Teorii ale comunicarii

Teorii ale comunicarii

Atunci cand incercam sa trecem in revista principala arie de teorii care au drept scop explicitarea fenomenului comunicational, ne lovim de o bariera aparent paradoxala : dificultatea de a identifica teorii "pure' ale comunicarii. Aria teoriilor inscrise in literatura de specialitate drept teorii ale comunicarii reprezinta cuantumul teoriilor explicative din diferite domenii: psihologie, pedagogie, sociologie, lingvistica, matematica etc. (avem aceeasi problema pe care am remarcat-o in cazul definitiilor si modelelor). Comunicarea este un domeniu inclus, in mod natural, atat in dinamismul proceselor sociale - vazute in toata aplicabilitatea lor -, cat si, in mod simultan, un factor explicativ al acestora ; datorita acestei perspective extinse, comunicarea capata un bogat istoric intr-o varietate de teorii ale fenomenelor sociale in ansamblu.

Dificultatea insa abia acum incepe: in contemporaneitate, multi cercetatori din domeniul stiintelor sociale (si nu numai) au reclamat studiul aleatoriu al unui domeniu atat de important si au subliniat necesitatea constituirii comunicarii ca domeniu de cercetare autonom. Aceasta tendinta - de altfel, perfect justificata de evolutia ariilor de cercetare -ne introduce concomitent intr-un impas de sorginte axiologica si epistemologica. Demersul in cauza trebuie sa raspunda la o intrebare simpla in aparenta: poate comunicarea sa fie disociata de procesele psihosociale pe care Ie insoteste si care i-au stat drept justificare la propria nastere?

Aceasta dualitate este deopotriva un risc, dar si o sansa pentru studiul unei stiinte a comunicarii. Riscurile sunt evidente, dar oportunitatile sunt in egala masura importante daca nu chiar mai importante. Este - probabil - indiscutabila si inevitabila constituirea unei stiinte a comunicarii de sine statatoare, fara ca acest lucru sa insemne ca aceasta stiinta trebuie sa urmeze traditia intradisciplinara a domeniilor mai mult sau mai putin "clasice' (este, poate, un lucru bun ca necesitatea constituirii domeniului comunicarii - de altfel, una dintre cele mai vechi arii de cercetare sociala si experimentare a umanitatii - ca stiinta poate sa aiba astazi o noua determinare din perspectiva studierii domeniilor inter-, pluri- si transdisciplinare). Este evident ca efortul de concretizare a comunicarii ca stiinta va conduce la realizarea a ceea ce denumim astazi megastiinte (cu tot ceea ce implica acest lucru la nivelul conexiunilor cu multiple discipline, deja constituite); comunicarea devine astfel o megastiinta care, departe de a extrage corpusul teoretic si metodologic din stiintele care au studiat-o in mod implicit, le va oferi acestora un nou avant, precum si instrumente avansate de cercetare, reunind eforturile unor directii de actiune diferentiate. Asa cum sperau Rosenblueth si Wiener sa se intample inca de la jumatatea secolului trecut, "adevarata explorare a acestor pete albe de pe harta stiintei poate fi intreprinsa numai de un colectiv de oameni de stiinta, fiecare specialist in domeniul sau, dar posedand totodata cunostinte fundamentale din domeniile colegilor sai. in plus, este necesar ca toti sa fie obisnuiti sa lucreze impreuna, sa cunoasca deprinderile intelectuale ale celorlalti, sa aprecieze importanta ideilor noi emise de colegi inainte ca aceste idei sa fi capatat o expresie formala definitiva' (apud Wiener, 1966, p. 23).

Acest travaliu imens, de reconsiderare a unor contributii in lumina altora, de ajustare, imbinare si reevaluare a unor studii din perspectiva tuturor celorlalte discipline, precum si - selectiv - din a comunicarii insesi, este unul dintre obiectivele pe care aceasta carte, dar si altele care ii vor urma si le propun. Este evident ca schimbarea preconizata nu se va petrece peste noapte, dar tendintele de structurare si de extensie a fenomenului comunicarii sunt clare in ceea ce ne priveste si - de aceea - ne vom stradui sa ne indreptam analiza si investigatiile in aceasta directie. In acest capitol vom face o scurta incursiune in ceea ce astazi, in literatura de specialitate, distingem sub denumirea de teorii ale comunicarii.

Teoria matematica asupra comunicarii

Teoria informatiei (numita si teoria matematica asupra comunicarii) a avut un ecou insemnat asupra modului in care putea fi inteles si conceptualizat procesul comunicarii, datorita catorva caracteristici definitorii: dintre acestea, cea mai importanta a fost aceea ca autorii, Claude Elwood Shannon si Warren Weaver (a caror formatie inginereasca 1-a facut pe Jean Lohisse [2002] sa o denumeasca "o teorie a inginerilor'), au propus un model liniar si relativ simplu asupra comunicarii (pe care l-am descris anterior). Cercetarile lor au vizat un obiectiv precis, acela de a cauta mijloace mai rapide si mai sigure de a transporta informatia, de a identifica un sistem care sa utilizeze cu maximum de eficienta canalele de comunicare. Pragmatismul acestui demers se concretiza in valoarea aplicativa a cercetarilor: studiile au fost efectuate in 1948 de catre Shannon, in laboratoarele companiei Bell Telephone, SUA, un an mai tarziu, acestor studii adaugandu-li-se contributiile lui Weaver; pentru cei doi autori, mesajul capata- in aceasta arie de cercetare - un continut obiectiv care transgreseaza importanta emitatorului ori pe cea a receptorului. Shannon si Weaver au urmarit sa dezvolte o teorie care sa le permita sa abordeze problema transmiterii unei cantitati maxime de informatie si sa analizeze fiecare canal de comunicare prin prisma acestei eficiente ; Shannon caracterizeaza fenomenul comunicarii drept "reproducerea intr-un punct dat, in mod exact sau aproximativ, a unui mesaj selectionat intr-un alt punct' (apud Mattelart, Mattelart, 2001, p. 44). In studiul comunicarii se identifica astfel trei niveluri ale problemelor:

A. Problemele tehnice - cu cata acuratete pot fi transmise simbolurile comunicarii? ;

B. Problemele semantice - cat de precis poarta simbolurile transmise intelesurile dorite ? ;

C. Probleme legate de eficienta - cat de eficient va influenta conduita, in directia dorita, intelesul receptionat? Din studiul modelului matematic asupra comunicarii devine evident, asa cum observa si J. Fiske (2002), ca Shannon si Weaver ofera un raspuns adaptat doar la primul nivel (A), acesta fiind si cel pe care cercetarea celor doi isi propusese sa-1 explice initial (incercarea de determinare a ariei de influenta a modelului in celelalte niveluri a fost cea care a adus si principalele critici ale acestei teorii).

