variatii naturale.
Fenomenul a fos observat de asemenea de catre fondatorul geneticii, Gregor Mendel. Dupa cum se stie, Mendel a elaborat legile sale efectuand studii asupra formelor mutante de la mazare. El a cercetat modul de transmitere la descendenti a sapte caractere ale acestei plante. Fiecare caracter era determi- nat de existenta unui factor - dominanta sau recesiva. Forma recesiva nu era insa altceva decat o mutatie a formei dominante.
Intr-adevar, gena mutanta apare de fapt printr-o schimbare a genei normale, a tipului salbatic. In acest fel, un organism poate prezenta fie ambele gene normale, fiind un homozigot dominant, fie o gena normala si una modificata, fiind un heterozigot, fie ambele gene mutante, fiind un homozigot recesiv.
Mendel insa nu folosea termenul de mutatie.Notiunea de mutatie a fost data in anul 1901 de olandezul Hugo de Vries, care a avut marele merit de a sugera chiar producerea de mutatii artificiale care sa fie folosite in ameliorarea plantelor si animalelor. La scurt timp dupa elaborarea notiunii de mutatie, in 1904, acelasi mare cercetator propune folosirea razelor X in producerea mutatiilor artificiale, insistand asupra importantei acestui fapt. El arata ca un studiu serios al fenomenului si al legilor mutatiei ar fi un mare interes pentru ameliorari, care ar avea posibilitatea in acest fel sa obtina plante si animale cu caractere noi, superioare.
Hugo de Vries a ajuns sa aiba aceste pareri datorita observatiilor lui efectuate la planta Oenothera lamarckiana, la care a constatat un numar foarte mare de mutatii. Cu toate ca ulterior s-a dovedit ca unele dintre caracterele noi observate de el la aceasta specie nu erau rezultatul unei mutatii, ci al fenomenului de recombinare genetica, teoria mutationista, elaborata de Hugo de Vries, a vut mare insemnatate si a marcat o etapa importanta in intelegerea fenomenului mutational.
Cercetarile geneticianului american H. I. Muller referitoare la fenomenul mutatiei (1927) au marcat o noua etapa prin valoarea lor deosebita, nu numai pentru ca au demonstrat capacitatea mutagena a radiatiilor, ci mai ales pentru ca au adus date importante despre substratul biochimic al genelor. Astfel Muller a aratat ca genele sunt de natura macromoleculara si ca ele pot suferi mutatii sub actiunea radiatiilor, cu o frecventa mai mare sau mai mica in functie de dimensiunea macromoleculei lor. Studiile sale privind producerea de mutatii artificiale cu ajutorul radiatiilor, carora s-a considerat fondatorul radiogeneticii.
Observatiile si cercetarile referitoare la mutatii au fost aprofundate dupa anul 1946, odata cu folosirea pe scara larga a numeroase substante chimice mutagene dintre cele mai diferite (agenti alkilanti, analogi ai bazelor azotate, unii coloranti, acidul nitros etc.). Aceste substante induc mutatii avand mecanis-me de actiune variate, dar care toate afecteaza structura acizilor nucleici ai organismelor tratate.
Cunoasterea mecanismului molecular al mutatiei a fost insa posibila numai dupa ce s-a descoperit structura macromoleculei de ADN de catre ameri- canul J. D. Watson si englezul F. H. Crick (1953), care au elaborat si ipoteza ,,eroilor'' privind modul de aparitie a unei mutatii. Ei considera ca mutatia reprezinta, de fapt, o ,,eroare'' in succesiunea nucleotidelor care alcatuiesc acizii nucleici. Aceasta alternare a structurii chimice a materialului genetic are loc in diferite moduri. Uneori, cum ar fi in cazul mutatiilor punctiforme, este alterata una din nucleotidele care alcatuiesc codonul, fie prin schimbarea secventei in cadrul tripletei, fie prin pierderea sau adaugarea une nucleotide fata de secventa normala. Toate aceste schimbari duc la o cifra gresita a ,,textu-lui'' genetic, ceea ce are ca rezultat sinteza unei proteine noi, diferite determinand astfel aparitia unui caracter nou. Alteori insa mutatia poate sa apara ca urmare a unui reanjament al segmentelor care alcatuiesc un cromozom, fie prin simpla inversie a unui segment din cadrul cromozomului, fie, in sfarsit, prin duplicarea sau chiar prin pierderea lui. In alte situatii se poate produce o multiplicare a intregului set cromozomial (este cazul poliploidei). Re-zultatul este tot o mutatie, dar genomica.
