CE ESTE PSIHOSOCIOLOGIA?

CE ESTE PSIHOSOCIOLOGIA?

            Studiul stiintific al interactiunii comportamentelor prezente sau trecute, reale sau imaginare  in context social – psihosociologia – constituie un domeniu de cunoastere interdisciplinar, unitar si relativ independent, in expansiune si in curs de internationalizare.

Desi are o indelungata preistorie, psihosociologia are o istorie doar de o suta de ani. Inceputurile ei sunt controversate, ca si etapele de evolutie. Ramane, insa, in afara oricarei dispute ca psihosocioplogia a raspuns si incearca sa raspunda si azi provocarilor sociale. In noul context european, dupa colapsul comunismului, psihosociologia din Romania isi regaseste traditia si intra firesc in relatii de comunicare si cooperare cu comunitatea academica internationala. Afirmarea de sine a psihosociologiei este in concordanta cu consolidarea democratiei, ca tip de cultura in Romania, in Europa si pe intreaga planeta Pamant.

Psihosociologia – domeniu de studiu inte rdisciplinar

            Psihosociologia nu mai poate fi privita azi ca o ruda saraca  a psihologiei sau sociologiei. Prin numarul impresionant de cercetari, prin acumularile teoretice si,  mai ales, prin rezultatele direct aplicative in cele mai diferite domenii ale vietii sociale (productie materiala, educatie, comunicatii in masa, marketing si publicitate, ocrotirea sanatatii, organizare sociala etc.), psihosociologia tinde sa ocupe un loc din ce in ce mai important in sistemul stiintelor socioumane. Este adevarat ca si in prezent in literatura noastra de specialitate statutul ei continua sa fie disputat. Au fost depasite insa punctele de vedere simpliste, potrivit carora psihosociologia era considerata o „stiinta de granita” intre psihologie si sociologie. S-a renuntat la incercarea de divizare a psihosociologiei in doua: a psihologilor si a sociologilor. In fine, a fost eliminat dogmatismul din discutiile referitoare la obiectul ei de studiu si s-a conturat o autentica perspectiva dialectica asupra raportului psihosociologiei cu celelalte stiinte.

            Psihosociologia constituie un domeniu interdisciplinar de studiu aflat nu numai la confluenta psihologiei cu sociologia, ci si cu stiintele politice si juridice, economice si tehnice, biologice si umane. Dezvoltarea ei este impulsionata de progresele fiecarei discipline stiintifice care concura la marcarea domeniului de studiu al acestei stiinte comportamentale. Fara a avea pretentia unei definitii cu totul originale, consideram psihosociologia ca fiind  studiul interactiunii comportamentelor prezente sau trecute, reale sau imaginare in context social;  ea studiaza totodata rezultatele acestei interactiuni: starile si procesele psihice colective, situatiile de grup, personalitatea. Astfel conceputa, psihosociologia nu se substituie nici uneia dintre stiintele socioumane, chiar daca uneori interesul ei de studiu se indreapta asupra domeniului, considerat traditional, al psihologiei, sociologiei, antropologiei, pedagogiei etc. Distincta este si perspectiva in care este abordat respectivul fenomen sau proces. Cum si cu ce rezultate se soldeaza interactiunea comportamentala?  Cum influenteaza comportamentul meu actiunea celorlalti? Cum modifica activitatea mea prezenta altuia? Care este mecanismul? Ce rezulta din prezenta laolalta a oamenilor? Ce efect au asupra unui individ comportamentele trecute ale altora? Acestea sunt intrebarile principale pe care si le pun psihosociologii.

            Mult timp s-a crezut ca psihosociologia este interesata doar de starile si procesele in care sunt prezente, intr-un spatiu determinat, doua sau mai multe persoane. S-a pus semnul identitatii intre studiul proceselor de grup si psihosociologie. Grupul mic, in jurul caruia s-a dezvoltat o extraordinar de bogata literatura, a fost considerat, limitativ, obiectul de studiu al psihosociologiei. Astazi, domeniul psihosociologiei este considerabil extins atat in sensul luarii in considerare a faptelor, fenomenelor si proceselor caracteristice marilor ansambluri umane (multimi, clase, natiuni),  cat si in sensul studierii izolarii sociale, a situatiei individului in societate. De asemenea, un timp, psihosociologii au avut in vedere doar interactiunea prezenta, in actu a comportamentelor umane. Astazi se acorda o mare atentie influentelor trecute ale interactiunilor comportamentale. Actiunile noastre poarta totdeauna amprenta prezentei celorlalti; este firesc, deci, ca psihosociologia sa isi concentreze efortul de cunoastere si spre descifrarea mecanismelor de influentare a comportamentelor trecute ale celorlalti asupra comportamentului nostru. Asa cum am precizat, este astazi larg acceptata ideea interdisciplinaritatii psihosociologiei. Din stiinta de granita ea a devenit tot mai mult interdisciplinara.