Importanta pentru aria comunicarii este introducerea termenilor de zgomot si incertitudine, care i-ar putea afecta eficienta si termenului de redundanta. Pentru masurarea informatiei, cei doi autori reiau termenul de bit (binary digit), prezent intr-o forma sau alta in cercetarile anterioare (cum ar fi cele ale lui R. Hartley), desemnand, de fapt. o alegere duala de tip da/nu (un bit fiind desemnat ca informatie furnizata de un semn de probabilitate 14 - o varianta din doua posibile). Daca dorim sa aflam, spre exemplu, nivelul de scolaritate al cuiva, vom pune mai multe intrebari la care se poate raspunde cu da sau nu : Mai este inclus in scoala sau nu ? Daca raspunsul este da, urmeaza o alta intrebare: Este in invatamantul preuniversitar sau universitar ? Daca este in invatamantul preuniversitar, este la nivel secundar I (primar sau gimnazial) sau la nivel secundar II (liceal)? Daca este la nivel secundar I, este la nivel primar sau gimnazial ? Daca este la nivel primar, conform teoriei, cuvantul primar contine 4 biti de informatie (pentru ca a trebuit sa exprimam patru alegeri pentru a intra in posesia informatiei pe care o doream).

Teoria informatiei incearca sa explice comunicarea, definind o balanta intre conceptele de zgomot (informatia care circula pe un canal este amenintata de zgomot, de perturbari de natura aleatorie care o pot deforma sau altera) si redundanta (modul de a optimiza comunicarea afectata de zgomot prin repetarea unor semnale sau prin folosirea acestora intr-o mai mare masura decat ar fi necesar). Este important sa retinem faptul ca, daca eliminarea elementelor redundante face comunicarea mai economica, aceasta operatie o si expune insa la actiunea zgomotelor. Iata de ce putem face economie in transmiterea unor informatii foarte probabile, dar trebuie sa avem grija sa repetam informatiile a caror probabilitate este mai putin evidenta pentru interlocutorul nostru (deoarece tendinta fireasca este, atunci cand receptam un mesaj, sa verificam acuratetea acestuia din perspectiva probabilitatii sale). Pentru aceasta, se observa o sursa majora de redundanta prin elementele de conventie stabilite asupra intelesului cuvintelor intre parti (daca spunem, spre exemplu, "Scoala este un loc in care elevii invata', aceasta formulare este guvernata de o conventie in ceea ce priveste rolul scolii si, astfel, decodarea ei este facila; daca vom spune "Scoala este un loc in care elevii se distreaza', mesajul este mai putin conventional si trebuie deci sa aducem mai multe informatii pentru a fi siguri ca s-a inteles ceea ce doream sa transmitem) (vezi termenul de redundanta si la paragraful despre mesaj ca element component al actului de comunicare).

Teoria informatiei a avut un ecou important asupra teoriilor comunicarii; chiar daca s-au evidentiat ulterior o serie de limite, indeosebi de catre reprezentantii stiintelor sociale -asa cum se va vedea mai departe - anumite aspecte subliniate de teoria informatiei raman importante pentru campul cercetarilor comunicationale. Berger (1987) a fundamentat chiar o latura a teoriei informatiei, intitulata teoria reducerii incertitudinii; el sugereaza ca oamenii comunica pentru a reduce incertitudinea (de orice tip - informationala, de relationare etc.) si prin aceasta sa-si faca mediul mai predictibil. Evidentiind meritele teoriei informatiei in structurarea si clarificarea dimensiunilor comunicarii, nu trebuie sa uitam totusi ca exista tipuri de comunicare - cea artistica, spre exemplu - care, dimpotriva, sunt focalizate pe dezvoltarea ambiguitatii, incertitudinii, neclarificarii. in cadrul comunicarii artistice (sau a comunicarii informale), ambiguitatea este ridicata, iar experienta este negociabila pentru receptor; se dezvolta un grad relativ ridicat de toleranta fata de varietatea si subiectivitatea perceptiei, considerandu-se ca receptorul isi structureaza propriul univers in momentul direct al receptarii; aceasta opozitie intre comunicarea artistica si comunicarea stiintifica, spre exemplu, defineste limitele teoriei informatiei.