Unele dintre aceste modificari mutationale pot fi usor observate la micro-scop. Altele insa sunt de mare finete si nu pot fi decelate in acest fel.
Mutatiile se pot produce ca urmare a modificarii structurii chimice a unei gene sau structurii unui cromozom, dar ele mai pot aparea si prin modificarea numarului de cromozomi. Indiferent insa de natura schimbarii, la organismul care sufera o mutatie apare o structura si o functie genetica noua. Acest orga- nism este diferit de celelalte din aceeasi specie, deoarece el detine o gena sau un cromozom ori mai multi cromozomi modificati, ceea ce determina aparitia unor caracteristici ale parintelui. Daca mutatia este daunatoare, de cele mai multe ori selectia actioneaza in sensul indepartarii ei. Daca insa mutatia este folositoare organismului care o detine, sansa lui de a supravetui si de a se reproduce creste. Selectia naturala mentineo astfel de mutatie, care va lua parte la constituirea fondului genetic al speciei date.
Nu orice schimbare ereditara a materialului genetic poate fi considerata o mutatie. Modificarile care apar prin fenomenul de recombinare genetica sau ca urmare a segregarii nu sunt mutatii. De exemplu, aparitia la descendenti a altei culori a ochilor decat cea a parintilor nu este rezultatul unei mutatii, ci al unui proces de recombinare genetica, chiar daca ancestral fenomenul a fost multinational. Aparitia insa a unui copil daltonic care nu distinge culorile rosu si verde intr-o familie ai carei ascendenti nu au prezentat acest fenomen poate fi rezultatul mutatiei unei singure gene situate pe cromozomul X, cand copilul afectat este baiat, sau rezultatul mutatie si aceleiasi gene, dar in doza dubla, intrucat se afla pe cei doi cromozomi X, cand daltonianul este fata.
Modificari brustecare se transmit de la o generatie la alta fara a fi totusi mutatii se observa si la plantele care se propaga clonal. Analiza histologica a unui tesut care a suferit o modificare brusca suspectata a fi mutatie demonstreaza ca materialul genetic nu este afectat si ca modificarea aparuta se datoreaza distrugerii stratului extern al tesutului, care apoi este inlocuit de stratul intern de constitutie genetica diferita si deci de aspect diferit.
Este limpede, prin urmare, ca notiunea de mutatie implica doua aspecte absolut indispensabile : o schimbare brusca ce se transmite ereditar, dar in acelasi timp trebuie neaparat sa se produca in materialul genetic.
Sa incepem cu o definitie a cromozomilor : corpusculi prezenti in nucleu, constituiti din DNA si proteine - ei sunt ,,purtatorii'' genelor ; fiecare cromozom este constituit din doua filamente paralele - cromatide - unite printr-o structu- ra particulara - centromer (sub aceasta forma sunt vazuti in timpul metafazei mitotice). In functie de pozitia centromerului, cromozomii se impart in: acroscentrici - cu centomer mai aproape termina ; submetacentrici - cu centromer aproximativ central. Centromerul imparte astfel cromozomul in doua parti egale sau inegale (brate egale sau inegale - scurte si lungi).
In functie de lungimea cromozomului, de pozitia centromerului si de succesiunea benzilor (structuri caracteristice fiecarui cromozom prin numar si dimensiuni) cele 23 de perechi au fost clasificate in 7 grupe -A-G, fiecare grupa incluzand cromozomi similari. Cei mai mari sunt cromozomii din grupa A iar cei mai nici cei din grupa G. Cromozomii de sex X si Y alcatuiesc o grupa aparte.
Fiecare cromozom poate fi identificat cu certitudine. Pot fi descoperite si micile anomalii structurale - pierderea sau duplicarea unui segment care cuprinde numai 50 de gene.
Datorita unor cercetari superbe se stie ce gene sunt cuprinse in cromozomul suplimentar sau cromozomul pierdut - evident dintre cele cateva sute de gene cu pozitie cunoscuta.
Suntem inca departe de harta finala a celor cateva zeci de mii de gene umane. Suntem de asemenea de parte de a urmari aparitia unei tulburari oarecare pornind de la cromozomi si de la genele lui. Important este ca am gasit drumul.