            In aceste conditii, perspectiva psihosociologica poate fi regasita in fiecare din disciplinele confluente, ceea ce nu inseamna ca psihosociologia nu are un sistem propriu de concepte si teorii in continua dezvoltare.

Etapele de evolutie a psihosociologiei

            A pune problema perioadelor de evolutie a psihosociologiei inseamna a recunoaste implicit existenta unei unice stiinte despre interactiunea comportamentala si a unei logici unitare de dezvoltare a acesteia. Ca stiinta, psihosociologia nu poate fi decat universala, nu poate sa vizeze decat generalul, ceea ce este logic in producerea fenomenelor, cauzalitatea, dincolo de circumstantialitate. Asupra acestui lucru specialistii in domeniu ar trebui sa fie de acord. Se pun totusi cateva intrebari.

            Cum se pot formula legi generale pe baza verificarii unor ipoteze in conditii circumstantiale, mai precis, in contextul culturii si civilizatiei occidentale? Place sau nu, psihologia sociala este un produs al societatilor industriale din Vest. Nascuta in Europa de Vest, a fost exportata in S.U.A., unde si-a consolidat statutul de stiinta si de unde a fost importata la jumatatea secolului al XX-lea in Europa de Vest. Restul Lumii si-a asumat mai degraba rolul de „consumatori de psihosociologie“ sau de „subiecti de experiment“. Aceasta realitate relevata, intre altii, de  D. Sinha si W. Holtzman (1984), T. Sloan si M. Montero (1990), J. W. Berry si colab. (1992, p. 16) cu privire la psihologie si de Immanuel Wallerstein (1997) cu privire la sociologie  este, dupa opinia noastra, cu atat mai evidenta in domeniul psihosociologiei. In acest domeniu mai ales s-a produs un fenomen de „aculturatie stiintifica“, de export-import de psihologie sociala americana, mai intai in Europa vestica – imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial –, apoi in tarile lumii a treia  si, dupa 1965, in fostele state comuniste.

            „Aculturatia stiintifica“ in domeniul psihosociologiei a intampinat si intampina bariere mai mult sau mai putin vizibile. Sunt de amintit barierele culturale, ideologice si politice. Ele actioneaza diferit dupa cum este vorba de tari din Europa, Asia, Africa sau America de Sud, dupa cum diferentele culturale sunt mai accentuate sau mai putin semnificative. Pot fi transpuse datele despre comportamentele sociale din America de Nord in Asia, in China sau in India , bunaoara? Confucianismul, hinduismul, budismul sau taoismul, ca ideologii dominante, nu pot fi neglijate. Se pune problema verificarii constantelor din psihosociologia americana , validarea rezultatelor experimentale in alte  culturi, in state cu ideologii diferite. Aceasta constituie, totusi, un deziderat cat timp numarul psihosociologilor din tarile in curs de dezvoltare este mic si dotarea tehnica a laboratoarelor de psihosociologie – acolo unde ele exista – este precara. Chiar in conditiile McDonaldizarii vietii sociale contemporane – ca sa folosesc titlul lucrarilor de succes ale lui George Ritzer (1995, 1998) –, chiar daca  „difuzionismul cultural“ american influenteaza puternic stiintele socioumane, cercetarea psihosociologica autohtona nu numai ca se justifica, dar se impune ca o necesitate, daca recunoastem pluralismul ca valoare sociala, daca aspiram la elaborarea enunturilor teoretice  universale.

            Dupa prabusirea comunismului, in 1989,  barierele politice ce separau  tarile NATO de cele din Tratatul de la Varsovia au fost inlaturate. Aproape o jumatate de veac contactele cu psihosociologia vestica au fost interzise sau cenzurate in numele fondarii unei stiinte noi, psihologia sociala marxist-leninista. Razboiul rece a fost dublat de lupta impotriva culturii occidentale, impotriva psihologiei sociale, ca parte a acesteia. Dupa 1990, psihosociologia intra intr-o noua perioada, marcata de disponibilitatea sporita de cooperare pe plan mondial a specialistilor din domeniu.