► Teoria cibernetica

La Massachusetts Institute of Technology, Shannon a audiat cursurile unui alt nume important in stiintele comunicarii: este vorba despre Norbert Wiener, considerat parintele ciberneticii, cercetator care a intentionat sa dezvolte o stiinta generala a comunicarii, aplicabila deopotriva omului si masinii. Wiener continua, prin curentul creat, studiile abordarii sistemice (la baza careia regasim numele biologului Ludwig von Bertalanffy), care tindea sa se focalizeze pe interactiunile dintre elementele componente ale unui intreg, sa vada sistemul in perspectiva unei multimi dinamice, capabile de relationari variate si in permanenta schimbare. Cibernetica (termen care deriva din greaca si inseamna «carmaci, conducere») pune accent pe feedback, care cuprinde procedeele de control ce permit unui sistem sa se adapteze la modificarile contextului. Exemplul dat de Wiener pentru a descrie dimensiunea operationala a termenului de feedback este edificator: "Cand vrem ca o miscare sa urmeze un model dat, diferenta dintre acest model si miscarea efectiva este folosita ca o noua marime de intrare, ce sileste partea reglata sa se miste incat miscarea efectiva sa se apropie cat mai mult de miscarea trasata' (Wiener, 1966, p. 28). Importanta feedback-ului devine astfel covarsitoare asupra reusitei unei actiuni: "Pentru o actiune efectiva asupra lumii exterioare, esential nu este numai ca noi posedam buni efectori, ci ca performanta acestora sa fie semnalata inapoi corect' (Wiener, 1966, p. 135). Autorul observa insa ca este necesara identificarea unui optimum al feedback-ului; aceasta pentru ca un feedback excesiv poate sa se constituie intr-o piedica la fel de serioasa pentru activitatea organizata ca si un feedback insuficient. Pentru Wiener, tehnicile comenzii, respectiv comunicatiilor sunt inseparabile una de alta; cele doua se concentreaza in jurul conceptului de mesaj vazut drept "o succesiune discreta sau continua de evenimente masurabile, repartizate in timp' (Wiener, 1966, p. 31). Ca si Shannon, Norbert Wiener si-a indreptat atentia si asupra zgomotului, observand ca "se intampla adesea ca informatia transmisa sa fie denaturata de perturbatii externe, carora noi le dam denumirea de zgomot de fond (background noise). Nu se pune atunci problema ca mesajul initial sa fie reconstruit' (Wiener, 1966, p. 32). Influenta abordarii sistemice in cibernetica rezida in modul in care este conceputa organizarea sociala: "Nu incape nici o indoiala ca sistemul social este un tot organizat, ca si individul; ca este unit de un sistem de comunicatii; ca are o dinamica in care procesele circulare de feedback joaca un rol important' (Wiener, 1966, p. 50). Prin acest feedback, comunicarea devine esentialmente un proces de punere in relatie, deoarece, "pentru existenta oricarei stiinte, este necesar sa existe fenomene care nu stau izolate' (Wiener, 1966, p. 81). Cu toata importanta extraordinara care i s-a acordat feedback-ului, vazut ca o componenta a actului de comunicare, explorarea acestuia atat la nivel teoretic, cat si aplicativ este departe de a se fi incheiat. Pentru a lua doar un exemplu de posibila interpretare a functiei explicative a feedback-ului, functie care depaseste simpla delimitare reglatorie a unui comportament dat, vom face apel la un exemplu plastic oferit chiar de Wiener; este vorba despre exercitiul conducerii unui automobil pe un drum cu gheata: "Conducerea noastra - spune autorul - depinde de cunoasterea lunecusului suprafetei drumului, adica de cunoasterea caracteristicilor de performanta ale sistemului automobil-drum. Daca asteptam sa aflam aceste caracteristici prin performanta obisnuita a sistemului, ne vom trezi derapand inainte de a ne da seama de asta. Asadar, vom imprima volanului un sir de impulsuri mici, rapide, nu atat de mari incat sa provoace o derapare mai grava, totusi suficient de mari incat sa transmita simtului nostru kinestezic daca vehiculul este in pericol de derapare si sa reglam procedeul nostru de dirijare in mod corespunzator' (Wiener, 1966, p. 155). Translatarea acestui exemplu in plan comunicational poate oferi perspective interesante de redimensionare a rolului feedback-ului in cadrul unor procese comunicationale, cum ar fi negocierea (in care astfel de testari ale comportamentului interlocutorului pot insemna calea spre o rezolvare pozitiva a unei situatii conflictuale).

► Scoala de la Palo Alto.

Intentia lui Norbert Wiener de a aduna persoane din diferite domenii in perspectiva unor conferinte comune (organizate de Fundatia "Macy') 1-a adus in contact cu doi antropologi: Gregory Bateson si Margaret Mead. Bateson va incerca sa il convinga pe Wiener sa-si indrepte atentia catre stiintele sociale; ulterior, Bateson insusi se va consacra studiului privind comunicarea. Scoala de la Palo Alto (un orasel situat la sud de San Francisco) desemneaza un grup de cercetatori din diferite domenii, care s-au aplecat asupra studiului comunicarii. Cum Bateson este considerat catalizatorul acestui grup, nu trebuie sa ne mire faptul ca abordarea "colegiului invizibil' (cum a mai fost denumita Scoala de la Palo Alto) porneste de la modelul circular retroactiv propus de Norbert Wiener, opunandu-se prin aceasta modelului liniar al lui Shannon. Receptorul incepe sa capete un rol echivalent ca importanta cu cel al emitatorului. Yves Winkin subliniaza elocvent acest accent: "Complexitatea celei mai marunte situatii de interactiune este atat de mare, incat ar fi zadarnic sa vrem s-o reducem la doua sau mai multe variabile care sa functioneze liniar. Cercetarea in comunicare trebuie conceputa in termeni de niveluri de complexitate, de contexte multiple si de sisteme circulare' (apud Mattelart, Mattelart, 2001, p. 51). Perspectiva elaborata de cativa dintre exponentii principali ai Scolii de la Palo Alto (P. Watzlawick, J.H. Beavin, D. Jackson) focalizeaza demersul de cercetare mai degraba pe relatiile dintre elemente decat pe acestea din urma luate separat si specifica faptul ca orice comportament uman are valoare comunicativa; in cartea lor Pragmatics of the human communication. A study of interactional patterns, pathologies and paradoxes, autorii evidentiaza foarte clar acest punct de vedere: "Daca admitem ca, in cadrul unei interactiuni, orice comportament are valoare de mesaj, adica reprezinta o comunicare, reiese ca, vrem, nu vrem, nu putem sa nu comunicam. Activitate sau inactivitate, vorba sau tacere, totul are valoare de mesaj' (apud Lohisse, 2002, p. 136). Logica porneste de la studiul simetriei si complementaritatii in comunicare. in cazul in care comportamentul adoptat este unul "in oglinda', relatiile dintre comunicatori se bazeaza pe egalitate, pe minimizarea diferentei, conducand spre interactiuni simetrice. in cealalta extrema, atunci cand interactiunea aduce cu sine maximizarea diferentei, comportamentul unuia dintre parteneri il va completa pe al celuilalt, conducand la interactiunea complementara. Pe de alta parte, se face o diferentiere intre continutul mesajului (tot ceea ce este comunicabil) si relatia de comunicare (care se refera la maniera in care trebuie perceput continutul). Cateodata, dezacordurile se pot sima la acest nivel: al confuziei dintre continut si relatie (exemplul oferit de Lohisse este acela al unui individ care si-a invitat un prieten la masa fara sa-si anunte si sotia. Sotia era de acord cu invitarea prietenului - deci exista similaritate la nivel de continut comunicational - in schimb, s-a aratat nemultumita de faptul ca nu a fost anuntata si intrebata de sotul ei daca este de acord - diferenta apare la nivelul relatiei de comunicare). Comunicarea este in esenta ei pozitiva; cand acest lucru nu se intampla, cand comunicarea ii indeparteaza pe indivizi sau introduce intre acestia un ecran al neintelegerii, avem de-a face cu o comunicare patologica. Referitor la un alt contraargument adus impotriva perceptiei teoriei informatiei dupa care comunicarea presupune intentionalitate, intr-un interviu publicat in 1977, Paul Watzlawick observa: "Acum cativa ani. asistam ia un simpozion despre comunicare, in Muntii Stancosi. Eram cazat intr-un hotel format din bungalow-uri, fiecare dintre ele avand doua camere. Peretele despartitor era subtire, iar in camera vecina locuia unul dintre prietenii si colegii mei. intr-o zi, dupa masa, facandu-mi siesta, nu apucasem inca sa adorm, cand l-am auzit intorcandu-se in camera. Atunci a inceput sa faca ceva care parea sa fie un step. Am inteles ca el nu stia ca eram in camera, dar comportamentul sau il influenta foarte mult pe al meu, fiindca stiam ca el isi inchipuia ca este singur. Ca urmare, a trebuit sa raman culcat, nemiscat pana a iesit, fiindca daca m-as fi miscat, el s-ar fi simtit foarte stanjenit. Aici era o lipsa completa de intentionalitate, dar in masura in care eram implicat eu, situatia avea un impact enorm asupra comportamentului meu si insemna o constrangere' (apud Mattelart, Mattelart, 2001, p. 53).