Universul cromozomial
Spuneam mai inainte ca fiecare dintre noi are 23 de perechi de cromozomi. Spermatozoidul aduce 23 de cromozomi si ovulul tot 23. Prin fecundatie se restabileste numarul caracteristic speciei - 46. Doi dintre cromozomi sunt implicati direct in diferenta sexuala - in orientarea embrionului spre un sex sau altul. Acesti cromozomi au fost numiti cromozomi de sex. Doi cromozomi X feminizeaza embrionul ; un cromozom Y alaturi de un cromozom X masculini- zeaza embrionul. Ceilalti 44 de cromozomi se numesc autozomi. Mai mult teoretic, se admite ca ei nu participa direct in diferentierea sexuala.
In timpul formarii gametilor - spermatozoizilor si ovulelor - cromozomii pereche se separa. Un cromozom migreaza intr-o celula fiica si un cromozom in cealalta celula fiica. Separarea este un proces cu totul intamplator. Cu alte cuvinte un spermatozoid, de pilda, poate include numai cromozomii ,, bunicii''. De obicei, fiecare gamet cuprinde un numar variabil de cromozomi paterni si materni - cromozomi ai bunicului sau ai bunicii.
Deoarece fiecare gamet contine jumatate din cromozomi , este usor de inteles de ce orice gena are o sansa din doua de a se gasi intr-una din celulele fiice (iata simplificata explicatia transmiterii caracterelor conditionate de o singura gena).
Separarea cromozomilor ar trebui sa fie reglata pe procese extrem de exacte. Si foarte frecvent gametii au 23 de cromozomi. Dar. cum in natura nimic nu este perfect, apar si eroi. Intr-o celula fiica migreaza 24 de cromozomi iar in cealalta fiica 22 . Daca prima celula - primul gamet - participa la fecun- dare, se formeaza un embrion cu 47 cromozomi. El este trizomic pentru un cromozom oarecare. Daca participa la fecundare al doilea gamet rezulta un embrion cu un cromozom in minus - el este monozomic pentru un cromozom dat. Trizomie inseamna deci, un cromozom suplimentar iar monozomie un cromozom mai putin.
Foarte rar poate furniza un gamet cu 23 de cromozomi cu alt gamet de 46 de cromozomi. Se formeaza un embrion de 69 de cromozomi - cu trei seturi de cromozomi. Un asemenea embrion se numeste poliploid - in cazul de fata triploid .
In timpul formarii gametilor pot surveni rupturi cromozomiale. O simpla ruptura si fragmentul desprins se reuneste cu extermitatea libera a altui cromozom, sau se pierde. In ipoteza in care acest gamet va fecunda un gamet natural, se formeaza un embrion care are un numar oarecare de gene lipsa (deficienta sau deletie cromozomiala). Se pot produce si doua rupturi intr-un singur cromozom si fragmentul se reinstaleaza intr-o ordine inversa ordinii initi-ale - anomalia se numeste inversiune.
Rupturile pot interesa doi cromozomi. Rezulta doua fragmente libere. Ele isi pot schimba locul - este un schimb de material genetic ; anomalia se numeste translocatie.
Lista anomaliilor structurale - sub acest nume au fost incluse toate modificarile de structura ale cromozomilor - este departe de a fi epuizata. Dar acestea sunt modificarile cele mai importante , cel putin prin frecventa lor.
Sindromul Down
Pretutindeni o parte importanta din viata unitatilor de genetica este consacrata copiilor cu sindrom Down si parintilor care au copii cu acest sindrom comun, cunoscut in medicina de ceva mai mult de un secol. La jumatatea veacului trecut , in 1866, un medic din Marea Britanie, Langdon Down a vrut sa clasifice inapoierile mantale. I se pareau simplu. El a crezut ca ,,idiotii'' - ,,copii alientati mental sau cu o incapacitate mentala de orice fel '' (era terminologia epocii lui) - pot fi clasificati pe criterii etnice. Si din grpul dureros de mare al copiilor handicapati mental a izolat o grupa ale carei trasaturi faciale ii reamin- tea de populatiile asiatice. Si a numit aceasta grupa de inapoiere mentala ,,idiotia mongolina''. Desi era evident ca nu exista nici o relatie intre tulburarea ca atare si populatiile mongole, numele s-a pastrat pana acum putine decenii. Rareori, ca o reminiscenta din perioada prestiintifica a medicinii se mai utilizeaza termenul de mongolism.
