Compromisuri, mijloace, scopuri si viata personala
Traim intr-o epoca a compromisurilor. Asa se spune. Mai mult. Toata lumea ne indeamna la compromisuri : politicieni, oameni de cultura, vedete. Ni se spune cum numai boii sunt consecventi. Ca principiile nu tin de foame si ca intr-o lume fara reguli, nu castiga sigur cel ce incearca sa respecte vreuna. Ce nu ni se spune niciodata e ca un compromis se raporteaza strict la tine si nu la reguli exterioare tie, impuse de societate. Si, prin urmare, un compromis e o negare a propriei fiinte. Ca sa te negi, trebuie intai sa stii cine esti. Si trebuie sa descoperi lucrurile acelea in care crezi, in jurul carora orbiteaza viata ta interioara, lucrurile acelea fara de care drumurile pe care mergi nu sunt ale tale. Exista oameni care nu fac compromisuri ? Exista, oare, oameni care se pot recunoaste in fiecare clipa in oglinda ? A caror viata e calauzita de un unic si drept fir al Ariadnei ? Nu stiu. Dar sunt convins ca cei mai multi dintre noi am trait acele momente in care viata, oamenii sau propria incapacitate de a lupta ne pun in fata unei dileme. Respectarea cu orice riscuri a ceea ce pana atunci fusese o valoare adanc incastrata in structura noastra de rezistenta sau renuntarea la ea pentru a putea merge mai departe sau pentru ca, pur si simplu, sa ne fie un superficial "mai bine". Te framanti si asisti, ca anesteziat, cum decizia ti se strecoara pe langa vointa. E ca atunci cand simti cum ochii ti se-nchid si n-ai vrea sa dormi dar pleoapele se-ncapataneaza sa se plece. Si-ti spui dar, in fond, de ce nu ? Doar pentru cateva secunde. Si adormi impacat cu gandul ca te-ai impotrivit din toate puterile, ca ai facut totul pentru a rezista somnului. Si, mai ales, ca infrangerea ta nu e, de fapt, decat un armistitiu facut cu tine insuti, in aceasta lupta supraomeneasca.
Intotdeauna avem justificari solide pentru orice compromis facut. Compromisul nu e un act spontan, facut intr-o clipa de pierdere temporara a capacitatilor mentale. Intai ne pregatim terenul. Trebuie mai intai sa ne convingem singuri ca nu se poate altfel. Ca este singura solutie viabila la problema aparuta. Apoi, pe masura ce ne convingem de necesitatea compromisului, ajungem sa ne obisnuim cu ideea si sa nu ni se mai para nici macar o abdicare de la valorile pana mai ieri sfinte. Odata resemnati, incepem sa ne reconstruim universul fara acea valoare, fara acel principiu pe care ne pregatim sa-l incalcam. Si, printr-un proces miraculos, ajungem, la un moment dat, sa ne intrebam la ce ne-o fi trebuit valoarea sau principiul respectiv, ca lumea arata la fel si dupa ce le-am abandonat noi.
Apoi, odata facut, compromisul devine o parte din noi. Ne pregatim sa-l aparam in fata celorlalti asa cum facem cu lucrurile in care credem. O lupta din care trebuie sa iesim invingatori. Altfel, vom fi nevoiti s-o luam de la capat cu justificarile. Dar, intre timp, vom fi facut compromisul. Iar un compromis atrage dupa sine alte compromisuri. Odata abandonat un principiu, se clatina toate celelalte. Asta in cazul in care scara noastra de valori nu era o adunatura de idei culese de la altii sau ingurgitate mecanic odata cu laptele matern. Chiar daca nu realizam, nimic nu mai e la fel ca inainte. Am renuntat la o parte din noi si ea trebuie inlocuita.
In fond, un compromis nu e un compromis decat atat timp cat noi il consideram ca atare. Daca reusim sa ne convingem ca avem nevoie de el ca de aer, ca viata noastra depinde de asta, ca nu putem merge mai departe fara sa abdicam de la valorile noastre, compromisul devine o necesitate. Totul e intre mine si mine. Si cum eu sunt cel care a stabilit scara de valori, tot eu sunt cel ce-o pot modifica, in functie de circumstante. In timp, voi capata chiar o dexteritate remarcabila in a schimba prioritatile intre ele si de a transforma fiecare valoare renegata intr-un castig personal.