Proxemica

Scoala de la Palo Alto se mai remarca si prin alti contributori la extinderea ariilor de cercetare in stiintele comunicarii. in 1959, unul dintre membrii Scolii de la Palo Alto, Edward T. Hali publica o prima lucrare intitulata The Silence Language, punand bazele proxemicii. Hali se va focaliza asupra rolului jucat de spatiu ca element de interactiune, deosebind trei tipuri utilizate de diverse culturi in mod distinct: spatiul cu organizare fixa (orase, case, camere), spatiul cu utilizare semifixa (mobilier, usi etc.) si spatiul informai (desemnand distanta care se observa intre persoanele aflate in interactiune, aceasta distanta distribuindu-se pe palierul a patru niveluri: intima, personala, sociala si publica). Hali si-a sprijinit concluziile pe observatiile si cercetarile proprii, efectuate initial in calitatea de ofiter, in timpul razboiului, ulterior ca formator al personalului diplomatic. Unghiul sub care a privit autorul aceste experiente este cel al raporturilor intre culturi diferite, aceste limbaje informale putand fi considerate responsabile de diferitele dezacorduri sau "socuri culturale' intre persoane.

Teoriile structurale.

Teoriile structurale presupun un demers interesant de extindere de la premisele unei scoli lingvistice (dezvoltata de Ferdinand de Saussure) la alte domenii de studiu umanist (antropologie, istorie, literatura). Pentru Saussure, limba este o adevarata institutie sociala, iar vorbirea este o activitate care ii apartine individului. in calitatea ei de institutie sociala, limba reprezinta un sistem organizat de semne care exprima idei, definind aspectul codificat al limbajului. incercand sa studieze lingvistica interna, lingvistul elvetian omite problemele referitoare la origine, influenta, difuzare etc. (care ar fi intrat in sfera lingvisticii externe); intentia sa este de a dezvolta o stiinta generala a tuturor limbajelor (vorbite sau nu), a tuturor semnelor sociale: "Se poate concepe o stiinta care studiaza viata semnelor in sanul vietii sociale o vom numi semiologie (de la grecescul semeion, «semn»). Ea ne va invata in ce constau semnele si ce legi le conduc' (apud Mattelart, Mattelart, 2001, p. 66). Saussure se va concentra in intregime asupra semnului, definit ca raport intre semnificam (ansamblu de sunete)/semnificat (concepte).

Structuralismul. Structuralismul concepe comunicarea ca un ansamblu de reguli care preexista individului si sunt preluate de catre acesta; ca exponent al curentului structuralist, Claude Levi-Strauss vedea necesitatea obiectivitatii inregistrarii unor date ca primand asupra impactului pe care subiectivitatea il poate avea in experienta sociala, in general, si in experienta comunicationala, in particular. Deoarece Claude L6vi-Strauss a fost influentat decisiv de intalnirea sa, in 1942, cu lingvistul rus Roman Jakobson, la ale carui cursuri a asistat, sa ne oprim cateva momente asupra lui Jakobson.

Roman Jakobson este primul lingvist care utilizeaza termenul de structura la Congresul filologilor slavi tinut la Praga, in 1929; pentru lingvistul rus, limba este un sistem care nu cunoaste alta ordine decat pe a sa proprie. Iata de ce Jakobson ia in calcul cateva reguli de functionare a limbajului, schema oricarei comunicari prezentand sase elemente constitutive : (1) functia expresiva este centrata pe emitator si vizeaza exprimarea directa a atitudinii subiectului cu privire Ia ceea ce vorbeste ; (2) functia conativa defineste receptorul si modul in care limbajul este utilizat pentru a-1 determina pe acesta sa adopte un anumit comportament; (3) functia poetica evidentiaza mesajul; (4) functia referentiala caracterizeaza contextul; (5) functia fatica delimiteaza aria de dezvoltare relationala a comunicarii, verificand daca circuitul mai functioneaza (expresii cum ar fi "Alo ? ') si (6) functia metalingvistica se refera la actiunea de verificare a utilizarii aceluiasi cod.