De-a lungul deceniilor care au trecut de la identificarea sindromului au circulat sute de iposteze asupra naturii tulburarii. Si au fost uitate. Cu o singura exceptie pe care genetica a confirmat-o. In deceniul al patrulea s-a presupus ca sindromul ar putea fi conditionat de o anomalie cromozomiala. Era insa o simpla ipoteza necontrolabila. Aproape firesc, medicina a trecut pe langa ea, asa cum a trecut pe langa celelalte ipoteze. De altminteri, medicina ignora genetica.
In 1959 o mica echipa de geneticieni parizieni demonstra ca ,,mongo- lismul'' este conditionat de anomalie cromozomiala, de prezenta unui mic cromozom 21 suplimentar. Medicina privea uimita faptele. Era aproape incre- dibil. Si totusi. cu sindromul Down incepea unul dintre cele mai fascinante avemturi ale stiintei - aventura citogeneticii (ramura a geneticii care studiaza cromozomii si rolul lor in evolutia si patologica umana).
*
Nimic nu anunta nasterea unui copil cu acest sindrom. O sarcina fara evenimente care dureaza insa cu doua saptamani mai putin decat una normala - 270 de zile in loc de 282 de zile. Se naste un copil subponderal - 2900 g - cu o lungime putin mai mica decat a copiilor citogenetic normali. Cateva trasaturi ale fetii sugereaza insa ca nou-nascutul are sau ar putea avea un sindrom Down. Ezitarile dispar curand. Copii au malformatii cu totul caracteristice - cap mic si rotund, fata rotunda , si mai ales ,,ochii mangolieni'' - ochii orientati in sus si in afara, nas mic, urechi mici, numai limba este mare. Deseori este suficient sa privesti copilul din spate pentru a banui existenta sindromului - copiii au gatul scurt iar suprafata palmei in locul celor doua creste traversale exista o singura creasta - creasta simiana. Nu este insa o malformatie constanta (26%). Si nici nu este suficienta pentru diagnostic deoarece 2-4% dintre copiii normali au si ei aceeasi mica anomalie.
40% dintre copiii cu sindrom Down au o malformatie congenitala de cord, tradusa uneori prin cianoza buzelor si a degetelor. Multii altii au malformatii digestive - indeosebi stenoza duodentala. Se adauga malformatii osoase - rareori importante si variate tulburari metabolice.
Totii copiii cu trizomie 21 au un deficit mental, aproape intotdeauna major. La 5 ani au un coeficent de inteligenta de 50 (media normala este 100). Apoi coeficientul diminua progresiv. Limitele individuale sunt insa considerabile. 5% dintre acesti copii au un coeficent de inteligenta de 70-80 - la granita inferioara a normalului. Cu un asemenea coeficient sunt mai mult sau mai putin independenti social. Ei au fost sugestiv numiti - mongoli inteligenti.
In momentul in care s-a precizat diagnosticul se pot contura si perspectivele.
Longevitatea ramane relativ mica - sau relativ mare - in functie de un-ghiul din care privim faptele. La nastere speranta de viata este de 16 ani. Daca copiii depasesc aceasta perioada (25% dintre ei dispar) speranta de viata creste pana la 27 de ani. Deci daca un copil cu sindrom Down traieste 5 ani are foarte multe sanse de a mai trai inca cel putin doua decenii. Fireste exista si ,,mongoli'' de 40 su chiar de 50 de ani. Dar 50% dintre ei dispar inainte de a fi implinit 5 ani. Datorita malformatiilor de cord , infectiilor(copii cu trizomie 21 sunt neobisnuit de sensibili la infectii banale) sau leucemiilor.
Vor fi scunzi - barbatii vor avea in medie doar 155 cm. Oarecum neasteptat, si barbatii si femeile au o dezvoltare sexuala aparent satisfacatoare. Este cert insa ca femeile sunt fertile. Cel putin 20 au avut copii. Conform asteptarilor teoretice, jumatate dintre ei au o trizomie 21 si jumatet sunt normali. Barbatii sunt insa constant sterili (semnificatia practica a acestui fenomen nu mai cere , probabil , nici un comentariu suplimentar).