            Asadar, pentru a fi universala, psihosociologia trebuie sa fie transculturala. Si acest lucru se poate realiza numai prin colaborarea ampla a specialistilor din toate statele, de pe toate continentele. Dihotomia „producatori de psihosociologie“ si „consumatori de psihosociologie“ ramane un semn al trecutului. In prezent, psihologia sociala se afirma unitar intr-o Europa democratica, in curs de unificare, in Asia, ca si in Africa sau America Latina.

            Referindu-ne la Romania, nu putem sa nu consemnam faptul ca abia dupa colapsul comunismului a aparut un tratat de psihologie sociala, rod al colaborarii unor reputati cercetatori stiintifici si profesori universitari din Belgia, Elvetia, Franta, Italia, Spania si din Romania (A. Neculau, coord., 1996). De asemenea, nu putem sa nu atragem atentia asupra unui eveniment in premiera: s-a tiparit in Romania un volum de psihosociologie coordonat de un distins profesor de psihologie sociala din tara noastra  – l-am numit pe profesorul Adrian Neculau, de la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iasi – si de un prodigios autor de manuale si dictionare de sociologie, de volume de cercetari psihosociologice empirice din Franta – este vorba despre profesorul Gilles Ferréol, de la Universitatea din  Poitiers (Minoritari, marginali, exclusi, Iasi, Editura Polirom, 1996). La afirmarea puternica a psihologiei sociale in Romania postdecembrista a contribuit semnificativ traducerea unor lucrari de referinta din literatura occidentala.

            Revenind la situatia pe plan mondial, vom observa ca psihosociologii americani, in prezent, publica frecvent rezultatele cercetarilor lor in revistele din Europa. La randul lor, revistele de psihologie sociala si editurile din S.U.A. sunt deschise colaborarilor internationale. Cele mai semnificative contributii ale psihosociologilor din Europa vad lumina tiparului in S.U.A. Ca sa dam un singur exemplu, studiile lui Serge Moscovici (1969, 1974, 1980) au aparut in revistele „Sociometry“ si in „Journal of Personality and Social Psychology“ si au fost incluse in volume prestigioase, precum cele editate de C. Nemeth (Social Psychology: Clasic and Contemporary Integrations, Chicago, Rand  McNally, 1974) sau L. Berkowitz (Advances in Experimental Social Psychology, vol. 13, New York, Academic Press). Sigur, exemplele nu demonstreaza, ci ilustreaza, iar in acest caz ilustreaza exemplar. Congresele internationale incurajeaza libera circulatie a oamenilor de stiinta si a ideilor. Proiectele comune, multiculturale de cercetare se inmultesc.

            Chiar daca psihosociologia va deveni universala, speram, intr-un viitor nu prea indepartat, traditia ei nu poate fi ignorata. Avem in vedere traditia europeana, pe de o parte, si  traditia americana , pe de alta parte. Sub influenta lui G. Tarde si Le Bon, si apoi in perspectiva durkheimiana, psihologia sociala europeana se axeaza pe studiul fenomenelor colective, in timp ce traditia americana privilegiaza studiul comportamentului individual sub influenta altora, a societatii. Pe de alta parte, in buna traditie europeana, psihologia sociala valorifica datele de observatie si reflectiile din domenii de cunoastere variate, de la filosofie la beletristica. In traditia americana experimentul desparte stiinta de eseistica. Cu experimentul incepe istoria stiintei despre interactiunea comportamentala. Sharon S. Brehm si Saul M. Kassin (1990, p. 8) leaga inceputurile psihologiei sociale de aplicarea experimentului in domeniu, astfel ca actul de nastere al psihosociologiei ar fi semat de Max Ringelmann in anii 1880, cand agronomul francez a incercat sa masoare performanta individuala si in grup, pentru sarcini simple, cum ar fi forta cu care este trasa o franghie. Se descopera fenomenul care mai tarziu va fi numit social loafing (pe care l-am tradus prin expresia franare sociala, ce ne pare mai apropiata de sensul original decat traducerile alternative inactivitatea sociala sau chiul social. Si alti psihosociologi cu mare autoritate se refera la experimentele agronomului francez ca la primele experimente din psihologia sociala: Bibb Latané (1994), de exemplu.