Ideea de structura si de obiectivitate a comunicarii devine un determinativ pentru alti autori din domenii umaniste. Claude Levi-Strauss se declara, in domeniul antropologiei, adeptul "largirii unei experiente particulare la dimensiunile unei experiente generale () care sa devina, chiar prin aceasta, accesibila ca experienta oamenilor din alta tara sau alta epoca' (Levi-Strauss, 1978, p. 27). Aceasta generalizare a experientei, a faptului social -utila, de altfel, in procesul de comunicare - ar putea parea la o prima vedere reductionista. Generalizarea devine insa un fenomen posibil si util metodologic daca facem apel la modul in care Levi-Strauss vede actiunea de comunicare prin intermediul instrumentului sau: limbajul. Pentru autor, limbajul este un fenomen deja constituit care, in mod firesc, este invatat de catre individ in procesul cunoasterii; acest lucru se petrece deoarece "caracterul arbitrar al semnului lingvistic nu este decat provizoriu. O data creat semnul, vocatia lui se precizeaza, pe de o parte in functie de structura naturala a creierului si, pe de alta parte, in raport cu ansamblul celorlalte semne, adica universul limbii (Levi-Strauss, 1978, p. 116). Perspectiva este utila in aria investigatiei noastre datorita directiilor (surprinzatoare) pe care le-ar putea oferi in cadrul unei cercetari mai largi in studiul particularizat al tuturor formelor de comunicare (dezvoltarea unui asemenea "limbaj' la nivelul comunicarii nonverbale, spre exemplu). Iata ca, pentru Claude Levi-Strauss, reglementarea circulatiei rutiere care leaga - in mod aparent - arbitrar semnele de rosu si verde cu semnificatiile de oprire si, respectiv, de trecere poate porni de la faptul ca rosul. in sistemul actual, evoca primejdia, violenta, sangele, iar verdele, calmul, relaxarea oferita de procesul natural al dezvoltarii naturii (vegetatiei). Este evident insa ca optiunea ar fi putut sa fie una contrara celei actuale, verdele sa opreasca la semafor, iar rosul sa permita trecerea. insa Levi-Strauss spune ca, in acest caz, rosul ar fi fost perceput ca element ce semnifica oferirea de caldura si comunicare, iar verdele ar fi fost asociat cu raceala; concluzia este ca totusi culorile nu s-ar fi inversat pur si simplu. in aceasta viziune, chiar daca alegerea semnului este arbitrara, semnele isi vor pastra o valoare proprie, respectiv un continut independent (acest lucru datorita altor factori, ca simbolismul traditional/istoric al culorilor care nu poate sa fie manipulat in mod liber). O distinctie si mai plastica ne este oferita de autor atunci cand, citandu-1 pe D. Manson, spune ca "exista probabil, in creierul uman, o harta a culorilor, similara cel putin in parte, din punct de vedere topologic, cu harta frecventelor sonore, care trebuie sa se afle de asemenea acolo' (Levi-Strauss, 1978, p. 114); intr-adevar, frantuzescul fromage si englezescul cheese ar trebui sa desemneze - din punct de vedere lingvistic - acelasi lucru (adica branza). Totusi, pentru Levi-Strauss, fromage evoca "ceva greoi, o materie onctuoasa si mai putin friabila, o savoare densa', pe cand cheese, ceva "mai usor, mai proaspat, acrisor si topindu-se in gura' (Strauss, 1978, p. 115). Astfel, anumite sunete ar trimite spre culori luminoase, iar altele, dimpotriva. Aceste doua exemple ne ofera o viziune interesanta asupra predeterminarii comunicarii in curentul structuralist.

Claude Levi-Strauss a folosit aceleasi metode pentru a studia, in calitatea sa de antropolog, "popoarele primitive'. Astfel "daca (asa cum credem) activitatea inconstienta a spiritului consta in a impune forme unui continut si daca aceste forme sunt fundamental aceleasi pentru toate spiritele vechi si moderne, primitive si civilizate (), este necesar si suficient sa se ajunga la structura inconstienta, subiacenta fiecarei institutii sau fiecarui obicei spre a obtine un principiu de interpretare valid pentru alte institutii si alte obiceiuri'

(Strauss, 1978, p. 32). Adecvarea acestei maniere de lucru la fenomenul comunicational este simpla si ramane utila. intr-adevar, pot fi regasite in faptul social anumite coordonate care pot fi studiate drept fundament pentru cercetarea si constructia unor modele generale ale comunicarii. Studiile de antropologie ale lui Levi-Strauss s-au centrat pe doua axe principale: sistemele de inrudire si studiul miturilor la popoarele primitive. "Cand un sistem mitologic - spune Levi-Strauss - acorda un rol important unui anumit personaj, sa zicem o bunica rautacioasa, ni se va spune ca, in cutare societate, bunicile au o atitudine ostila fata de nepotii lor; mitologia va fi considerata un reflex al structurii sociale si al raporturilor sociale' (Levi-Strauss, 1978, p. 248). Totusi, o anumita evolutie interpretativa -chiar daca intr-o forma minimala - se regaseste in aceste randuri, semn ca in stiintele sociale, chiar daca adevarul a pendulat intre mai multe tendinte extreme, regasim si necesitatea echilibrului; autorul spune astfel ca mitul este un limbaj, dar un limbaj care lucreaza la un nivel foarte ridicat si la care "sensul reuseste sa decoleze, daca se poate spune asa, de pe fundamentul lingvistic de la care a pornit' (Levi-Strauss, 1978, p. 252). Atat in analiza conceptuala, cat si in exemplele cu impact instrumental, Claude Levi-Strauss ne ofera argumente sensibile pentru imaginarea unui posibil model al comunicarii. Chiar daca aceste coordonate se desfasoara mai degraba la un nivel implicit decat explicit, regasim un model al sistemului de atitudini care poate fi usor - si cu folos - translatat intr-un model al fenomenului comunicational. "in realitate - spune autorul -, sistemul atitudinilor elementare cuprinde cel putin patru termeni: o atitudine de afectiune, de tandrete si de spontaneitate ; o atitudine care rezulta din schimbul reciproc de prestatii si contraprestatii; iar pe deasupra acestor relatii bilaterale mai cuprinde doua relatii unilaterale, una corespunzand atitudinii creditorului, cealalta, aceleia a debitorului. Altfel spus: mutualitatea (=); reciprocitatea (±); dreptul (+) si obligatia (-)' (Levi-Strauss, 1978, p. 65)

Este evident echilibrul pe care Claude Levi-Strauss il propune ca privind natura relatiilor de comunicare in cadrul modelelor deja consacrate. Structuralismul va fi insa criticat prin aparitia sociologiilor interpretative; astfel, pentru Garfinkel, societatea nu poate fi o realitate obiectiva, iar actorii comunicarii nu pot fi priviti - asa cum o face sociologia pozitivista - ca marionete incapabile de interpretare, ca "idioti culturali' cum se exprima autorul, care nu fac decat sa actioneze mecanic pe baza unor preconstructii comunicationale.

Sociologiile interpretative.

Ca reactie la teoriile structurale (care urmareau evidentierea primatului unor dimensiuni societale ale comunicarii asupra persoanei vazute in realitatea ei practica), incepand cu anii '60 ai secolului trecut, s-au dezvoltat o seama de curente care urmareau alte perspective - persoana, grupurile, raporturile intersubiective in experienta vietii cotidiene. Aceste abordari, numite sociologii interpretative, cuprind mai multe teorii care s-au aplecat inclusiv asupra fenomenului comunicational: dintre ele, ne vom opri asupra interactionismului simbolic si etnometodologiei.

Interactionismul simbolic.