In ultimul sfert de veac au fost studiati citogenetic mii sau zeci de mii de copii cu sindrom Down. A devenit sigur ca este cel mai frecvent sindrom cromo- zomial 1/1700 de nou-nascut. A devenit apoi cert ca nu exista copii cu malfor- matiile caracteristice sindromului care sa nu aiba trizomie 21, dar ca in mod cu totul exceptional pot exista copii - si nu numai copii - cu un cromozom 21 suplimentar dar fara nici o tulburare clinica. In ultima ipoteza este vorba despre copii care au un mozaic de celule cu trizomie 21 si celule normale.
92,5% dintre copii cu sindrom Down au o trizomie libera (au 47 de cromozomi, cu 21 suplimentar). Aproape 5% au o translocatie cromozomiala (cromozomul din grupa G). Translocatiile - si acesta este aspectul cel mai important citogenic - pot fi rezultatul unor erori sporadice sau pot fi mostenite de la unul din parinti. Parintii cu translocatii sunt normali clinic deoarece au tot materialul genetic dar au aparent numai 45 de cromuzomi (aparent deoarece au de fapt tot 46 de cromozomi). Anomalia este usor de identificat. Sa presupunem ca un cromozom 21 a fost translocat pe un cromozom 14. Lipsesc astfel doi cromozomi - un cromozom 21 si un cromozom 14. In locul lor apare un cromozom mai mare asemanator cu un cromozom din grupa C.
Aproape umatate dintre translocatiile G/D sunt mostenite. Ceva mai putin obisnuite sunt translocatiile G/G-40% (fata de 50% translocatiile G/D). Dar translocatiile G/G sunt foarte rar mostenite. Numai 4% (deci 94% sunt accidente cromozomiale noi).
O ultima eventualitate - mozaicurile. 2-3% dintre copiii cu sindromul Down au un mozaic (au celule cu un cromozom 21 suplimentar si celule normale). Mozaicurile antreneaza efecte surprinzator de variate, in functie de distributia si de frecventa celor doua linii. Atunci cand linia anormala are o distributie extrem de redusa, copiii pot fi clinic aparent normali. In mod cu totul exceptional, s-au intalnit copii cu un mozaic de celule caracteristic sindromului Down care aveau doar o simpla linie simiana.
S-au descoperit si mozaicuri complexe dar ele sunt atat de rare incat prezinta un interes minim in practica obisnuita.
Acestea sunt faptele citogenetice. Pornind de la ele se poate aprecia riscul recurentei - riscul reparitiei unui copil cu acelasi sindrom.
Prima ipoteza - copilul are o trizomie libera si parintii sunt citogenic normali.
In asemenea circumstante presupunem ca trizomia copilului a fost consecinta unei eroro nerepetabile. Teoretic concluzia este cu totul justificata. Dar, se stie de mult ca riscul de a naste un copil cu sindromul Down este influentat de varsta mamei. Este foarte mic pentru mamele tinere si creste lent paralel cu varsta de 40 de ani. Asa incat, o femeie de 45 de ani are un risc inacceptabil se a naste un copil cu un cromozom 21 suplimentar (pentru femeile de 49 de ani riscul este de 1/12). O femeie in varsta poate naste mai des decat femeile tinere nu numai un copil cu sindrom down ci si un copil cu o alta trizomie autozomata (care implica orice cromozom cu exceptia celor doi cromozomi de sex).
In ultimii ani se poate identifica originea fiecaruia dintre cromozomi 21 - cu alte cuvinte se poate stabili daca este matern sau patern. S-a impus datorita acestor cercetari o concluzie neasteptata : o treime dintre trizimiile 21 au drept punct de plecare o eroare survenita in spermatogeneza. Si in aceste circumstante exista o relatie intre varsta tatalui si riscul de a avea un copil cu sindromul Down.
In concluzie - parintii care au un copil cu sindromul down si sunt citoge-netic normali pot avea un nou copil. Riscul ca si el sa fie handicapat genetic este cu totul neglijabil. Riscul este de doar 1%.