Ba chiar putem deveni mandri de abilitatile noastre de a ne adapta. Putem fi admirati pentru usurinta cu care schimbam macazele, trecand de pe o linie moarta pe una viabila, renuntand la cateva principii. Nu asta inseamna reusita in viata ? Sa te poti adapta rapid, sa iei decizii in situatii limita, fara sentimentalisme si procese de constiinta. Toata lumea ii apreciaza pe invingatori. Nu-i intreaba nimeni cate valori au aruncat din nacela pentru ca balonul lor sa zboare. Si-apoi, de ce ar face-o ? Nu castigi un razboi numarandu-ti mortii.
Rareori omul a reusit sa se puna de acord cu constiinta sa. Accesoriu nesolicitat dar costisitor al statutului nostru uman, constiinta reuseste, de cele mai multe ori, sa se afle in conflict mocnit cu posesorul. Si nimeni nu vrea sa se afle intr-o stare conflictuala permanenta. Iar cel mai simplu mod de a evita confruntarea obositoare cu constiinta este sa renunti la principii si valori. N-ai principii, nu ai ce sa-ncalci. N-ai valori in care sa crezi, nu ai ce sa tradezi. Mai mult, un om care decide ca n-are principii, se considera un om liber, neingradit. Poate face ce-i trece prin cap sau ce-i spune inima fara sa se preocupe de incompatibilitati stresante.
E, oare, o solutie ? Nu ! Pentru ca orice om e definit de lucrurile in care crede. Fiecare om are tot atata valoare ca si lucrurile pentru care e dispus sa lupte pana la capat. In primul rand cu el insusi.
Ati auzit de sintagma "scopul scuza mijloacele"? Este un citat invocat des, extras din Principele lui Machiavelli. S-ar spune ca se numara printre cele mai frecvente citatele gresit interpretate si smulse din context, dar nu asta conteaza. Nu corectitudinea si etica ne priveste in articolul de azi. Ce e de remarcat la el este faptul ca imparte ceea ce noi facem in doua categorii: scopuri si mijloace.
Adeseori, oamenii nu stiu sa faca delimitarea asta foarte bine, iar de aici decurg multe insuccese mai tarziu.
Ce vreau sa spun? Ei bine, sa vorbim despre.
Ati observat probabil ca in toate programele de dezvoltare personala se pune un accent enorm de mare pe lucrul cu obiectivele si stabilirea lor cat mai clara. Facand analogia cu impartirea de mai sus, obiectivele nu sunt altceva decat scopurile noastre. "Vreau sa slabesc X kilograme" = "scopul meu este sa slabesc X kilograme".
Vorbitorii motivationali si cei care lucreaza in coaching stiu cat de important este sa te focalizezi pe scop. In multe arii ale vietii e important sa pleci la drum cu scopul bine fixat in minte si sa nu-l scapi din vedere pe drum, pana in momentul cand reusesti sa il atingi.
Un fost coleg a ajuns la facultatea de constructii pentru ca parintii i-au inoculat ideea ca se castiga bine din meseria de inginer constructor. Omul parea mult mai talentat pe partea de uman. Nu-i placeau stiintele exacte si avea mai degraba suflet de artist boem, cel putin dupa aparente. Bineinteles ca s-a chinuit prin facultate si a injurat fiecare examen in parte - foarte putine materii i-au placut. Acum este pe cale sa devina inginer, si recunoaste ca nu este cea mai buna cale pe care ar fi putut sa o urmeze.
Mai stiu o tipa pe care au obligat-o tot parintii sa dea la drept (= profesii banoase, respectabile, spuneau ei). Numai in sala de judecata sau printre mormane de dosare nu si-ar fi imaginat-o vreodata cineva. Cam aceeasi poveste - scria poezii nonconformiste si detesta normele, rigorile si munca administrativa, de birou. Intre timp a renuntat la studii, dupa ce avusese cate o depresie in fiecare sesiune. A revenit la ceea ce-i placea. A ales cenaclul literar in locul salii de tribunal.
In povestile celor doi avem de-a face cu niste scopuri (= sa castige mult, sa aiba o meserie buna) si doar cate un singur mijloc de atingere al lui (= sa devina inginer, respectiv jurist).
Cei pasionati de dezvoltarea personala au inteles unde e problema: cei doi au pus caruta inaintea calului! In loc sa porneasca de la obiectiv (=scop) si sa exploreze o paleta intreaga de posibilitati de a ajunge la el (= mijloace), au procedat exact invers.
Au inversat borcanele si si-au stabilit drept obiectiv un mijloc, pierzand din vedere adevaratul scop pentru care luptau. De fapt, povestea este si mai trista. Obiectivele lor nu erau de fapt ale lor, ci ale parintilor lor. Ei fie nu au avut nimic concret, fie nu au reusit sa-si impuna ideea in fata autoritatii parintilor. Daca este vorba despre cazul al doilea, e si mai urat.