            In ceea ce ne priveste, acceptand ca, dupa o preistorie de milenii, istoria psihologiei sociale incepe cu primele studii experimentale, consideram totusi ca ii revine psihologului american Norman Triplett  meritul de a fi primul dintre fondatorii psihosociologiei. Experimentele lui din 1897, ale caror rezultate au fost publicate in 1898, vizau tot influenta sociala, dar au pus in evidenta fenomenul opus franarii sociale, si anume fenomenul facilitarii sociale – cum va fi denumit acest fenomen in 1924 de catre Floyd Allport. Nu faptul ca rezultatele experimentelor lui Max Ringelman au fost comunicate lumii stiintifice cu o intarziere de aproximativ doua decenii, in 1913, ne face sa vedem in Norman Triplett pe primul psihosociolog propriu-zis, ci constatarea ca acesta nu numai ca a controlat producerea unui fenomen in conditii diferite, dar a si propus un model teoretic explicativ pentru rezultatele experimentale obtinute – ceea ce nu este cazul cu Max Ringelmann. Chiar daca explicatiile teoretice ale lui Norman Triplett sunt depasite – cine mai invoca astazi dinamogenia? –, doar masurarea (observarea) explicata teoretic da temei stiintei. De altfel, nu suntem singurii care ne pronuntam pentru recunoasteea lui Norman Triplett ca fondator al psihosociologiei, prin experimentele sale asupra competitiei: Robert B. Zajonc (1965), Elliot Aronson (1972, p. x), Michael J. Saks si Edward Krupat (1988, p. 461) s.a. au acelasi punct de vedere.

            Asadar, anul 1898  marcheaza debutul psihosociologiei ca stiinta. Care sunt etapele ei de evolutie? Sharon S. Brehm si Saul M. Kassin (1990, pp. 7 - 14) impart  evolutia psihologiei sociale in cinci etape: 1) reunirea fortelor (1880 - 1935); 2) marele salt inainte (1936 - 1945); 3) perioada clasica (1946 - 1960); 4) incredere si crize (1961 - 1975); 5) era pluralismului (1976 -      ). In prima etapa avem de-a face cu fondatorii psihologiei sociale. In primul rand este mentionat Max Ringelmann, in disputa asupra prioritatii cu Norman Triplett. Autorii citati considera ca lucrarile psihologului englez William McDougal (1908)  ale sociologului american Edward Ross (1908) si ale psihosociologului american Floyd Allport (1924) au anuntat constituirea unui nou subdomeniu al psihologiei care studiaza aspectele sociale ale comportamentului uman, psihologia sociala. Cea de-a doua etapa, de numai un deceniu, denumita metaforic, confera identitate psihologiei sociale, in special prin studiile lui Muzafer Sherif  asupra influentei sociale, publicate cu incepere din 1936, si prin cercetarile lui Kurt Lewin, care au condus la teoria campului, in care comportamentul este functie de interactiunea dintre persoana si environment. Lucrarile lui Kurt Lewin au initiat abordarea interactionista in psihologia sociala. Perioada clasica ar acoperi intervalul dintre anii 1946 si 1960 si ar reuni contributiile lui Gordon Allport, Solomon Asch, Leon Festinger, Fritz Heider, Carl I. Hovland, John Thibaut si Harold H. Kelly. Importanta psihologiei sociale a fost demonstrata in sustinerea efortului militar in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Dupa incheierea conflagratiei mondiale, psihologia sociala traieste anii ei de aur – apreciaza Sharon S. Brehm si Saul M. Kassin. Se acumuleaza contributii majore: analiza prejudecatilor si a stereotipurilor, studiul conformarii si al perceptiei persoanei, se elaboreaza teoriile compararii sociale, disonantei cognitive, atribuirii si echilibrului, se realizeaza cercetari fundamentale in legatura cu persuasiunea, schimbarea atitudinala si schimbul social.

            Dupa 1961 psihologia sociala intra intr-o perioada de „expansiune si entuziasm“. Stanley Sachter, Harold H. Kelly, Bibb Latané si John Darley, Serge Moscovici si Marisa Zavalloni, D.C. Glass si J. E. Singer, Albert Bandura, Ellen Berscheid si Elaine Walster (Hatfield) au marcat dezvoltarea psihosociologiei prin cercetarile lor privind gandirea si afectivitatea,  interactiunile in grup, problemele sociale si stresul, atractivitatea fizica in relatiile interpersonale. Dar, asa cum remarca Sharon S. Brehm si Saul M. Kassin, aceasta perioada de „expansiune si entuziasm“ este totodata si o perioada de criza a psihologiei sociale, exprimata prin dezbateri vizand etica, validitatea si generalizarea datelor de cercetare, in special a experimentelor de laborator. In fine, era pluralismului, din 1976 pana azi, se defineste prin critical multiplism, adica prin recunoasterea faptului ca diferite subiecte reclama diferite moduri de investigare si utilizarea unor tehnici variate, fiecare metoda de cercetare avand virtuti si limite intrinseci. Pluralismul de azi al psihosociologiei se manifesta si prin acceptarea deopotriva a perspectivei „fierbinti“ si perspectivei „reci“ asupra comportamentelor umane, ceea ce presupune atat studiul motivatiilor si emotiilor ca factori determinanti ai comportamentului, cat si studiul memoriei, perceptiilor, gandirii – cu un cuvant, al cognitiei. Dupa revolutia cognitiva din anii ’80, in prezent abordarea „fierbinte“ pare sa fi recastigat teren: psihosociologia contemporana studiaza nu numai ce si cum gandesc oamenii, dar si ce simt, ce doresc etc.

