Robert Schumann
(8 juin 1810, Zwickau - 29 juillet 1856, Bonn)
Compozitor german a carui muzica este expresia ideii de libertate ce apare la inceputul secolului al XIX-lea intr-un occident plin de mutatii, Robert Schumann se naste intr-o perioada fasta pentru muzica, fiindca in deceniul 1803 - 1813 vad lumina zilei marii creatori romantici ai primei generatii: Hector Berlioz (1803), Felix Mendelssohn Bartholdy (1809), Frédéric Chopin (1810), Franz Liszt (1811), Richard Wagner si Giuseppe Verdi (1813).
Pasionat de mic de muzica, dar mai ales de literatura, Schumann nu s-a manifestat ca un copil-minune, motiv pentru care, probabil, a si fost trimis sa studieze dreptul la Leipzig, oras de care nu a reusit deloc sa se ataseze. Obligat sa urmeze cursuri care nu-l interesau, el frecventa in schimb societatile muzicale si pe cei mai buni muzicieni amatori din Leipzig. Asa a reusit sa-l intalneasca pe Friedrich Wieck, profesor eminent si mare pianist, bun pedagog dar fara talent creativ, cel care avea sa-i devina maestru venerat, iar mai apoi persecutor inrait al iubirii sale pentru Clara, fiica acestuia.
Curand, Schumann simte nevoia sa calatoreasca, iar punctele de atractie ii vor fi Frakfurt, Elvetia, Italia. Pasiunea pentru muzica i-a fost trezita de interpretarile pianistului Moscheles, iar ascultarea lui Paganini, in 1830, ii provoaca o adevarata revelatie. Decide sa abandoneze studiile de drept si se dedica definitiv muzicii.
Instalat in casa maestrului sau, studiaza la pian zilnic, ore in sir, cu ambitia de a deveni un virtuoz. In aceeasi perioada incepe primele cursuri de compozitie cu Heinrich Dorn, pedagog care il va deceptiona curand prin austeritatea si academismul sau.
I.1. Anii de tinerete
Primele creatii ale lui Schumann sunt pentru pian: Variatiuni pe numele Abegg si Papillon. Tehnica sa pianistica insa nu-l multumeste si recurge la tot felul de artificii pentru un progres vizibil care nu se va produce de altfel din cauza paraliziei mainii drepte, urmata de o depresie declansata in 1833 ce-l va impinge la o tentativa de suicid.
Iesit din criza, Schumann se dedica scrisului si fondeaza Neue Zeitschrift für Musik, revista prin care polemizeaza cu admiratorii lui Rossini, "filistinii", considerati aparatorii unei ordini muzicale retrograde, clasice. Muzicianul isi exprima pozitia atat prin Davidsbündlertänze op. 6, cat si prin articolele pline de ironie si de o virulenta rara impotriva lui Meyerbeer, aflat la vremea aceea in culmea gloriei.
In 1835, revenirea Clarei Wieck la Paris dupa un turneu triumfal prilejuieste reintalnirea cu Robert Schumann si inceputul povestii lor de dragoste. Schumann compune celebrul Carnaval, din care Chiarina - numele dat iubitei in lucrarea sa - se distinge ca una din cele mai frumoase piese din creatia sa. In 1836, vestea logodnei Clarei cu tanarul compozitor il nemultumeste profund pe Wieck, care intrezarind posibilitatea unei renuntari a fiicei sale la cariera pianistica, devine posesiv si feroce, se opune categoric ideii mariajului si isi trimite fiica la Dresda, interzicand orice comunicare intre cei doi logodnici.
Pentru Schumann, perioada celor trei ani care urmeaza este marcata de deznadejde, dar este, in acelasi timp, perioada marilor lucrari pentru pian - Fantezie, Kreisleriana, Sonata in fa diez minor - toate exprimand durere, disperare, iubire pentru Clara. Din acei ani dateaza prietenia sa cu Frédéric Chopin si Franz Liszt si admiratia sa nesfarsita pentru Félix Mendelssohn Bartholdy. Ca si Bach, acestia il vor marca profund si vor contribui la inflorirea carierei lui componistice.
Ca sa-i dea satisfactie lui Wieck, Schumann se exileaza o vreme la Viena, oras ce-l deziluzioneaza insa prin superficialitate. In 1840, demersurile oficiale ale Clarei Wieck si ale lui Robert Schumann dau roade si casatoria lor are in sfarsit loc.