Curentul interactionist este rezultatul cercetarilor sociologilor reuniti in ceea ce s-a denumit Scoala de la Chicago. Pentru Herbert Blumer, creatorul conceptului, interactionismul simbolic subliniaza natura simbolica a vietii sociale, in 1969, Blumer rezuma acest demers in trei premise principale : "Prima premisa este aceea ca oamenii actioneaza fata de lucruri pe baza semnificatiilor pe care le au pentru ei aceste lucruri. A doua este ca semnificatia acestor lucruri deriva sau se naste din interactiunea sociala a unui individ cu ceilalti actori. A treia este ca aceste semnificatii sunt utilizate si modificate intr-un proces de interpretare efectuat de individ in raportul sau cu lucrurile pe care le intalneste' (apud Mattelart, 2001, p. 105; Lohisse, 2002, p. 152). Pentru cercetatorii interactionisti, comportamentele sociale sunt negociate de partenerii acrului de comunicare intr-un proces de improvizatie permanenta. Blumer accentueaza ca elemente cum sunt cultura, sistemul social sau stratificarea sociala creeaza conditiile actiunii fara a o determina. in perspectiva autorului, indivizii nu actioneaza in raport cu structura sociala sau culturala, ci cu situatiile. Asadar, comunicarea este esential creativa, in sensul ca rezultatul ei este produsul unic si imprevizibil al actului insusi. Transmitand si receptand mesaje, individul nu actioneaza numai asupra celorlalti, ci si asupra sa, iesind "in afara' sa si comportandu-se fata de sine ca fata de un obiect. Prin intermediul comunicarii, el devine capabil sa adopte atitudinea celorlalti fata de el.

Unul dintre reprezentantii de seama ai interactionismului simbolic este Erving Goffman. Goffman porneste de la ideea ca, intotdeauna, in actele de interactiune intr-o organizatie (fie ea o institutie "totala' cu reguli foarte stricte ca un spital psihiatric ori o inchisoare), normele de natura organizationala sunt negociate de persoanele aflate in aceste institutii. Negocierea este dezvoltata prin sisteme de adaptare care ii permit individului sa se integreze in normele organizationale fara sa le respecte continutul; astfel, Goffman observa ca, "spre exemplu, in America se presupune in mod curent ca prizonierii sunt persoane care ar trebui sa aiba facilitati de studiu la biblioteca, mintea prizonierilor fiind ceva care poate si trebuie sa obtina un profit din citit. Oferind aceasta activitate legitima de studiu in biblioteca, putem anticipa rezultatele lui Donald Clemmer ca prizionerii adesea iau carti nu pentru propria educatie, ci pentru a impresiona comisia care permite eliberarea pe cuvant' (Goffman, 1991, p. 172). Aceasta negociere porneste de la imaginea si pozitiile dezvoltate de fiecare partener, in functie de rolul pe care-1 are in respectiva organizatie (de pacient sau de supraveghetor/medic); fiecare pacient intervine in realitate cu propria "poveste' asupra problemei sale, confruntandu-se cu alti pacienti sau cu aprecierile personalului calificat, "pe scurt, dificultatile cauzate de pacient sunt strans legate de propria versiune asupra a ceea ce i s-a intamplat () cand un alt pacient este informat, acesta replica celuilalt: «Daca esti asa de destept, de ce te afli aici?» () personalul calificat are, la randul sau, o cale ideala de a respinge rationalizarile pacientilor' (Goffman, 1991, pp. 142-143). Ordinea sociala devine astfel o suma de acorduri dezvoltate reciproc de catre interactanti, acorduri care sunt supuse unei permanente redefiniri. Goffman se focalizeaza in special asupra riturilor de interactiune, considerand ca orice interactiune presupune o anumita ritualitate. Aceasta din urma implica faptul ca, daca dorim sa avem o comunicare pozitiva, trebuie sa respectam anumite elemente clar definite cultural: "Astfel, un conviv care ramane tacut la masa face audienta sa se simta prost (regula angajarii), o mana intinsa solicita o alta mana intinsa (regula reciprocitatii), nu vorbim de funie in casa spanzuratului (regula de selectare a temelor), cand dorim sa trecem inaintea cuiva, ii prezentam, preventiv, scuzele noastre (ritual de compensare) etc.' (apud Lohisse, 2002, p. 154). Goffman observa si rolul teritorialitatii in comunicare: "Am mentionat doua tipuri de locuri in care pacientii au un control neobisnuit: locurile libere si teritoriile de grup. Ei le impart pe primele cu orice alt pacient, si pe celelalte, doar cu cateva persoane (selectate in acest sens)' (Goffman, 1991, p. 216). Este evident ca, in conditiile limitarii accesului spatial - perspectiva oferita in cele doua tipuri de institutii studiate de autor -, teritorialitatea devine un element extrem de important in influenta pe care o exercita asupra actului comunicarii.

Etnometodologia.

Figura centrala a curentului etnometodologic este reprezentata de Harold Garfinkel, profesor la Universitatea California (si fost student al lui Parsons, la Harvard). Etnometodologia porneste de la studiul simtului comun, asa cum se releva acesta in situatiile obisnuite de actiune. Faptul social nu mai este dat (ca in perspectiva oferita de structuralism), ci este rezultatul activitatii persoanelor, schema comunicarii substituindu-se celei a actiunii. "Studiile etnometodologice urmaresc analizarea activitatilor de fiecare zi ca metode folosite de membrii grupului, cu scopul de a face aceste activitati vizibil rationale si raportabile pentru toate scopurile practice «accountable» ca organizare a activitatilor obisnuite, de zi cu zi. Reflexivitatea acestui fenomen este o activitate speciala, constand in actiuni practice, in imprejurari practice, in cunoasterea comuna, in structurile sociale si rationamentul sociologic practic. Aceasta reflexivitate ne ingaduie sa reperam si sa examinam ocurenta lor: ca atare, da posibilitatea de a le analiza' (Garfinkel, 1992, p. vii). Etnometodologia focalizeaza accentul de cercetare pe analiza conversatiei, deoarece, pentru cercetatorii din cadrul acestei abordari, conversatia reprezinta una dintre formele fundamentale de organizare sociala. Un enunt verbal nu apare niciodata ca produs al unei singure persoane, ci este un produs al interactiunii. in acest mod, termenii vehiculati in conversatie au diverse proprietati, cum ar fi aceea ca sensul unui cuvant trebuie sa fie atribuit direct unei situatii anumite, unui context; de aici deriva o semnificatie obiectiva a cuvantului (care se situeaza in afara unor situatii particulare) si o semnificatie care este construita prin folosirea cuvantului intr-un context sau in altul - de aceea, este importanta "investigarea unor proprietati logice, a unor expresii indexicale si a altor actiuni practice ca fiind realizari contingente ale unor practici organizate si sinuoase ale vietii de zi cu zi' (Garfinkel, 1992, p. 11). in acelasi timp, putem vorbi despre o anumita reflexivitate a limbajului, acest termen desemnand un echilibru dinamic intre circumstante si limbaj: astfel, asa cum cuvintele capata sens in directa legatura cu un context anume, si contextul isi defineste sensul in functie de limbaj: "Pentru scopul de a-si conduce interactiunea de zi cu zi, oamenii refuza sa-si permita unul altuia sa inteleaga «ceea ce cu adevarat exprima in acest mod»; fiecare anticipa ca ceilalti vor intelege contextualizarea exprimarilor, ambiguitatea referintelor sensului prezentului retrospectiv-prospectiv, asteptandu-se de fapt sa surprinda intelesul in timp, iata proprietati sanctionabile ale discursului comun' (Garfinkel, 1992, p. 41).