Mult mai complexa este situatia parintilor care au o translocatie. Facem abstractie de translocatiile noi care sunt considerate nerepetabile. Deci :
A doua ipoteza. Unul dintre parinti are o translocatie D/G. Din relatiuni necunoscute , deosebit de frecvent purtatoarea translocatieai este mama. In asemenea circumstante riscul de a avea un nou copil cu sindrom Down este de 16%. Daca tatal este purtatorul translocatiei riscul diminua considerabil - doar 5% (riscul teoretic este mult mai mare - 33% - dar el nu are importanta in contextul de fata ; dupa cum nu are importanta nici in momentul stabilit )
A treia ipoteza. Unul din parinti - din nou, de obicei mama, are o translocatie G/G. Daca sunt implicati doi cromozomi diferiti - un cromozom 21 si un cromozom 22, riscul este similar celui formulat in ipoteza precedenta.
A patra ipoteza. Unul dintre parinti are o translocatie 21/21. In acest caz, foarte rar de altminteri, riscul recurentei este de 100% (daca sarcina nu se termina printr-un avort spontan).
Deseori parintii care au sau au avut un copil cu un sindrom Down nu mai vor alt copil. De teama. Dar teama este gratuita. Daca viitoarea sarcina este monotorizata - prin amniocenteza - pot fi eliminate toate temerile .
Un alt exemplu : ,, tipatul de pisica ''
Un nume sugestiv pentru un sindrom cu totul caracteristic. Foarte probabil s-a observat de mult ca la cateva de mii de nou-nascuti apare un copil al carui planset seamana cu mieunatul unei pisici. De aceaa sindromul a fost numit ,,sin-dromul tipatului de pisica''. Tipatul de pisica este conditionat de dezvoltarea anormala a laringelui, mai exact de o hipoplazie laringiana. Este un tipat slab si ascutit. Dupa cateva saptamani dispare, de obicei. Foarte rar se mai aude si la copii de un an sau putin mai mari.
Tipatul este elementul cel mai pregnant al acestui sindrom la nou-nascut. Se adauga insa alte malformatii sugestive : la inceput fata este rotunda ca o luna plina ; ulterior se alungeste ; deseori este si asimetrica, orientarea ochilor in jos si in afara, opusa orientarii fantelor palpebrale din sindromul Down (se numeste orientarea antimongolica a ochilor). Radacina larga a nasului, spatiu mare dintre ochi (hipertelorism), prezenta unui epicantus, gura disproportionat de mare si mandibula mica dau acestor copii un aspect singular in patologia umana. Multe alte malformatiiale extermitatilor - scurtarea degetelor, curbarea degetului mic (clinodactilie), fuziunea degetelor (sindactilie) intregesc imaginea clinica.
Inapoierea mentala a copiilor cu acest sindrom este constanta si extrem de severa - coeficientul de inteligenta coboara pana la 20 sau mai putin.
Surprinzator, multi dintre ei supravetuiesc - si ajung adulti. Adulti scunzi - rareori depasesc 150 cm in inaltime - cu parul carunt. Fireste, supravetuiesc in spitalele de handicapati mental.
Asa cum s-a intamplat frecvent in patologia cromozomiala, sindromul a fost indentificat mai intai citogenetic si apoi conturat clinic. Sub raport citogenetic se distinge prin pierderea unui segment de lungime variabila din bratele scurte ale cromozomului 5- in terminologia citogenetica sindromul se numeste sindromul 5 p - : De cele mai multe ori accidentul cromozomial a surve- nit in cursul formarii gametilor si ca atare nu este repetabil. Dar 10 - 15% dintre copii provin din parinti care au o translocatie. Un fragment din bratele scurte este transferat pe un alt cromozom. Deoarece purtatorul translocatiei are toata informatia genetica el este clinic normal. In timpul gametogenezei se formeaza celule germinale mature dezechilibrate cromozomial. Prin jocul hazardului se formeaza gameti care include si cromozomul 5 p -.
De aceea totii parintii care au un copil cu acest sindrom vor fi studiati citogenetic.
Sindromul ,,tipatului de pisica'' este un model. Exista numeroase alte sindroame de deletiuni care au o explicatie similara - o translocatie parentala. Implicatiile acestei concluzii sunt insa mult mai largi . Iata-le. Nu pretutindeni se pot diagnostica sindroamele secundare anomaliilor cromozomiale structurale (din aceasta grupa fac parte si sindroamele de deletiune). Ratiunile nu au nici un fel de importanta. Importanta este concluzia: orice set de parinti care au nascut un copil plurimalformat fara diagnostic exact trebuie investigati citogenetic inainte de a avea un nou copil. Si in ipoteza in care unul dintre ei are o remani- ere cromozomiala, viitoarea sarcina va fi monitorizata.