I.2. Anii de maturitate
Anul 1840 marcheaza insa si inceputul unei noi etape creatoare pentru compozitor care, dupa durerea exprimata adesea violent, ani de-a randul, in creatii pentru pian, simte nevoia sa-si exprime bucuria cu mijloace noi si pentru asta interesul sau se va indrepta catre liedul vocal, lucrari orchestrale si muzica de camera. Intr-un singur an el va compune 138 de lieduri in care va alatura muzicii sale poezia lui Eichendorff, Chamisso, Heine.
In 1841 Schumann scrie pentru prima data o lucrare pentru orchestra: Simfonia primaverii sau Simfonia I, prezentata in prima auditie de Orchestra Gewandhaus din Leipzig sub bagheta lui Felix Mendelssohn Bartholdy, lucrare careia ii urmeaza Fantezie pentru pian si orchestra ce va deveni, patru ani mai tarziu, prin completarea cu inca doua miscari, celebrul Concert pentru pian op. 54. Incitat de Liszt, compozitorul abordeaza in 1842 si genurile camerale, cu Cvintetul op. 44 si Cvartetul cu pian op. 47.
Calatoria la Sankt-Petersburg si Moscova nu prieste deloc constitutiei fagile a lui Schumann, acum si cap al unei familii tot mai numeroase. La intoarcere, refuzul candidaturii sale la postul de dirijor al orchestrei din Leipzig in favoarea compozitorului danez Niels Gade determina familia Schumann sa se stabileasca la Dresda - unde Robert Schumann compune a doua simfonie -, apoi temporar la Viena si la Berlin (in 1846) si definitiv la Düsseldorf, in 1850. Intre timp, succesul Clarei ca pianista se estompase, iar intalnirea lui Schumann cu Wagner nu se soldase decat cu o stima rece. Dar din aceasta perioada dateaza o lucrare majora: Scene din Faust, dupa Goethe.
La Düsseldorf, orasul care face celor doi muzicieni o primire calduroasa, familia pare sa fi gasit in sfarsit o atmosfera care sa ii convina. Desi neexperimentat in materie de dirijat, debutul lui Robert Schumann aici, in fruntea orchestrei, ii este favorabil. Tot aici scrie Simfonia renana, sau Simfonia III op. 129 in care se manifesta atractia sa pentru «Vater Rhein», divinitate tutelara in Germania.
Se poate spune, asadar, ca 1850 este anul care marcheaza apogeul carierei lui Schumann, acum recunoscut si mai creativ ca oricand. Dar perioadele de instabilitate nervoasa nu numai ca revin, dar ii lasa ragazuri din ce in ce mai scurte. Cu frenezie, Schumann scrie Simfonia IV, al treilea Trio, Sonatele pentru vioara si pian. O criza de anemie cerebrala il indeparteaza de orchestra si de public. In 1853 se vede nevoit sa demisioneze din postul de dirijor si, profund afectat, se gandeste sa paraseasca orasul, dar isi simte sfarsitul aproape. In acelasi an, faptul de a-l cunoaste si de a-l auzi pe tanarul violonist Joseph Joachim care ii si prilejuieste intalnirea cu Brahms ii provoaca o adevarata revelatie. Pentru Festivalul din Düsseldorf organizat de cei doi prieteni Schumann compune Fantezia pentru vioara si creaza in plus o Uvertura care intregeste Faust-ul inceput cu ani in urma. Tot in 1853, Chants de l'Aube marcheaza intoarcerea compozitorului la pian, instrumentul tineretii si al intregii sale vieti de altfel.
In 1854, tulburarile nervoase revin si are loc o noua tentativa de suicid, in urma careia Schumann este internat in azilul din Bonn, unde vizitele lui Brahms, Joachim si Bettina von Arnim ii mai alina uneori suferinta. Din acel azil Schumann nu va mai iesi niciodata. Pe 29 iulie 1856, cel ce avea sa fie supranumit "romanticul romanticilor" se stinge din viata.