            Dupa cum se observa cu usurinta, granitele dintre etapele de evolutie a psihosociologiei, desi bine fixate cronologic, sunt permeabile: multi autori reprezentativi trec prin activitatea lor dintr-o „era“ in alta. Harold H. Kelley, de exemplu, ilustreaza – conform lui  Sharon S. Brehm si Saul M. Kassin – atat „perioada clasica“ (1946 - 1960), cat si epoca de „expansiune si entuziasm“ (1961 - 1975). Acelasi lucru se poate spune si despre Gordon W. Allport, Muzafer Sherif, Albert Bandura si despre atatia altii. De asemenea, constatam „parcimonia“ cu care se face trimitere la contributiile psihosociologilor neamericani si ignorarea periodizarii stiintelor conexe psihosociologiei.

            Aparitia recenta a enciclopediilor privind traditia americana si traditia europeana in sociologie (R. Boudon, M. Cherkaoui, J. C. Alexander, The Clasiscal Tradition in Sociology, 4 vol., Londra SAGE Publications, 1997) credem ca ne poate ajuta in periodizarea psihosociologiei universale. Cateva lucruri ni se par demne de retinut. Perioada clasica a sociologiei acopera intervalul 1890 - 1930 in traditia americana sau pana la 1920 pentru traditia europeana. Perioada moderna  in ambele cazuri se intinde pana la 1960. Ultima etapa este cea a trecerii de la postindustrialism la postmodernism. Dincolo de un anumit decalaj de inceput intre cele doua traditii ( americana si europeana), remarcam coincidenta ultimelor doua etape si luarea in calcul a factorilor sociali in stabilirea etapelor de dezvoltare a sociologiei. Pe de alta parte, fata de etapele de evolutie a psihosociologiei, stabilite de Sharon S. Brehm si Saul M. Kassin, inregistram faramitarea perioadelor si decalajul in timp: ceea ce pentru psihosociologie inseamna etapa de formare, pentru sociologie, cronologic, echivaleaza cu etapa clasica, iar perioada clasica a psihosociologiei coincide cu etapa moderna a sociologiei.

            Recunoscand caracterul oarecum artificial al oricarei periodizari a evolutiei in orice domeniu de cunoastere si riscul de a judeca dezvoltarea unei stiinte prin prisma unor informatii totdeauna limitate, propunem spre reflectie un tablou integrator al dinamicii psihosociologiei  in  plan  mondial  si  la  noi in tara. Credem ca in evolutia psihosociologiei universale s-ar putea decupa un numar de cinci etape: 1) preistoria (sec. al  VI i.e.n. - sec. al  XIX-lea); 2) fondatorii (1880 - 1934); 3) perioada clasica (1935 - 1960); 4) perioada moderna (1961 - 1989); 5) perioada contemporana (1990 -     ). In ceea ce priveste evolutia psihosociologiei in Romania, ea ar urma aceleasi etape, cu reducerea perioadei clasice, data fiind interzicerea de catre regimul comunist a cercetarilor psihosociologice si a predarii psihologiei sociale in invatamantul superior in intervalul 1950 - 1965, si cu defazarea corespunzatoare a etapei moderne. Aceasta nu inseamna nicidecum sincronizarea dezvoltarii psihologiei sociale in Romania si pe plan mondial. De consonanta tematica si metodologica nu poate fi vorba decat in prima jumatate de secol a evolutiei psihosociologiei. Cand s-a recunoscut legitimitatea academica a psihologiei sociale, dupa hiatusul 1950 - 1965,  directiile de cercetare, problemele de studiu si chiar metodele de investigare, pe considerente ideologice si politice, au condus la desincronizare si la ramanerea in urma a psihologiei sociale  din Romania.