Etnografia comunicarii.

Adeptii acestui curent de gandire pornesc de la considerarea comunicarii interpersonale drept un fenomen cultural esential; astfel, devine important studiul modalitatilor in care membrii unei comunitati isi utilizeaza resursele verbale si nonverbale in direct acord cu contextul oferit de situatia de comunicare. Liderul acestui curent, Dell Hymes, urmareste sa descrie resursele comunicative ale comunitatilor culturale ; asupra lui Hymes (ca si asupra lui Levi-Strauss, asa cum am putut observa mai devreme) se poate observa amprenta lingvistului Jakobson (a carui schema a functiilor limbajului o preia). Aceasta structurare, condensata de C. Bachmann, J. Lindenfeld si J. Simonin (apud Lohisse, 2002), intitulata modelul "speaking', presupune urmatoarele opt elemente: (1) cadrul - fizic si psihologic; (2) participantii - cuprinzand nu doar emitatorul si destinatarul, ci pe toti cei care sunt prezenti, participanti intr-un fel sau altul la desfasurarea actiunii, fie ca vorbesc sau nu; (3) finalitatile - sunt definite dublu, pe de o parte, ca scop sau intentie, pe de alta parte, ca rezultat al activitatii de comunicare (scopul si rezultatul nu coincid intotdeauna); (4) actele - reprezinta atat continutul mesajului, cat si forma acestuia; (5) tonalitatea - desemneaza particularitatile modului in care se desfasoara activitatea de limbaj; (6) instrumentele - desemneaza mijloacele de comunicare, atat canalele de comunicare, cat si codurile care le corespund; (7) normele -atat cele de interactiune (spre exemplu, ordinea luarii cuvantului, intreruperile etc), cat si cele de interpretare (privitor la sensul mesajului, cum este acesta transmis si primit) si (8) genul - insemnand tipul de activitate de limbaj.

Urmarind aceste categorii, un etnograf al comunicarii va pune in valoare punctul de vedere al actorului, descriind comunicarea asa cum o vad cei care participa la ea, orice comportament, orice obiect devenind parte integranta a comunicarii.

Analiza tranzactionala

Promovata de catre Eric Berne, analiza tranzactionala s-a dovedit a fi o teorie deosebit de utila in studiul relatiilor de comunicare. Autorul a pornit de la reliefarea faptului ca fiecare dintre noi poarta in sine simultan trei stari in functie de natura proceselor relationale in care este implicat: astfel, Berne precizeaza ca fiecare dintre noi poseda:

- o stare de Parinte - preluata si reprodusa din principiile pe care figurile parintesti ni le-au remis (ori asa le-am perceput noi); starea de Parinte presupune ca "fiecare om isi poarta in sine propriii parinti' cum spune autorul, preceptele si valorile normative pe care le-a interiorizat ("Fa asta ! ', "Nu face asta! ', "Este bine sa', "Nu este bine sa' etc). Activarea acestei stari ii ofera persoanei respective o diminuare a consumului de energie, nu trebuie sa-si mai evalueze indelung deciziile, preceptele respective sunt valabile si cauta sa le impuna si altora;

- o stare de Copil, care constituie echilibrul celei de Parinte, astfel ca daca fiecare om "isi poarta in sine propriii parinti', in acelasi timp mai pastreaza in propria fiinta "copilul care a fost'. Starea de Copil este caracterizata de impulsurile naturale de satisfacere a dorintelor si nevoilor; starea de Copil presupune, asa cum observa autorul, farmec, placere si creativitate, dar si egoism si agresivitate. Un individ bransat la starea de Copil, asa cum observa Prutianu (2005), vede lumea inconjuratoare prin ceea ce simte si nu prin ceea ce gandeste. Condusa de principiul satisfacerii propriilor trebuinte, starea de Copil nu admite decat cu greu oprelisti in realizarea dorintelor sale;

- starea de Adult reprezinta o viziune pragmatica a prezentului care poate oferi rezolvari lucide si solutii corecte. Starea de Adult permite o privire mai obiectiva asupra fenomenelor pe care persoana le intalneste.

Fiecare dintre noi are toate aceste trei stari in propria persoana, ele fiind activate in functie de situatie si de necesitatea unor relationari specifice. Spre exemplu, daca cineva isi activeaza starea de Parinte el va actiona de o maniera care sa confere dependenta celor cu care interactioneaza, osciland intre : (1) reactii de impunere, reactii ostile (de persecutor), prin care partenerul comunicational este "pus la punct' intr-un mod brutal, fara sa-i fie lasata nici o situatie de iesire (expresii ca : "faceti cum va spun eu', "ce este asta?' "nu sunteti buni de nimic ! ' etc.) si (2) reactii de supraprotejare, in care cel care a activat starea de Parinte incearca sa para atent si suportiv cu cei cu care interactioneaza, in fapt devalorizandu-i si lipsindu-i de posibilitatea de a face ceva (expresii ca: "lasa ca fac eu', "nu te mai chinui, o sa rezolv eu' etc). in echilibru, si starea de Copil poate fi observata sub mai multe unghiuri, Berne (1964) remarcand diferenta intre un Copil firesc (liber) care actioneaza sub impulsul starilor de moment, desemnand in acelasi timp, pentru a lua un exemplu, razvratire si creativitate, si Copil adaptat, care, strans intre limitele impuse de educatia parentala, s-a conformat, in timp, sub influenta Parintelui, comportandu-se cum ar fi vrut acesta (docil sau precoce, spre exemplu). Prutianu (2005) observa ca elevii si studentii se branseaza firesc la aceasta ultima stare in momentul unui examen.