I.4. Creatia lui Schumann. Caracteristici generale
Muzica lui Robert Schumann formeaza unul dintre marile capitole ale istoriei muzicii universale. Unic in felul sau, Schumann rasare ca o emanatie a traditiilor clasice si timpuriu romantice, ca un rezultat, efect al miscarilor de innoire a problematicii muzicale, de apartenenta vibrant romantica, o marturie a noului ton de rezonanta populara in curs de afirmare si ramificare in mai toate genurile muzicii culte. Arta lui se continua printr-un curent muzical declansat de compozitor, perpetuandu-si ecoul in scolile nationale din cuprinsul european, marcandu-si in timp si spatiu influenta roditoare. Muzica lui Robert Schumann si-a gasit permanent motivatia in plinul realitatii, ca o constanta a artei romantice de prima importanta.
Compozitorul Robert Schumann a fost, totodata, unul dintre cei mai de seama exegeti pe taram muzical in secolul sau, o voce a constiintei muzicale autorizate si autoritare. El a facut din scrierile sale critice si estetice o oglinda a ideilor conducatoare menite a depasi prezentul pentru a se propaga in viitor.
Alaturi de Richard Wagner, Schumann ramane cel mai important literat al sferelor muzicii romantice, un om de cultura de mare profunzime si intelegere. Pastrator al formelor si genurilor clasice, compozitorul este considerat de asemenea ca un inovator in privinta continutului de idei si al limbajului muzical, al scriiturii vocale si instrumentale, un adept al frazei neingradite, a prioritatii ideii si simtirii fata de canoanele osificate.
Schumann contribuie substantial la renovarea structurii muzicale, la extinderea si modificarea arhitectonicii muzicale in ansamblul componentelor ei.
Urmarind interferenta dintre lumea formelor clasice si valorile proaspete ale poeticii romantice, Robert Schumann faureste, rand pe rand, elementele unei tipologii substantial imbogatite .
Poet al pianului, Schumann construieste o lume sonora corespunzatoare viziunii sale, dorintei sale de libertate si de transfigurare poetica a creatiei muzicale. Dovada de necontestat a acestei tendinte este intreaga sa creatie destinata pianului, suma acelor incantatoare partituri in care nimic nu se repeta identic si unde dincolo sau mai presus de multimea notelor insirate transpare cate o idee literara, definind parca aforistic si in chip programatic finalitatea muzical-poetica a desfasurarii sonore.
Schumann are darul de a configura, in piese mai mari sau mai mici, reunite in cicluri echilibrate, o expresie muzicala de neconfundat, incantatoare prin frumusetea ei pura.
Melodist prin excelenta si inventator dezinvolt de fraze muzicale larg arcuite si particulare prin felul lor de a fi, muzicianul este totodata un profesionist de o complexitate superioara. El da o dimensiune pianistica intregii sale creatii, aceasta reflectandu-se in modul de organizare a lucrarilor sale de referinta apartinand altor genuri.
Pornind de la aceste trasaturi definitorii, recunoastem calitatile iminente ale lied-ului schumannian. Cantecul isi trage seva din solul melodiei absolutizate, conceputa si reprezentata ca o entitate vie si in sine realizata, dimensionata prin identificarea ei cu imagistica si acceptiunea cuvantului cantat.
In chip infailibil, Schumann pare sa transpuna muzica in poezie, creionand o ambianta in care versul si sunetul dobandesc deopotriva semnificatii noi, potentate prin indemanare si completare reciproca. La acestea se adauga capacitatea de nuantare si de subliniere a facturii pianistice, prin ridicarea acompaniamentului la valoarea operei de arta. Reunirea liedurilor in cicluri ample, guvernate in intregime de o idee poetica directoare, asigura genului de motivatie romantica o monumentalitate fara seaman.
In anul 1840, Robert Schumann a compus nu mai putin de 138 de lieduri, oranduite in cea mai mare parte in cicluri celebre, ca de pilda Myrthen op.25 (26 de piese), Liederkreis op.30 (12 cantece pe versuri de Eichendorff), Frauenliebe und Leben op.42 (dupa 8 poezii de Chamisso), Dichterliebe op.48 (ciclul intemeiat pe 16 poezii de Heine). Este poate cel mai bogat in sperante si impliniri pentru compozitor, anul cantecelor de dragoste. Momentul coincide cu ridicarea genului pe o noua treapta, cu intregire exceptionala a fondului de idei si modalitati creat de Schubert.
Largind si consolidand obiectivele ciclului de lieduri in consonanta perfecta cu emotionalitatea si magistica poeziei romantice de data recenta, Schumann devine la randul sau novator, creator de modele si de capodopere.