            Dupa decembrie ’89, cu toate dificultatile tranzitiei, s-au deschis perspectivele sincronizarii universale a psihosociologiei romanesti. Lucrarile publicate (S. Chelcea, 1990, 1994, 1997, 1998; A. Neculau, 1995, 1996, 1997, 1998; P. Ilut, 1996, 1997; Aurora Liiceanu, 1997; Elena Zamfir, 1997; Iolanda Mitrofan, 1997, 1998) si infiintarea unor facultati de psihosociologie (la Institutul National de Informatii din Bucuresti si la Universitatea din Petrosani), ca si deschiderea cursurilor de master in domeniul psihologiei sociale (la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iasi), sunt tot atatea semne de bun augur. Semnalam in aceeasi ordine de idei editarea cu incepere din 1995, la Institutul National de Informatii din Bucuresti, a revistei „Psihosociologia. Mass-Media“, sub indrumarea prof. univ. dr. Septimiu Chelcea, si aparitia in 1998 a primului numar al revistei de „Psihologie sociala“ la  Universitatea „Al. I. Cuza“  din  Iasi, sub directia prof. univ. dr. Adrian Neculau.

Psihologie sociala  sau psihosociologie?

            Nu intentionam sa facem „cearta de cuvinte“ si nici nu avem ambitia sa pronuntam verdicte. Intrebarea ni se pare foarte serioasa, vizand identitatea domeniului. De altfel, revista „Connexions“ (nr. 42 din 1984) consacra un numar special acestei probleme: „Psychologie sociale et psychosociologie“.

            Mai intai, cateva precizari lingvistice. In limba engleza se utilizeaza aproape exclusiv termenul de „psihologie sociala“. Charles Abraham Ellwood (1917) a prefereat, totusi, termenul de „psihosociologie” pentru a denumi stiinta care studiaza „aspectele psihologice ale societatii”. Denominatia „psihosociologie“ este franceza. Se pare ca sociologul si antropologul Marcel Mauss (1872 - 1950) a folosit pentru prima data, in 1934, termenul de „psycho-sociologie“ – dupa cum remarca Guy Barbichon (Sociologie de l’acteur et psychologie sociale, in „Connexions“, nr. 42, 1984, p. 34).

            In Romania s-a impus termenul de „psihologie sociala“, fiind mai rar intalnit cel de „psihosociologie“. Totusi, lucrari reprezentative in domeniu poarta in titlul lor termenul de „psihosociologie”, nu de „psihologie sociala” (vezi, de exemplu, George Em. Marica, 1944, sau Traian Herseni, 1980). Au contribuit la aceasta stare de lucruri, pe de o parte, faptul ca primii savanti romani ai domeniului s-au format in Franta, unde in mediul universitar a fost si este privilegiat termenul de „psychologie sociale“,  si, pe de alta parte, la relansarea acestei discipline stiintifice, dupa 1965, psihologii si-au apropriat-o, dat fiind faptul ca anterior acestei date sociologia fusese intersiza, ca stiinta burgheza. Dupa evenimentele din decembrie ’89 s-au infiintat la noi mai multe facultati de psihosociologie (nu de psihologie sociala), astfel ca si institutional ne aflam intr-o situatie ambigua: doua denumiri pentru unul si acelasi domeniu al cunoasterii sau pentru campuri de cunoastere diferite? Acestea sunt, insa, elemente conjuncturale.

            Termenul de „psihologie sociala“ arata ca ne aflam in prezenta unei ramuri a psihologiei, asa cum este cazul psihologiei medicale, de exemplu. Adevarul pare a fi cu totul altul. Denumita astfel, psihologia sociala indica emergenta ei la intersectia psihologiei cu sociologia. Dar, asa cum am aratat (1982), domeniul de care ne ocupam rezulta din convergenta mai multor stiinte. In acelasi sens, Jean Dubost sublinia ca psihosociologia nu se constituie doar din disciplinele prezente in numele sau, ci si din multe altele: biologie, istorie, etnologie, antropologie, economie, geografie umana etc. (Psychologie sociale versus psychosociologie? in „Connexions“, nr. 42, 1984, p. 19). Nu se justifica, deci, pe deplin denumirea de „psihologie sociala“, domeniul de studiu la care ne referim neputand fi privit nici ca un „apendice al psihologiei generale“, nici ca o interfata intre psihologie si sociologie. A spune ca aceasta reprezinta o stiinta de „granita“, de „hotar“, de „frontiera“, de „interferenta“ sau de „intersectie“, o disciplina de „contact“, „balama“, „relationala“ sau „de legatura“ – asa cum remarca si Adrian Neculau in „Prefata“ la traducerea lucrarii lui Willem Doise, Jean-Claude Deschamps si Gabriel Magny, „Psihologie sociala experimentala“ (Iasi, Polirom, 1996, p. 9) – este prea putin. Ea „umple golul“ dintre subiect si obiect, studiaza sistematic interactiunea umana si ajunge la enunturi teoretice proprii in urma verificarii ipotezelor prin cercetari empirice, fie ele experimentale sau de teren. Face parte din „stiintele sociale“ (S. Moscovici, 1970) si este „profund originala“ prin lectura conjugata a „spatiului  individual“  si  a  „spatiului  social“  (J.-P. Deconchy, 1981).