Se spune ca daca nu ai obiectivele tale proprii, vei lucra pentru obiectivele altora. Vei lucra la implinirea obiectivelor sefului, ale patronului, ale parintilor, si asa mai departe.
Cu putina indulgenta, despre copiii de mai sus am putea sa spunem ca erau la o varsta a inocentei si indeciziei. Insa exista adulti in toata firea care fie nu au scopuri clare in viata, fie le confunda cu mijloacele, fie isi lasa propriile scopuri strivite de ale celorlalti.iar apoi se mira de ce se simt neimpliniti. Lor nu mai am cum sa le iau apararea. Responsabilitatea le apartine in totalitate.
Cu totii cunoastem exemple de oameni care fac zi de zi lucruri care nu le plac, fie pentru ca habar n-au ce vor de fapt de la viata, fie pentru ca stiu, dar nu sunt constienti ca ar putea exista mai multe cai pentru a ajunge in acelasi punct - si s-au limitat la una singura.
Toata ideea articolului mi-a venit de la o fraza din cartea lui Robert Kiyosaki, Cadranul Banilor: "Ce e cel mai important este nu sa decid ceea ce vreau sa fac, ci ceea ce vreau sa devin de-a lungul carierei.". Fraza e formulata destul de ambiguu si apare intr-o discutie despre bani si afaceri - e usor de trecut cu vederea peste ea, dar mie mi-a sarit imediat in ochi. In contextul argumentarii de mai devreme e foarte clar ce-a vrut sa zica.
E mai important sa te intrebi ce vrei sa devii (i.e. om bogat cu o profesie respectabila) decat ce vrei sa faci (i.e. facultatea x). Profesii respectabile sunt destule, si in multe cariere poti sa ajungi sa fii platit bine cand ajungi la un nivel - nu trebuie sa-ti limitezi paleta la o singura optiune ("batuta in cuie").
Exista cel putin doua modalitati prin care ne putem evalua mijloacele, ca sa ne dam seama daca sunt cele bune sau nu.
Brian Tracy are aproape in toate programele lui o intrebare, pusa sub diferite forme: daca ai putea sa alegi din nou, ai face aceleasi alegeri? Stiind ceea ce stii acum, ai mai face aceleasi lucruri?
Intamplarea face ca si pe mine m-a intrebat o data o colega cand am absolvit facultatea: "daca ai putea sa te intorci 4 ani in timp si ti s-ar garanta admiterea la orice facultate, ai alege-o tot pe asta?". Am raspuns afirmativ.
Dar sa mutam focusul pe tine. Tu esti mutumit de situatia ta actuala? Daca ai putea sa te intorci cu cativa ani in urma, ai mai face aceleasi alegeri? Ai mai lucra la acelasi job? Ai mai fi in aceeasi relatie sau casnicie? Ai mai trai in acelasi context? Nu-i intotdeauna usor sate supui unei introspectii de genul asta. Dar ea te poate ajuta foarte mult sa-ti dai seama cam ce se intampla.
Eu sper ca toata lumea va raspunde afirmativ la intrebari si ca suntem cu totii multumiti si impacati. Daca nu, e demn de mentionat ca se mai pot face reparatii si fara sa te intorci in timp, in multe cazuri.
E bine sa te opresti din cand in cand si sa te intrebi: "Pentru ce/cine muncesc eu?"; "De ce ma aflu in situatia in care ma aflu? Sunt pe drumul cel bun?"; "Incotro ma indrept, si cam cat mai am pana ajung?".si orice alta intebare care ar putea sa iti spuna pe unde esti in raport cu obiectivul tau.
De multe ori ii auzi pe oamenii necajiti spunand : "cateodata ma intreb pentru m-am chinuit atata cu [.ceva.]". E bine sa nu fii din tabara celor care habar n-au "ce" si "de ce".
Sper ca am reusit sa va conving cat de important este sa ai obiective bine stabilite si sa nu le pierzi din vedere niciodata de-a lungul drumului. Cu cat te focalizezi mai bine pe ele, cu atat poti sa fii mai eficient in atingerea lor.
Incepeti de la ceea ce va doriti sa obtineti, iar apoi explorati toate optiunile pe care le aveti la dispozitie si alegeti-o pe cea care va suna cel mai bine.
Ca intotdeauna, in teorie totul suna bine - toate sunt bune si frumoase. Important este sa vedem cum se coordoneaza teoria cu practica acum.