Pastrand un echilibru intre cele trei stari descrise mai sus, fiinta umana intalneste alti semeni care fac acelasi lucru. De aceea, "unitatea minimala a relatiei sociale se numeste tranzactie. Daca intr-o aglomerare sociala se intalnesc doua sau mai multe persoane, mai devreme sau mai tarziu -una dintre ele va vorbi sau va da un semn ca este constienta de prezenta celeilalte. Acesta se numeste stimul tranzactional. O alta persoana va spune atunci sau va face ceva legat de acest stimul, iar acesta se va numi raspuns tranzactional' (Berne, 1964). Aceste tranzactii pot fi complementare, astfel incat raspunsul la stimul este cel asteptat, iar comunicarea este adaptata, previzibila si nu pune probleme partenerilor comunicatio-nali. O tranzactie intre doi adulti va fi: "Strainul: Pe unde se poate ajunge la Universitatea din Bucuresti ? Localnicul: Pe drumul acesta'. Nimic mai simplu. Am comunicat precis si am primit un raspuns similar. Problema se complica in momentul in care apare o tranzactie incrucisata, deoarece, in acest caz, comunicarea este intrerupta. Spre exemplu, sotul declanseaza un stimul de tip Adult-Adult, intreband: "Unde mi-o fi camasa?'. Sotia ar putea sa raspunda activand starea de Adult si ajutandu-1 sa si-o gaseasca. in loc de asta, ea poate activa starea de Copil, exprimand: "Ma critici intotdeauna. Ce ti-am ascuns-o eu ? ', ori starea de Parinte : "La cat de distrat esti iti pierzi tot timpul lucrurile. Nu esti in stare nici sa gasesti o biata camasa! '. Este evident ca aparitia unei tranzactii incrucisate nu poate fi rezolvata decat in momentul in care unul dintre parteneri isi schimba starea. Spre exemplu, sotul poate intra in starea de Copil adaptat, reactionand la starea de Parinte a sotiei sale, spunandu-i: "Asa este, sunt un distrat. Te rog, ajuta-ma sa o gasesc ! '. Situatia se complica si mai mult atunci cand apar tranzactiile ulterioare (sau duble), deoarece, in acest caz se presupune ca ne activam simultan mai multe stari. Berne observa ca in aceasta categorie se incadreaza bine comerciantii care folosesc tranzactii unghiulare:

Vanzatorul: Acest produs este foarte bun, dar cu siguranta nu vi-1 puteti permite. Cumparatorul: il cumpar!

Vanzatorul a activat pentru inceput starea de Adult, enuntand doua fapte obiective: "Acesta este un produs foarte bun' si "Nu vi-1 puteti permite'. Daca cumparatorul ar fi activat si el starea de Adult ar fi trebuit sa raspunda: "Aveti dreptate, nu pot sa-1 cumpar'. In schimb, vanzatorul, a directionat un vector ulterior, psihologic asupra cumparatorului: el stie ca va activa la acesta starea de Copil rebel care va dori, cu consecinte financiare neplacute, sa-i demonstreze vanzatorului ca este la fel de bun ca si orice alt cumparator si sa-i diminueze astfel aroganta cu care 1-a tratat.

Berne observa ca tranzactiile se desfasoara, de obicei, in serii (care nu sunt intamplatoare, ci programate); cele mai simple astfel de forme de activitate sociala sunt procedurile si ritualurile. Pentru analiza noastra comunicationala, de interes devin ritualurile; ele sunt caracterizate de un numar de dialoguri, de obicei previzibile si echilibrate intre cei doi parteneri. Sa luam un exemplu :

Ionel: Salut.

Georgel: Salut.

Ionel: Ce parere ai, ce dimineata frumoasa! (Ce mai faci?)

Georgel: Da, nu ma asteptam in februarie sa fie asa de cald. (Bine, tu?)

Ionel: Sa ai o zi buna. (Bine) Georgel: Si tu! (La revedere)

Ritualul se bazeaza pe calcule intuitive facute de catre fiecare dintre parti. in functie de natura relatiei, acestea au o imagine asupra numarului probabil de dialoguri ce ar trebui sa se desfasoare in intalnirea lor. Daca unul dintre ei doreste sa lungeasca numarul de dialoguri (adaugand spre exemplu formulari de tipul: "Ce mai face sotia ta ? ') fara ca partenerul sau sa considere acelasi lucru, acesta din urma se va intreba ce doreste in fapt primul. in schimb, daca numarul de dialoguri este mult mai mic decat isi inchipuie una dintre parti (sau deloc, cum ar fi daca unul dintre ei nu raspunde la salutul celuilalt), persoana care a salutat se va intreba ce este cu cealalta persoana (formulari de tipul: "Ce o fi cu el? O fi suparat pe mine?' etc.)

Tranzactiile sunt evidente in opinia lui Berne, sub aria formelor de petrecere a timpului liber. Spre exemplu, persoanele care se intalnesc la o petrecere pot sa se implice intr-o serie de jocuri, care le dezvolta capacitatile de comunicare si ii unesc intr-un fel (spre exemplu, persoanele care au suferit o deceptie in dragoste pot sa joace: "inselat(a)', pe cand cele care au bucurii din relatia cu partenerul pot interpreta jocul "Fericirea'). Este evident ca aceste pseudojocuri au o arie de selectivitate crescuta, deoarece cel care vine in interiorul unui joc in desfasurare trebuie fie sa se adapteze la tema respectiva, fie sa dovedeasca abilitati de comunicare substantiale pentru a reusi - cu delicatete si discretie -sa o schimbe. Este de asemenea evident ca daca o persoana care joaca "Fericirea' nimereste intr-un grup unde se discuta "inselat(a)' va fi repede indepartata, deoarece nu se potriveste deloc in sistemul de relationari deja creat.

O a treia forma de tranzactie este categoria mult mai complexa a jocurilor. Ele, spre deosebire de proceduri si ritualuri, presupun o motivatie ascunsa a celor implicati, "o serie de mutari cu o capcana', spune Berne. Autorul spune : "Procedurile pot fi reusite, ritualurile pot da rezultate si formulele de petrecere a timpului pot fi profitabile, dar toate sunt, prin definitie - impartiale; ele pot implica o intrecere, dar nu si conflict, iar deznodamantul poate fi senzational, dar nu spectaculos. Pe de alta parte, fiecare joc este in esenta necinstit, iar deznodamantul are o calitate dramatica' (Berne, 1964).