            Condensarea terminologica „psihosociologie“ sugereaza ca avem de-a face cu un camp de cunoastere unic, chiar daca in cadrul lui pot fi identificati doi poli de interese: intelegerea proceselor psihice ale persoanei in contact cu socialul (determinarea starilor emotionale si a comportamentelor de catre factorii de mediu, perceptia situatiilor sociale, formarea opiniilor, influenta rol-status-urilor sociale asupra personalitatii etc.) si intelegerea functionarii societatii (prin studiul raporturilor dintre indivizi si organizatii sociale, prin cercetarea proceselor de socializare, de asimilare a modelelor sociale si de adoptare a valorilor sociale). Aceasta perspectiva asupra psihosociologiei ca domeniu unic, avand totusi polaritati, propusa de Guy Barbichon (Op. cit., p. 28), readuce in prim-planul discutiilor o problema mai veche: existenta unei psihologii sociale a psihologilor distincta, daca nu opusa psihologiei sociale a sociologilor. Autorul mai sus citat mentioneaza ca in Franta traditia academica favorizeaza polul sociologic al psihosociologiei, fapt ce o particularizeaza fata de psihologia sociala americana . Sunt invocati in acest sens Marcel Mauss, Claude Lévi-Strauss, P.-H. Chombart de Lowe, Serge Moscovici.

            In „Editorialul“ semnat de Jean-Léon Beauvois si André Lévy in revista „Connexions“ (nr. 42, 1984) intalnim un foarte concludent tablou sinoptic al implicatiilor terminologice, pe care il reproducem in continuare (Tabelul 1).

           

            Tabelul 1. Implicatiile termenilor de psihologie sociala si psihosociologie (dupa Jean-Léon Beauvois si André Lévy, 1984)

           

            In ceea ce ne priveste, subliniind ca disciplina de care ne ocupam este unitara si relativ independenta, ca este in expansiune ca „stiinta sociala a viitorului“ – dupa  expresia lui Eugéne Enriquez  (Éloge de la psychosociologie, in „Connexions“, nr. 42, 1984, p. 120) –, preferam denumirea de Psihosociologie, folosind-o alternativ cu cea de Psihologie sociala, cand ne referim la alti autori, si optam pentru internationalizarea ei, conform principiului contextualitatii (S. Moscovici, 1996).

            In noul context european, psihosociologia romaneasca, reluand legaturile stranse cu psihosociologia europeana, va trebui sa raspunda, in primul rand, provocarilor sociale din Romania. Prin aceasta ea va putea contribui la relieful psihosociologiei europene si internationale. „Descrie ulita satului tau si vei intra in universalitate“ – spunea un mare prozator. Cu conditia ca talentul sa-ti fie sustinut de un imens si constant efort. Cred, ca intr-un experiment bine controlat, ca acesta este si imperativul psihosociologiei romanesti contemporane.

Psihosociologia romaneasca in noul context european

            Esecul sistemului politic si economic din tarile fostului bloc socialist a dus la conturarea unui context social nou in intreaga Europa. Psihosociologia, oricum ar fi definita, studiaza in esenta relatiile interumane in cadrul social concret, fiind astfel intim legata de evolutia societatii. Sa ne gandim la debutul preocuparilor psihosociologice: sa fi fost oare o pura intamplare ca fenomenul multimilor umane a generat prima interogatie sistematica din domeniul psihologiei sociale ?

            Celebra lucrare a lui Gustave Le Bon  „Psychologie des foules” (1895) a constituit un raspuns la provocarile istoriei: lupta dintre revolutie si restauratie. Ca om de stiinta, Gustave Le Bon a cautat sa explice catastrofele sociale din trecut si a incercat sa afle cauzele dezorganizarii sociale din Franta anilor sai. Actiunea maselor si greselile de guvernare ale clasei dominante – iata cele doua elemente fundamentale spre care a condus reflectia fondatorului psihosociologiei franceze, care in ultima parte a vietii si-a consacrat eforturile intelectuale pentru educarea elitelor in spiritul sporirii responsabilitatii politico-militare. Oamenii politici de talia unui Raymond Poincaré (presedinte al Frantei intre 1913 si 1920) sau Theodore Roosvelt (presedinte  al S.U.A.  intre anii 1901 si 1909) au acordat atentia cuvenita viziunii lui Gustave Le Bon despre unitatea mintala, emotionalitatea si caracterul rudimentar al proceselor intelectuale ce ar caracteriza multimile. Nu staruim aici si acum asupra valorilor si limitelor gandirii celui care – asa cum remarca Alice Wildener (1979) – a descris, mult inaintea lui George Orwell si mai profund decat acesta, distrugerea personalitatii intr-un sistem politic totalitar. Subliniem doar faptul ca, inca de la constituirea ei, psihosociologia isi trage substanta identica din contextul social imediat.

            Aceasta idee a fost ilustrata, cu prestigiul sau international, de Serge Moscovici de la Ecole des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris) la Cea de-a VIII-a Conferinta Generala a Asociatiei Europene de Psihologie Sociala Experimentala (Budapesta, iulie 1990). Reputatul psihosociolog francez isi exprima convingerea ca acum se deruleaza cel de-al doilea mare episod istoric si cultural din evolutia psihologiei sociale (primul fiind legat de prabusirea in anii ’70 a imperiilor coloniale). Noul context afecteaza nu numai existenta sociala, dar si pulsatia stiintifica. Schimbarile din fostul lagar socialist – precizeaza Serge Moscovici – nu inseamna reintoarcerea la trecut si nici faptul ca Estul va trebui sa repete sau sa copieze Vestul ( New Problems for Social Psychology, in „European Bulletin of Social Psychology“, 1990, vol.  2, nr. 3, p. 3).

            Psihosociologia romaneasca, in noul context european, va fi recunoscuta pe plan national si international numai daca va renunta sa mai copieze cercetarea psihosociologica de aiurea. Contactul cu progresele stiintelor socioumane din Europa si din intreaga lume oxigeneaza, fara indoiala, imaginatia stiintifica autohtona. Calchierea degradeaza gandirea. Dupa ce ani de zile ni s-a impus modelul marii stiinte din Est – nu incepeau tratatele si manualele universitare de psihologie sociala cu contributia lui Marx, Engels si Lenin la fundamentarea acestei discipline stiintifice?! –, acum sa imbratisam la fel de entuziast tot ceea ce poarta marca Vestului? S-a propus chiar sa invatam in universitati dupa manuale occidentale. Am avut candva parte de manuale straine; este adevarat, nu din Vest! Reinviem trecutul? Psihologia sociala nu poate fi inteleasa in afara ciclului lingvistic – mentiona cu deplin temei Serge Moscovici. Ce semnificatie poate avea pentru noi  psihosociologia rupta de limba romana?

            Ne-am eliberat de un colectivism despotic, dar proslavirea individualismului si proclamarea concurentei libere (de raporturile etnice?) nu ne apropie de idealul si modul de viata din Europa occidentala, care cauta forme de viata comunitara, modalitati de coexistenta demna si solidaritate umana. Deschiderea la dialog si comunicare intre indivizi si grupuri umane functioneaza ca ideal in contemporaneitatea europeana. Noi avem un fel de a fi si o traditie de viata comunitara. Sa nu le ignoram. Sa ne fundamentam aspiratiile pe traditiile poporului nostru, sa nu reluam drumul parcurs de altii. Altfel ne indepartam, nu intram in Europa!

            La forumul psihosociologilor de la Budapesta s-a vorbit despre aparitia unui nou tip uman, „homo europaeus“. Probabil ca Europa occidentala este pregatita pentru zamislirea acestuia. Dincoace de fosta cortina de fier popoarele sunt cuprinse intr-o dramatica tendinta de afirmare a identitatii nationale si culturale. Doar cunoscand specificul national vom intelege si ne vom apropia cu demnitate de celelalte popoare europene. Astfel vor fi depasite „ismele“.

            Democratia ca tip de cultura emergenta in Europa, ca fapt social total, penetrand intreaga viata sociala, relatiile in familie si la locul de munca, raporturile interumane si intergrupale etc., impune schimbarea valorilor, renovarea mentalitatilor, instituirea unui alt univers spiritual, dominat de rationalitate, performanta si moralitate. Schimbarea sociala accelerata guverneaza Europa. Psihosociologia, ca „stiinta a interactiunii dintre schimbarea sociala si optiunea individuala“, ocupa azi un loc central in sistemul stiintelor socioumane. Psihosociologia romaneasca, in actualul context european, nu are alta alternativa de dezvoltare decat studiul concret al schimbarii la nivel national si comparativ intercultural.